La povestea aceasta, Florin Serban se gandeste, scrie si munceste de 17 ani. A trecut deja prin 30 de variante. Este o trilogie, iar ideea i s-a conturat in minte pornind de la partea a doua, Dragoste 2. America. Un film altfel, care cere mult curaj.
M-a enervat foarte tare frica tuturor de a se arunca in ceva pe care nu il puteau incadra exact in formulele narative pe care erau obisnuiti sa le manevreze. Si mi-am spus ca daca nu filmez ceva rapid, altceva, o iau razna.
Așa că a facut "Dragoste 1. Caine", care este, din 5 decembrie, în cinematografe. Temerile si obstacolele au tinut de finantare si distributie. Nu de cum va fi receptat de public. Florin Serban stie ca filmul isi va gasi publicul lui. Tocmai din acest motiv, si-a propus ca imediat cum iese din cinema, sa il puna pe internet intr-un sistem pay-per-view.
In momentul asta, publicul care e interesat de astfel de provocari are acasa sisteme suficient de performante incat sa vada filmul in conditii tehnice excelente. Au conditii, sunt interesati, dar nu au timp sau chef sa iasa din casa. Asa ca, daca nu vin ei la film, hai sa mergem noi la ei.
Florin povestește despre cum a evoluat ca regizor, de la ”Eu când vreau să fluier, fluier”, despre filmele-sos, popcorn și hrana diferită de care oamenii au nevoie când merg la cinema, despre temeri, obstacole, curaj și pariul lui cu publicul.
Cum te-ai schimbat ca regizor
M-am maturizat. Acum, trebuie sa iei in calcul ca eu sunt regizor de 10 ani, nu de 50 de ani. Nu pun la socoteala studii, scurt metraje, vorbesc de momentul in care m-am apucat de primul film, “Eu cand vreau sa fluier, fluier”
Acum nu mai alerg dupa aplauze, iar asta e pentru mine semn de maturitate. Fireste ca ma bucur cand un film pe care l-am facut e bine primit, dar asta nu mai e unul din motoare, asa cum era la inceput. Incet, in anii astia, am descoperit bucuria de a face film si asta e suficient. Si minunat.
Probabil m-am maturizat ca artist, dar ca om sunt neschimbat. Si asta cred ca se simte si in filmele pe care le fac. Am fost si am ramas curios, pasionat, nemultumit, curajos. Nu am fost niciodata modest, dar intotdeauna rezervat.
Nostalgii
Deloc. Acum ma entuziasmeaza filme mai bune, mai profunde, mai curajoase decat acum 20 de ani. Atunci nu as fi avut acces la ele, chiar daca le-as fi vazut. Altfel, cand merg cu fiul meu la “Omul Paianjen” ma emotionez acolo in intuneric la fel ca intotdeauna. Doar ca acum stiu ca e doar “sos” pentru nachos. Acum 20 de ani nu stiam. Dar, hei, nu e nimic in neregula cu nachos, popcorn sau sosurile lor. Atata vreme cat asta nu e singura “hrana” pe care o ingurgitezi.
"Dragoste 1. Caine". Povestea
Prima data m-am gandit la partea a doua a trilogiei, la Dragoste 2. America. E un proiect la care scriu, on and off, de 17 ani. A trecut prin mai bine de 30 de variante complete. Si nu il puteam finanta, si ma chinuiam de doi ani sa gasesc bani sa il fac si era absolut frustrant.
Stiu ca Dragoste 2. America e un film “altfel”, ca e complicat de gasit parteneri pentru un astfel de proiect, dar m-a enervat foarte tare frica tuturor de a se arunca in ceva pe care nu il puteau incadra exact in formulele narative pe care erau obisnuiti sa le manevreze. Si mi-am spus ca daca nu filmez ceva rapid, altceva, o iau razna.
Si am scris Dragoste 1. Caine in trei luni, am aplicat la CNC, am castigat si am intrat direct in pre-productie. Prima parte, Dragoste 1. Caine, e mult mai apropiat de filmele pe care obisnuim sa le vedem.
Dragoste 2. America - sensibil mai departe. Partea a treia, Aventura e doar la stadiul de proiect si vor trece cel putin 5 ani pana cand il voi face.
Ideea
Filmul asta e un pariu al meu cu “genre movies”. Filmul incepe ca un western. Dar poate sa fie thriller, poti chiar sa crezi ca e horror in anumite parti. De fapt, toate astea sunt doar niste haine pentru lucrul care m-a interesat de fapt, anume relatia dintre cei doi. Insa nu ajungem acolo direct, ci prin intermediul unor pasaje de gen.
Imi pare ca a reusit treaba asta si pana sa iti dai seama la ce te uiti, esti cuprins de ce cunosti, adica genre movies, apoi, invaluit, intri in povestea celor doi. E o formula foarte feminina care mi s-a parut potrivita aici. In partea a doua nu mai e nimic din asta.
Obstacole. Temeri
Finantarea unui proiect cinematografic e cea mai grea. Apoi distributia lor. Toate filmele pe care le fac de la Eu cand vreau sa fluier, fluier incoace sunt filme pe care le si produc, iar apoi le si distribui. Partea asta cu finantarea e de fapt singurul proces care nu imi place in tot ce inseamna film. Dar e... necesar.
Pe vremuri, in Cluj, cand studiam Filozofia, aveam un profesor care iubea o parafraza din Levi-Strauss. Antropologul francez, nu businessman-ul american care face blugi. Spunea asa... “Dom'le, la canibali e o vorba: cine nu mananca bataturica, nu primeste ochiulet.” Si zambea, cu ochi mici si vioi, pe sub mustati si prin barba care atunci nu era moda. Asa e. La toti, in toate timpurile. Ca sa ajungi sa gusti suculenta si textura delicatesei, intai trebuie sa rontai mult si bine bucatile contondente si insipide.
De fapt, temerile au fost ca nici Caine care e mult mai domestic decat America in ce priveste limbajul cinematografic, nu va gasi intelegere in privinta finantarii. Vezi, nu am avut si nu am temeri cu privire la felul in care va fi receptat. Stiu ca nu e un film pentru toata lumea, stiu ca spectatorul o sa iasa fie entuziasmat, fie injurand. In niciun caz stramband colturile gurii si spunand “OK-ish”.
Dar asta nu e o problema. Probleme reale sunt ca nu exista bani pentru asta, daca exista decidentii nu au curaj. Iar daca il faci pana la urma, nu ai cinematografe in care sa il bagi, nici mijloace sa il anunti. Eu nu cred ca trebuie sa “ii faci” reclama unui astfel de film. Trebuie sa spui publicului avizat si interesat ca filmul exista. Mai departe tine de curiozitatea fiecaruia, de nevoile lui spirituale, de cultura, de educatie, timp, prioritati, etc. etc.
Cred ca fiecare parte din trilogia asta o sa isi gaseasca publicul. Nu foarte numeros, dar foarte bucuros dupa. Si pentru ca nu mai avem cinematografe in jumatate din orasele in care am vrea sa mergem, iar in Bucuresti mai toate cinematografele care difuzeaza film european s-au inchis fiindca nu au obtinut aviz ISU, planuiesc ca imediat dupa ce iese din cinema sa pun filmul pe internet intr-un sistem pay-per-view. In momentul asta, publicul care e interesat de astfel de provocari are acasa sisteme suficient de performante incat sa vada filmul in conditii tehnice excelente. Au conditii, sunt interesati, dar nu au timp sau chef sa iasa din casa. Asa ca, daca nu vin ei la film, hai sa mergem noi la ei.
Castingul
Ma implic in casting atat de mult cat se poate. Si fiindca port mai multe palarii, de scenarist, de regizor, de producator, se poate foarte mult. Ascult propuneri si sfaturi, dar apoi judec eu.
Am gasit relativ repede actori pentru personajele principale. La Valeriu a fost confirmare dupa prima auditie. La Cosmina cred ca dupa a treia. La Cosmina nu imi dadeam seama daca putem lucra impreuna. Nu aveam indoiala privind mestesugul, era limpede ca e o actrita nemaipomenit, dar aveam indoieli privind capacitatea mea de a lucra cu un actor care e atat de precis. Pana la urma a fost fost un fel de dream team.
Ei doi sunt diferiti si ca personalitate si ca formare, dar e o bucurie sa lucrezi cu ei. De fapt, e minunat sa lucrezi cu oameni care traiesc pentru a face treaba pentru care au venit pe platou. Si amandoi sunt asa. Lucram in continuare impreuna la Scoala de Actorie, proiectul pe care l-am initiat eu in urma cu opt ani. E un loc unde lucram diverse tehnici de actorie cu oameni care nu au mai facut asta. Sau dimpotriva, cu oameni care au studii de specialitate, joaca teatru si film, dar vor sa invete si alte tehnici, neincercate la noi pana acum.
Cel mai greu a fost de gasit cainele. Serios! A fost un casting indelungat, cu multe drumuri prin tara. Am vazut multe rase, metisi, caine de canisa, de curte, de turma, de show, de lucru, antrenati, neantrenati, etc. Peste tot mergeam impreuna cu Valeriu, caci trebuie sa existe o chimie intre om si caine, ceva care nu poate fi jucat. E ceva care se vede de la prima intalnire. In cele din urma am gasit ce cautam la Tohanu Nou, la o canisa de ciobanesc german de lucru.
Ce ai descoperit lucrand la acest film
Pai nu stiu ce sa zic. Tu probabil vrei un raspuns de... rasarit de soare. Nu am. M-am bucurat sa il fac. Si l-as mai face o data.
Cum m-a schimbat? Cautand cainele, am gasit o rasa de caine care mi-a placut mult, m-am indragostit de cainii aceia, am urmarit un anume tip de cuib, o anume combinatie de trasaturi si in cele din urma am gasit in nordul Poloniei. Drept care m-am dus si l-am luat. Are acum un an si 6 luni, se numeste Boris. Ciobanesc Olandez.
Cand ai vazut prima data filmul ca un intreg
Nu mai tin minte. L-am montat eu, l-am vazut intreg de cateva sute de ori, asa ca nu stiu cand l-am vazut prima oara intreg. Cred ca atunci cand l-am vazut prima oara intreg nu mi-a placut si am continuat sa lucrez la montaj pana cand mi-a placut.
A iesit mai bine decat ma asteptam.
Ce speri sa ajunga la public
Si in Simion, si in Irina, si in relatia lor e ceva din noi, aproape din fiecare. E o furie, o curiozitate, o dorinta, o fragilitate. As vrea ca filmul sa te puna pe ganduri si sa te intrebi cand esti Simion si cand esti Irina. Cand esti victima si cand agresor. Care e victima intre ei. Care esti tu?
Cronicile
Citesc cronicile. Dar nu citesc comentarii. Primele sunt, sau ar trebui sa fie, scrise de oameni cu o impresionanta cultura cinematografica, gust format si care poseda un aparat critic pe care il aplica in analiza. Celelalte sunt chestii personale, intime si cred ca nu ar trebui expuse. Iar daca sunt expuse, indiferent de motive, eu nu gasesc firesc sa le citesc.
Cat din filmele tale raman cu tine, dupa ce le termini
Nu stiu... Raman toate cu mine caci sunt niste trepte, niste locuri in care am iubit, am urat, am lucrat, m-am bucurat si ne-am injurat. Sunt ca niste iubite de care te-ai despartit, dar, indiferent cum a fost despartirea, sunt parte din felul in care respiri, in care te misti, in care privesti si in care iubesti in continuare.
Inceputul unui nou film
Cand incep e minunat. Nu e asa tot timpul la inceput?
Eu nu plec cu dorinta de a vorbi despre ceva si trebuie sa vad cum pun asta in film, si ma invart sa ii gasesc o forma cinematografica si nu reusesc...
Eu plec cu un gand, cu o emotie, cu o stare care genereaza o poveste, iar povestea naste oameni, comportamente, situatii, etc. Nu e chiar simplu, dar e pasionant.
Mai demult imi spuneam ca nu stiu daca o sa fac asta toata viata. Acum stiu ca o sa fac asta cat de mult pot. Nu stiu daca film neaparat, nu stiu daca regie neaparat, dar am sa spun povesti cu siguranta.
