Avea 19 ani cand o fata l-a dus la teatru. S-a indragostit atunci de scena, a lasat in spate planurile corporatiste, a dat la UNATC si a devenit actor. In paralel, a invatat sa cante singur la chitara, iar cele doua, muzica si actoria, s-au intalnit in underground. Cantecele lui sunt mini-show-uri, pentru ca nefiind muzician, Alex Stefanescu gandeste totul ca un actor. Cum e si recent lansatul imn al procrastinarii, o melodie auto-ironica despre vise, scuze si visuri. De altfel, revine des, in proiectele sale, la conceptul hiper uzat al “fericirii”.
Nimeni nu stie ce e de fapt dar ti se vinde peste tot. Omul traieste intro lume ultra confortabila, creata de el. Are toate gadget-urile posibile si e vesnic nemultumit, confuz, deprimat, suparat, vrea sa fie altceva, altcumva, alearga dupa lucruri. Dupa ce alearga?
Alex povesteste ca a avut si concerte cu 10 oameni, dar experienta si momentele grele sunt baza in formarea unui artist. Care au fost etapele lui de evolutie, ce subiecte il obsedeaza, ce temeri a avut la inceput si cum a trecut peste ele, in randurile de mai jos.
Prima chitara
Tanar creativ, usor auto distructiv, idealist, cu multa energie si zero directie. Asa ar suna descrierea lui Alex in adolescenta. Tot in adolescenta mi-am luat prima chitara si m-am indragostit de sunetul ei si de faptul ce ea poate spune lucrui pe care vorbele mele nu pot. Am invatat sa cant singur atat la chitara cat si la voce si am facut pe rockstarul in camera mea, pentru un public imaginar. Era tot ce imi trebuia.
La teatru am ajuns intamplator, la 19 ani. M-a dus o fata. M-am indragostit atunci de scena. Si de fata. Am dat la UNATC si am lasat in urma jobul de corporatist in Big Four pe care il aveam in momentul acela si care nu avea nici o legatura cu stuctura mea interioara.
Cele doua drumuri s-au unit, natural, ca o necesitate, in momentul in care am simtit ca am niste lucruri de spus si le pot spune cel mai bine pe muzica. Nefiind muzician, am gandit totul asa cum stiu eu... ca un actor. Se pare ca a functionat.
Temeri
Gasirea unui spatiu in care sa-mi performez primul one man shwo/spectacol/concert (nu stiu cum sa-i zic) a fost o incercare grea. Din fericire, am gasit un loc frumos de tot si niste oameni destul de nebuni incat sa creada in ceea ce fac si sa-mi dea sansa de a canta acolo. Oamenii sunt Andrei si Andreea Grosu, iar spatiul se numeste Unteatru.
Nu am avut temeri in legatura cu materialul. Am simtit ca e bun pentru ca e sincer si a trecut de filtrul celui mai mare critic pe care il stiu: eu insumi. Totusi, la inceput imi era frica sa nu fiu singurul care simte asa. Dupa cateva concerte si multe feedbackuri foarte bune, frica mea s-a spulberat si a fost inlocuita de incredere.
Etape de evolutie
Mi se pare foarte important sa treci prin momente dificile, cand te doare si esti gata sa renunti. Cine poate sa reziste si se ridice de 99 de ori, va reusi a suta oara. Din pacate multi se dau batuti la 99 sau mult mai devreme.
Totusi daca nu iese nimic, e important sa schimbi strategia si sa fii destept. Orice problema imposibila are o solutie daca schimbi unghiul din care o privesti. Sunt multe lectii importante pe care le-am invatat. Experienta si momentele grele sunt baza. Ele te formeaza. Nimeni nu a invatat stand relaxat in puf. Apoi sa te bucur de ceea ce faci e o lectie uriasa.
Bariere
Am avut si concerte cu doar 10 oameni in sala. Acelea pot fi mai greu de dus. Dar si atunci trebuie sa dai totul. Pe drum e greu uneori. Spectacol dimineata la teatru, repetitii, radio, concert seara, apoi plecat in alt oras, esti obosit dar pe scena intrii in priza. E frumos pana la urma. De asta am ales sa fac ceea ce fac. Ce-s alea greutati?
Teme
Conceptul acesta hiper uzat al “fericirii”. Nimeni nu stie ce e de fapt dar ti se vinde peste tot. Omul traieste intr-o lume ultra confortabila, creata de el. Are toate gadget-urile posibile si e vesnic nemultumit, confuz, deprimat, suparat, vrea sa fie altceva, altcumva, alearga dupa lucruri. Dupa ce alearga? Are drame, traume, instincte reprimate, e corect din punct de vedere politic si merge la psiholog. E vai de capul lui, nu intelege nimic. Pe cand in alte parti sunt oameni care nu stiu daca apuca ziua de maine.
Ma “obsedeaza” umanitatea, fragilitatea si ridicolul uman (inclusiv al meu) si incerc sa il explorez in versuri dar in acelasi timp vreau sa cant despre lucrurile astea intr-un fel comic. Sa fac oamenii sa rada. Cred ca asta e singrul remediu si cred ca asta imi e misiunea.
Imnul procrastinarii
Sunt un maestru al procrastinarii desi, paradoxal, reusesc sa duc multe lucruri la capat. Piesa numita “Vise” face parte din concertul “Ziua Necunostintei” si e despre un soi de meta-procrastinare. Se refera si la vise dar si la visuri.
Multi oameni dorm zilnic cu ochii deschisi si viseaza la visurile lor, amanandu-le mereu din frica. Mereu au scuze. E o piesa cu care rezonez foarte profund si e un fel de mesaj dulce-amarui pe care incerc mereu sa mi-l amintesc atunci cand ma lovesc de propriile scuze.
Relatia romanilor cu muzica
Cu muzica in general? Habar n-am. Depinde de gen. Importam din afara cam tot. Unii o fac mai bine, altii mai putin.
Planuri
Anul acesta a fost unul foarte bun pentru mine si le multumesc tuturor celor care au facut posibile cateva momente cu care ma mandresc: am cantat in cadrul conferintei DoR Live la Teatru National din Bucuresti, am fost invitat special la TEDx Timisoara, am cantat in cadrul Festivalului International de Teatru de la Sibiu, spectacolul ”9 piese remixate”.
Am doua one man show-uri: “Ziua Necunostintei” (un soi fabula muzicala despre sufletul urban, unde abordez haios teme serioase precum cele despre care am povestit mai sus) si “9 Piese Remixate” (un spectacol in care repovestesc muzical, cu un twist personal, 9 piese faimoase de teatru, cum ar fi Romeo si Julieta, O scrisoare pierduta, Steaua fara nume, Iona, Hamlet, etc.)
Ambele albume exista pe Spotify si toate celelalte platforme asemanatoare. Am un canal de youtube unde am am videoclipurile unora dintre piese (si “Vise”) si urmeaza sa mai incarc. Deasemenea exist pe toate formele de social media.
Urmeaza sa lansez un cantec care e o continuare de la ”Vise” si cred ca ne reprezinta si el ca natiune: ”Daca nu o freci, e timp”. E indemnul la actiune dupa ce am lenevit suficient si ne-am gasit scuze multe.
