Radu Muntean face, însă, totul pentru personajele lui. Construind-o pe Alice T., de exemplu, încercând să o înțeleagă, a devenit un adolescent mai bun. Ceea ce speră să îl ajute să fie un părinte mai bun. De fapt, de aici a și plecat povestea acestui film. Copiii lui tocmai intrau în adolescență când a început să se gândească la acest film. Și a încercat să intre, prin acest proiect, în perspectiva copilului și să-l înțeleagă.
Intensitatea cu care-și trăiesc viața, cu spatele la zid, lipsa de empatie, disperata dorință de dragoste și de confirmări din toate părțile, toate astea mi se par fascinante.
Ce s-a schimbat de la Furia până la Alice T.? Ce a rămas neschimbat? Care sunt nostalgiile? Cât de important e ca ceea ce a vrut să transmită, într-un film, să ajungă la spectator?
Radu Muntean povestește despre cum își imagina viitorul în facultate și cât de mult își dorea să facă film. Și că, uneori, e terapeutic să-ți aduci aminte de lucrurile astea, ca să te poți bucura cum trebuie că ai mai făcut un film. Iar după ce l-ai făcut, ca să te poți apuca de altul, e necesar să îl pui într-un sertar. Dar ceva rămîne acolo și te urmărește discret toată viața.
De la primul film, la Alice T.
Cea mai importantă diferență e că acum nu mai sînt dispus să fac nici un compromis artistic. Pentru producător, public sau mai știu eu cine. Fac filmul așa cum cred eu de cuviință și pot, la finalul producției, să-mi asum toate deciziile creative pe care le-am luat. La început am fost ceva mai timid.
Nostalgii
Un prieten mi-a adus aminte, la mică petrecere pe care am avut-o după proiecția de gală a lui “Alice T.”, de felul în care ne imaginam viitorul în facultate. Cît de mult ne doream să facem film și cît de îndepărtată părea această perspectivă. Cîteodată, e terapeutic să-ți aduci aminte de lucrurile astea, ca să te poți bucura cum trebuie că ai mai făcut un film, chiar dacă locurile în care ai ocazia să-l arăți sînt tot mai puține și automat, interesul spectatorului tot mai mic.
Povestea lui Alice T.
Mă interesează de ceva vreme psihologia copilului adoptat, probabil pentru că s-a întîmplat să am în familie mai mulți copii adoptați. Intensitatea cu care-și trăiesc viața, cu spatele la zid, lipsa de empatie, disperata dorință de dragoste și de confirmări din toate părțile, toate astea mi se par fascinante. Mai ales atunci cînd sînt mapate pe o adolescentă, un personaj în mari transformări de toate felurile și în căutarea propriei identități.
Copiii mei tocmai intrau în adolescență, adică în perioada aia în care, ca părinte, simți că cineva ți-a înlocuit copiii. Am încercat să gîndesc proiectul ăsta din perspectiva copilului, a acestei fete adoptate și să încerc s-o înțeleg.
Cea mai grea parte
Alice e mai tot filmul un o fată pe care-ți vine s-o dai cu capul de colțul mesei. Ești cu ea în fiecare cadru, te enervează, te intrigă, deciziile ei sînt greu de explicat și poate că unele rămîn așa pînă la sfîrșit. Mi-am dorit ca spre final, să se producă un fel de identificare emoțională a spectatorului cu personajul, dincolo de logică și de prejudecăți culturale.
Drumul ăsta e complicat, pentru că, împreună cu Razvan Rădulescu și Alex Baciu, cei doi co-scenariști, am încercat să ajungem la acest declic emoțional fără să ne folosim de proptele dramaturgice care să justifice explicit personajul. Filmul nu răspunde la toate întrebările la final și asta, pentru unii spectatori e frustrant, iar pentru alții, dimpotrivă, e intrigant și revelator.
Castingul
Iau foarte în serios castingul, încerc să conving actorii să învețe pagini de text pentru testele pe care le fac. Evident, cel mai greu a fost s-o găsesc pe Alice, pentru că la vîrsta personajului, nu putea fi jucată decît de o actriță neprofesionistă, pe care n-aveam cum s-o găsesc în bazele de date ale agențiilor de casting. Am dat sfoară-n țară prin licee și am văzut vreo 800 de fete, din care am găsit-o pe Andra Guți.
Faptul că Andra a venit chiar la început la casting, printre primele candidate, m-a făcut să abordez restul castingului ceva mai relaxat. Mi s-a părut potrivită din prima, dar am continuat să caut, iar în paralel am chinuit-o cu o serie întreagă de probe și teste. Mă consider foarte norocos că am găsit-o, în momentul ăsta mi-e greu să-mi imaginez o altă Alice.
Ce ai descoperit
Construind un personaj ca Alice, a trebuit să-i înțeleg motivațiile, să învăț să gîndesc ca ea, așa că pot să spun că am devenit un mai bun adolescent. Ceea ce sper ca în viitor să mă ajute să fiu un părinte mai bun.
Senzatia cand ai vazut prima data filmul ca un intreg
Eu montez în timpul filmării așa că, a doua zi după ultima zi de filmare, am lipit ultimul cadru și am văzut filmul. La prima vizionare n-am cuplat cu personajul, m-am speriat nițel și am operat niște mici modificări de montaj. L-am revazut apoi mai în liniște, în condiții ceva mai bune. M-am liniștit și am pus cadrele în ordinea inițială. Oricît de precis ai fi cînd îți construiești filmul, la prima vizionare te poate surprinde.
Ce "a vrut să spună autorul"
Cum spuneam, ăsta nu e un film care să-ți ofere pe tavă toate răspunsurile. Sînt convins că diferiți spectatori, cu vîrste, sensibilități și istorii diferite, ies de la film cu propriile concluzii. Unii se opresc la un prim nivel de interpretare, de cele mai multe ori o lectură socială a filmului, alții, cu puțin noroc, ajung să-și pună probleme mai profunde. Eu sînt mulțumit dacă filmul reușeștesă te atingă într-un fel, să te urmărească.
Cronicile
Mă interesează ce scriu oamenii în care am încredere și publicațiile despre care cred că pot influența într-o anumită măsură viitorul filmului. Le citesc, însă, cu un discernămînt exersat în suficient de mulți ani încît să nu mă mai afecteze foarte tare atunci cînd scriu ce nu-mi convine.
Cât din filmele tale rămân cu tine, după ce le termini
Stau cîțiva ani cu un film în cap iar această conviețuire e de multe ori complicată. E ca o relație intimă care trece prin perioade tensionate și momente extrem de satisfăcătoare. Totul e însă extrem de intens, așa că la final, nu are cum să nu lase urme. Dar, ca să mă pot apuca de următorul film, e important să-l pot pune în sertar pe cel vechi. O perioadă nu mă mai gîndesc deloc la el, aproape îmi iese din minte. Însă sigur, ceva rămîne acolo și te urmărește discret toată viața.
Cel mai greu lucru când începi un film nou
Nu e întotdeauna același lucru. Cîteodată te decizi mai greu ce subiect e mai important pentru tine în acel moment, alteori e mai dificil să alegi unghiul din care discuți despre subiect.
