Se fac 30 de ani de la căderea comunismului și memoria oficială e trasată încă în alb și negru, dacă ne oprim la manuale sau manifestări oficiale. Dar nu ne oprim. Din contră. Căutăm și vorbim cu cei care revizitează istoria atent, în nuanțe. Cum a fost expoziția celor 100 de ani de locuire și vecinătate sau încercările de a aduce istoria aproape de tineri. Cum este Sandra Bardan care studiază, dincolo de locurile comune și gri, popcultura din comunism, încercând, prin întrebări simple, să ajungă la nuanțele vieții de atunci.
Cum anume să transpui acea perioadă pentru o generație foarte dinamică, curioasă și mai ales hyper-digitală, reușind să eviți, elegant, puseuri de didacticism, nostalgie, și orice alt discurs de tipul „(...) pe vremea mea...”, se întreabă Sandra.
Alexandra (Sandra) Bardan a făcut gimnaziu şi liceu la „N. Tonitza”, a urmat Academia de Artă Bucureşti specializare „Scenografie”, apoi master în „Proiecte culturale” la Paris 1 și doctorat în „Științele comunicării” la Paris 3. Acum vreo 20 de ani, când a citit teza lui Tristan Mattelart, „Calul Troian Audiovizual”, i-au revenit amintirile din România comunistă. Așa că a început să lucreze la o teză despre acest subiect. Concluzia acelei lucrări era că că piața alternativă de produse culturale era o fațetă mai dinamică a rezistenței „pasive” a românilor în ultimul deceniu al regimului comunist. Sandra a reluat subiectul și a lansat „Pop Communism in Romania”, o pagină de Facebook prin care vrea să construiască o bază de lucru pentru această cercetare.
Este despre cum (ni se părea că) fentam autoritățile și regimul, făcând rost de cărți/ reviste/ muzică/ filme care ne arătau o altă lume.
Despre revizitarea istoriei și rolul nostalgiei, intersecțiile popculturii în comunism, rețeaua alternativă de informație și lungul drum al supraviețuirii, în rândurile ce urmează.
Un background ușor întortocheat
Am 46 de ani, sunt din București și am un background ușor întortocheat despre care aș putea să vorbesc ore. Varianta scurtă e: gimnaziu şi liceu la „N. Tonitza” specializare „Creaţie vestimentară”, Academia de Artă Bucureşti specializare „Scenografie”, master în „Proiecte culturale” la Paris 1, doctorat în „Științele comunicării” la Paris 3. Grafică publicitară din 2002. Freelancer din 2010. Predau DTP, design editorial și grafică publicitară din 2013. Probabil că o să mai schimb domeniul cel puțin o dată, până ies la pensie.
Ideea
Să tot fie vreo douăzeci de ani de când, studentă fiind, profesorul Palmer ne vorbea la un curs despre internaționalizarea industriilor culturale. Suna foarte abstract, dar apoi ne-a prezentat cartea unui tânăr cercetător, Tristan Mattelart, care își intitulase foarte inspirat teza, „Calul Troian Audiovizual”, în care povestea despre cum fluxul transnațional de informații și produsele audiovizuale piratate au avut un puternic potențial subversiv și ar fi contribuit, pe termen lung, la dezintegrarea regimurilor comuniste din Europa de Est.
Atunci mi-a picat fisa și mi-am dat seama că aveam experiența fenomenului respectiv, așa că am devorat cartea, comparând amintirile mele cu exemplele despre România. Erau destul de puține, motiv pentru care am ales să duc mai departe această temă cu o teză despre industriile culturale din România în perioada 1970-1989.
Tăietură din ziarul România Liberă, 9 octombrie 1982, textul încercuit l-am identificat ca fiind primul anunț de vânzare pentru un videocasetofon.
Una dintre concluziile lucrării mele (în 2008) era că fenomenul pieței alternative de produse culturale și informaționale apare ca o fațetă mai dinamică a rezistenței „pasive” a românilor în ultimul deceniu al regimului comunist.
Am reluat acum proiectul din două motive: (1) se fac 30 de ani de la căderea regimului comunist și contextul actual poate să coaguleze un interes mai crescut pentru această temă și (2) am acces la o sumedenie de instrumente digitale cu care pot să cresc baza de date, să reiau și să reinterpretez observațiile făcute acum mai bine de zece ani.
Am schițat în 2008 o posibilă hartă a zonelor în care s-au dezvoltat rețele informale de acces la produse culturale din piața alternativă
Pe 1 ianuarie am lansat pagina de Facebook „Pop Communism in Romania”, tot pe 1 ianuarie am luat domeniul pentru site www.pop-communism.ro, unde îmi propun să construiesc o bază de lucru pentru această nouă cercetare... 1 ianuarie nu a fost ales simbolic, de fapt a fost un moment mai liber care m-a motivat să mă apuc serios de proiect.
De ce
Cred că este nevoie de el pentru nuanțe și pentru o recuperare/ sau o descoperire echilibrată a trecutului. Prin #PopCommunism înțeleg modele individuale de consum cultural, care au presupus o implicare activă în strategii diverse de acces la produse culturale autohtone sau străine – în funcție de interese, fiecare căuta, împrumuta, închiria, făcea schimb de cărți/ muzică/ filme/ reviste care nu se (mai) găseau în comerț.
„Mica publicitate” (strămoșul olx) este o sursă bogată pentru evoluția și dinamica pieței din #PopCommunism
Este despre cum (ni se părea că) fentam autoritățile și regimul, făcând rost de cărți/ reviste/ muzică/ filme care ne arătau o altă lume.
Tematica din #PopCommunism nu este nouă și se inspiră din ce s-a publicat până acum, cu texte semnate (sau coordonate) de Ioana Pârvulescu, Dan Lungu, Mircea Vasilescu, Cătălin Ștefănescu și mulți alți contributori.
Cu ce vine nou proiectul #PopCommunism este să planteze pe acest teren și câteva întrebări de cercetare: care a fost amploarea fenomenului? Care au fost limitele fenomenului? Dacă accesul la produse culturale a generat rețele informale extinse și complexe (un fel de proto-social media), consumul nu a însemnat totuși o repliere în sfera privată (o retragere în bulă, ca să folosesc un termen la modă)?
Top#5* mărci de stații de amplificare în #PopCommunism. Top realizat pe baza anunțurilor de vânzare din „Mica publicitate” (România liberă) apărute în prima săptămână din octombrie, timp de zece de ani: 1980-1989.
Partea pop a comunismului a fost o evadare din gri-ul cotidian, lumea se mai distra citind diverse, dansând pe muzică la modă, mai uita de frig/ foame când se vizionau filme în grup, dar poate că tocmai ponderea aceasta mare de produse ale culturii pop a fost și cea care a contribuit, printre altele, ca o frână la închegarea unor acțiuni de rezistență asumate explicit ca anti-comuniste/ anti-regim. Cum a fost? Deocamdată am doar întrebări și ipoteze, iar partea fascinantă abia acum începe.
Descoperiri și surprize
#PopCommunism este un proiect cu o dimensiune colectivă. Acum zece ani, când lucram la teză, am cunoscut oameni extraordinari care m-au ajutat cu informații și povești, cu relatarea experiențelor personale. La fel și acum, la puțin timp după lansarea proiectului am cunoscut oameni extraordinari care s-au oferit să mă ajute.
Plus că este un proiect care nu vine singur, ci se înscrie într-un demers mai larg, de mediere a trecutului, mai ales pentru cei care nu au experiența perioadei comuniste. Aici intervine și o provocare – cum anume să transpui acea perioadă pentru o generație foarte dinamică, curioasă și mai ales hyper-digitală, reușind să eviți, elegant, puseuri de didacticism, nostalgie, și orice alt discurs de tipul „(...) pe vremea mea...”.
E o provocare care începe să fie depășită cu concepte interactive, cum este „80east - apartamentul comunist” dezvoltat de Cosmin Pojoranu, „Turul Ghidat al Revoluției” propus de Asociația București, „Ferestroika” creată de Raluca & Bogdan Jianu, sunt doar câteva dintre proiectele de care am aflat de când mă documentez.
Ca surprize... Am lansat un „Call for Oracole” la care am o poză cu oracolul meu din 1985, deschis la o pagină cu întrebarea clasică „Ce cântăreți (străini) preferați?” și cu un portret al Madonnei decupat din Bravo, rămăsese și numele revistei.
Am uitat să trec sursa imaginii. Postarea s-a răspândit destul de rapid și, pe alocuri, autenticitatea oracolului (ca obiect ante ’89) a fost pusă sub semnul întrebării, pentru că revista Bravo a fost publicată în România abia în 1997. Și pe bună dreptate, pentru că uitasem să specific faptul că în imagine este un oracol cu poze din Bravo în limba germană, care circula înainte de 1989 destul de intens printre liceeni. Dar uite că omisiunea mea mi-a adus și indicii despre orizontul de percepție al fenomenului #PopCommunism la o generație diferită.
Locuri comune
Deocamdată nu am lansat un apel propriu-zis și nici nu am apucat să popularizez proiectul ca atare (mulțumesc!). Concret, obiectivul meu este să încep în luna februarie/ martie o serie de mini-chestionare care să exploreze consumul cultural din anii ’80 și semnificațiile practicilor de atunci. De ce zic „o serie de”? Pentru că luat în totalitate, completarea chestionarului ar duce undeva la 40-45 de minute, ceea ce ar putea să genereze o rată foarte mare de abandon, la un punct sau altul din lista de întrebări. Așa că am preferat să îl „sparg” în bucăți, fiecare pe o tematică anume.
Top#5* mărci de magnetofoane în #PopCommunism. Top realizat pe baza anunțurilor de vânzare din „Mica publicitate” (România liberă) apărute în prima săptămână din octombrie, timp de zece de ani: 1980-1989.
Cred că locurile comune sunt acelea care reduc la alb și negru lucrurile petrecute atunci, fără să intre, cu întrebări simple, în nivelul imediat următor de cunoaștere. Să luăm cazul televiziunii, cu faimosul și blamatul program de două ore, în perioada 1985-1988 (în 1989 s-a trecut la trei ore/ seară). Da, a fost o ruptură în 1985, dar programul TV de dinainte de 1985 nu mai suportă comparația cu cel de după 1985, pentru că există riscul de a reduce comparația la alb și negru. O altă întrebare este raportarea programului de 2 ore la procesele de lucru (documentare, filmare, montaj etc) elaborate până atunci pentru un program de 8 ore... și devine interesant de analizat evoluția în timp a unor emisiuni, plecând de la o întrebare tehnică.
Intersecția cu pop cultura
Inițial am privit #PopCommunismul mai ales ca un import de produse occidentale. Privind mai atent, mi-am dat seama că, de fapt, în rețeaua informală extinsă și complexă care s-a creat pentru a avea acces la cărți/ muzică/ filme/ reviste au circulat și foarte multe produse autohtone – un exemplu ar fi casetele video pe care erau înregistrate emisiuni cu Toma Caragiu difuzate la TVR în anii ’70.
Istoria și rolul nostalgiei
Revizitarea istoriei ar funcționa ca un filtru critic pentru ceea ce se întâmplă în prezent. Cartea lui Tristan Mattelart se citește cu totul altfel raportată la peisajul geopolitic actual.
Cu nostalgia e o poveste lungă, m-am ocupat puțin și de forme ale nostalgiei post-comuniste. O primă observație ar fi că în spatele noțiunii de „nostalgie” se ascund foarte multe sensuri. Cele pe care le-am identificat până acum, și preiau aici din ideea lui Dominik Bartmanski, par să funcționeze mai degrabă ca „poduri mnemonice” (în timp, între generații), și nu ca indicii ale unei nostalgii pentru trecut, ca o dorință de a restaura acel trecut.
Popcomunism personal
Versiunea mea cred că a fost una tipică pentru un adolescent dintr-un mediu urban, intelectual, cu acces la o comunitate ceva mai non-conformistă (vezi liceul Tonitza). Nu pot să mă laud cu titluri interzise, am citit Orwell (1984, Ferma animalelor) după 1990; cred că aveam printre apropiați un cinefil care ne alimenta cu filme de cinematecă (am avut video), și mai țin minte că părinții mei au vrut musai să aibă Doctor Jivago pe casetă originală. Dar am văzut și Imperiul contraatacă de douăzeci de ori în cinci zile (estimez), cât timp am avut caseta împrumutată.
