Într-o lume înghițită de digital, e important să-i dăm voie intuiției umane să ne ghideze. De aici a pornit coregrafa Simona Deaconescu să contruiască spectacolul de tehnologie si dans contemporan Birdville, care va avea loc mâine, 8 decembrie, la Point. In acest spectacol, muzica este generata chiar de corpurile performerilor conectati la senzori. Video-proiectiile si sistemul de iluminat reactioneaza in acelasi fel: la modul in care ei danseaza.
Spectacolul devine un loc în care știința se întâlnește cu arta, pentru a vorbi despre viitor. Un viitor în care oamenilor le lipsesc cuvintele, dar continuă să comunice fără ele, încrezându-se în corpul lor. De aici, din prezentul în care oamenilor nu le lipsesc cuvintele - din contră - viitorul acesta nu pare întunecat.
"Birdville" este un spectacol care a avut parte de un proces de transformare foarte lung. Un lucru neobișnuit în contextul în care se produce astăzi arta, spune Simona Deaconescu.
Mai mult decât despre tehnologie sau viitor, spectacolul vorbește despre comunicare. Un cuvânt care își pierde sensul pe zi ce trece. Dar în Birdville, după cum spuneam, nu mai există cuvinte.
Dansăm sau suntem dansați?
În 2014 am încercat să mă imersez într-un proces de lucru generativ. Pentru mine, la momentul respectiv, asta însemna să caut o structură și un limbaj care să genereze conținut nou tot timpul, să se modifice în timp real, să fie sincer și eficient.
Tot în 2014, la o întâlnire la Centrul Național al Dansului, Vava Ștefănescu mi-a făcut cunoștință cu Dilmana Yordanova. Am discutat toată seara și am simțit că există o compatibilitate artistică puternică între noi. Aveam nevoie de un partener care să se arunce în același tip de proces cu mine, să nu-i fie frică de greșeală și să înțeleagă importanța colaborării interdisciplinare. Alături de Dilmana și de colegii ei de la KOTKI visuals (Mihaela Kavdanska și Cristian Iordache) am început să lucrăm la o schiță de spectacol într-o rezidență la WASP-Working Art Space and Production. Acesta a fost prima etapă.
Cred că au existat două declicuri importante în crearea "Birdville". Primul a fost în vara anului 2014, la ImPulsTanz Festival în Viena, la un workshop cu filozoful Alva Noe. S-a ridicat atunci întrebarea dacă dansăm sau suntem dansați. E o întrebare care mă bântuie și acum.
Un al doilea declic a fost în timpul repetițiilor de la Point, în primăvara acestui an, când am intrat într-un fel de proces de zapping, în care fiecare idee conducea la o alta. Inițial părea că este ceva complet absurd, conexiunile erau ilogice și ne aflam în fața unui spectacol pe care nu-l puteam controla. După ce am văzut prima jumătate de spectacol am știut că suntem pe drumul cel bun. Într-o lume înghițită de digital, e important să-i dăm voie intuiției umane să ne ghideze.
Bursa de la New York
La New York am avut o rezidență artistică de două săptămâni. Totul a început cu o invitație de a prezenta primul nostru spectacol ("Fabrica de vise") în cadrul Downtown Dance Festival. După câteva discuții cu directorul festivalului, am primit și invitația de a crea un spectacol în sistem de co-producție cu compania sa - Battery Dance.
Ajunsă la New York, am lucrat 10 zile în mod intens, neîntrerupt și m-am aruncat într-un proces de descoperire. Nu a fost ușor deloc. Compania avea un stil neoclasic, iar eu tocmai ce mă întorsesem de la Viena, unde obținusem bursa danceWEB, context în care mi s-a schimbat complet viziunea despre dans. Propunerile mele apăreau ca niște idei extraterestre la repetiții. Am lucrat exclusiv pe improvizație și descoperire. Am început să demarăm și procesul de lucru cu vocea. Nu am structurat mult. Ne-am permis să rămânem într-o bulă creativă.
Battery Dance producea lucrări rapid, funcționa după un sistem de producție american, cu care nu mă identificam și care îmi părea contradictoriu concluziilor pe care le trăsesem la Viena. Dar, o dată ce dansatorii au înțeles că au ocazia să experimenteze lucruri noi, a început să se nască o sinergie reală în echipă.
Povestea Birdville
"Birdville" este un spectacol care a avut parte de un proces de transformare foarte lung. Un lucru neobișnuit în contextul în care se produce astăzi arta.
În martie 2014, la București, am început colaborarea cu studioul KOTKI visuals, printr-o rezidență de cercetare interdisciplinară, oferită de Asociația 4Culture. În studiourile Battery Dance din New York am lucrat cu un grup mixt de dansatori români și americani, punând bazele limbajului coregrafic. Ne-am întors la București și, în toamna lui 2014, am avut premiera în cadrul eXplore dance festival.
BIRDVILLE - trailer from Point on Vimeo.
Au trecut anii peste spectacol, timp în care l-am prezentat în mai multe locuri, printre care și Ars Electronica - Deep Space. Tot timpul am avut impresia că spectacolul se poate duce în multe direcții și nu simțeam că am atins forma lui finală.
În primăvara acestui an, am fost invitați să facem parte din Festivalul Nova, organizat la Point și am profitat de această oportunitate pentru a duce "Birdville" în direcția care mă mulțumește cel mai tare. Asta a însemnat o schimbare radicală a spectacolului. Acum simt că avem varianta finală și sunt foarte entuziasmată de valența umană, cinică și autoironică pe care "Birdville" a căpătat-o organic.
Temeri
Indubitabil cea mai grea parte a fost să spun stop procesului de modificare și transformare și să-mi asum varianta finală. Chiar și acum la repetiții nu mă pot abține să nu introduc lucruri noi. Chiar dacă știu că acest lucru expune echipa la risc, simt că spectacolul cere să fie dezvoltat continuu.
Am o relație specială cu această lucrare. E ca un prieten vechi la care găsești mereu ceva surprinzător.
Pe de altă parte, "Birdville" are o importantă componentă tehnologică experimentală. Lucrăm cu senzori, software, zeci de cabluri și aparate de generat și alterat sunet. Este un spectacol greu din punctul acesta de vedere. Este bazat pe un sistem care nu funcționează dacă un singur element, oricât ar fi de mic, nu este conectat bine sau există o mică modificare de parametrii. De-a lungul timpului am învățat să-l gestionăm singuri. Cred că pentru cineva care privește din afară, montatul și demontatul instalației tehnologice este un alt spectacol, care prezintă numeroase necunoscute, dar care este performat cu curiozitate și răbdare de echipa Tangaj Collective.
Ce speri sa ajunga la public
L-am creat întrebându-mă ce înseamnă liberul arbitru. Cât de liberi suntem de fapt? Cât de mult ne aparțin propriile idei și până unde putem merge cu procesul de asumare? Sunt multe informații textuale în "Birdville" care conduc subtil spectatorul în această direcție.
Spre finalul spectacolului este un moment în care, prin intermediul mișcării, performerii se modifică fiziologic. Am fost întrebată cât de reală este transformarea lor. Am zis atunci și zic și acum că este cât se poate de reală. Mișcarea îți oferă această posibilitate uimitoare - de a-ți împinge limitele până la refuz. N-are rost să o simulezi, ea există în tine.
Pentru dansatori a fost foarte greu să-și sfideze mecanisemele de autoapărare, dar, când au făcut-o, ceva magic s-a declanșat. Publicul este martor la această transformare, iar spațiul intim de la Point amplifică toate senzațiile și transferul de energie dintre public și spectatori.
Distopie sau utopie
Eu cred în dualitate. Istoria ne-a învățat că nu poate fi alb sau negru. Chiar dacă am trăi într-o distopie, natura noastră umană ar găsi mereu portițe prin care să strecoare puțină lumină. Utopie clar nu are cum să fie. Nici nu cred că realitatea ar putea fi vreodată utopică. Cele două sintagme funcționează ca vectori într-o ficțiune, în care lumea este controlată din exterior. Pentru mine, realitatea este un multivers cu miliarde de posibilități. Într-un astfel de peisaj nu ai cum să fixezi o direcție.
De ce nu ne înțelegem
Bariere există clar. Le trăim cu toții și nu le putem ignora. Emoțiile noastre sunt esențializate în emoticoane, ne dăm întâlniri pe aplicații de online dating și am devenit dependenți gestual de scroll. Am găsit multiple mecanisme de a fi perfecți în spatele ecranelor, dar am uitat că frumusețea e o stare de spirit, nu o imagine cu filtru retro.
Pare amuzant, dar nu este. Nu cred că mai există o cale de întoarcere. Suntem aici, istoria ne-a condus aici, noi singuri ne-am pus în această situație. Corpul a devenit un fel de costum, care suferă tot felul de modificări ca să fie mai plăcut. Trăim într-o eră în care percepția noastră asupra realității este în criză. Nu cred că mai avem mult până când ne vom pune o pereche de ochelari VR și ne vom trăi viața "în virtual". E o proiecție provocatoare asupra viitorului, dar care ar trebui să ridice importante întrebări legate de etică.
Nu cred în computere care dansează, animații care înlocuiesc performerii sau mai știu eu ce alte predicții care ne entuziasmează, ca pe niște copii aflați în fața unor jucării noi. În momentul în care arta va deveni un șablon generat numeric (fără niciun comentariu asupra sa, fără nicio posibilitate de eroare și deturnare a propriului discurs), acela va fi momentul în care arta o să moară, iar noi vom înceta să ne mai dezvoltăm inteligența creativă și emoțională.
E un regres, nu un progres și, din păcate, alunecăm în direcția asta, fără să ne punem prea multe probleme. "Birdville" aduce în discuție această problematică.
Publicul
E o întrebare grea și care nu are un răspuns clar în haosul în care trăim. Este greu să nu pui publicul în categorii, când tot sistemul de finanțare te obligă la asta, dar, în lumea mea ideală, la astfel de spectacole, nu ar trebui să existe condiționări de vârstă, experiență, educație, etnie, sex. Astfel de spectacole sunt făcute de oameni pentru oameni.
Cred că în România vorbim încă despre un public nișat. Pe de altă parte, nu cred că tipul acesta de artă este pentru stadioane de oameni, dar este păcat că publicul autohton nu a înțeles încă necesitatea participării la o experiență construită mai mult să-l capaciteze, decât să-l distreze gratuit. Arta nu presupune doar consumarea unui anume "produs cultural", ci capacitatea publicului de a-l discuta, punerea lui în raport cu alte "produse", înțelegerea procesului de lucru al artistului, fidelizarea publicului către un anumit tip de discurs și multe alte aspecte. Arta există atunci când există un sistem de referințe, sistemul de referințe se dezvoltă prin educație, iar educația la nivel înalt se face într-o situație de relaxare economică și politică. Și putem continua. Este clar că suntem într-un cerc vicios, în care ignorăm faptul că, la fel ca în natură, totul este interconectat.
Ca să nu încheiem într-o notă pesimistă, o să adaug totuși că avem spectacole de dans sold out și că observ o ascensiune a participării publicului la performance-uri. Foarte rar am văzut oameni care pleacă acasă indiferenți. Participarea la un act artistic, care-ți oferă dreptul la o părere și-ți lasă loc de imaginație, e o experiență care se trăiește, nu se consumă. Dar pentru a ajunge la asta, trebuie să încetăm să mai privim spectacolele ca pe niște momente singulare de "entertainment elevat".
Dansul vine cu un bagaj imens, care este dovedit științific că ajută la dezvoltare gândirii abstracte și a inteligenței emoționale. Este hrană pentru creier. Mi-aș dori ca tot mai mulți oameni să fie atenți la hrana lor mentală zilnică și să încerce o diversificare a meniului.
