Marele învingător. Românul care a cucerit Cercul Polar. Românul care sfidează legile naturii. Sunt doar câteva din titlurile de presă despre Tiberiu Ușeriu. Despre el, știu mulți. Că este alergător de anduranță și ultramaratonist. Că a câștigat de trei ori ultramaratonul Arctic Ultra. Mai puțini știu, însă, că cel mai important maraton a fost cel cu sine însuși. Victoria aceasta a fost surprinsă de regizorul Ana Preda în documentarul Pe cale, film care a fost nominalizat in top 25 de filme documentare la festivalul PRIX EUROPA de la Berlin.
Ideea i-a venit Anei Preda când a citit cartea lui, 27 de pași. De atunci până la difuzare au trecut aproape 2 ani, cu mulți timpi morți și multe luni de așteptare, din cauza birocrației.
Prin acest film speram să descopăr care au fost resorturile interioare care l-am împins pe Tibi Ușeriu să-și continue viața când a căzut atât de jos încât doar sinuciderea părea singura soluție pentru zbuciumul său.
Ana Preda spune mai jos povestea filmului, despre care speră să fie văzut de cât mai mulți oameni; este o dramă de familie transformată într-o poveste care inspiră.
Cinematografia
Întotdeauna am fost extrem de curioasă și foarte determinată să găsesc răspunsuri complete la toate întrebările mele, să înțeleg lumea din jur, să mi-o explic suficient de bine mie, ca s-o pot revela altora. Am avut de mică o pasiune pentru filme; așteptam cu nerăbdare să-nceapă filmul de seară de pe vremea comunistă chiar mai mult decât desenele animate cu Mihaela. Nu ratam nici Tele-enciclopedia, plină de minuni-explicate ale lumii înconjurătoare.
Dar n-aș putea spune că am deocamdată un drum în cinematografie. Urmează să am, pas cu pas. Sunt încă în etapa învățării și, ca orice perfecționist, o să tot învăț până voi descoperi că nu știu nimic.
Documentarele
Înainte de documentar, au existat știrile de televiziune. Produceam jurnale de știri la ProTV, apoi jurnalismul TV concretizat în programe culturale, educative și de divertisment - ca, mai apoi, când am ajuns la vârsta căutării rădăcinilor, pentru a înțelege “de ce sunt așa cum sunt de când sunt”, am făcut primul meu documentar, unul antropo-etnic și autobiografic, “Filipovenii și cazacii lui Nekrasov- scurtă istorie a rușilor lipoveni din România”.
Asta s-a întâmplat nu demult, în 2015. De atunci, documentarul ca gen de exprimare a unor problematici sociale sau a unor transformări individuale m-a cucerit pe deplin. Dar continui să devorez cu aceeași plăcere atât ficțiunea, cât și documentarul.
Am o listă lungă de subiecte și teme pe care-aș vrea să le transform în documentare. M-am apucat să studiez serios limbajul cinematografic, pentru a crește valoarea documentarului prin felul de-a spune poveștile, mai filmic, mai captivant pentru public.
Tibi Ușeriu
M-am gândit prima dată la acest documentar când i-am citit cartea autobiografică “27 de pași”. Am fost foarte fascinată de incredibila poveste a lui Tibi, demnă de un scenariu de film de succes. Pentru mine fost inspirațională confesiunea lui Tibi. M-am gândit că poate fi la fel și pentru mulți alții.
Am hotărât pe loc că vreau să-i spun povestea printr-o docu-drama, pentru că trecutul lui este de fapt prezentul multor copii și tineri din România, pentru că este povestea unui învingător care și-a cunoscut demonii, a învățat să-i controleze și să-i pună la muncă pentru un prezent dedicat societății civile, dar și sportului de anduranță.
Tibi e un om deosebit, căruia îi datorez întâlnirea cu Alin, fratele său, un personaj pe măsura lui Tibi.
Povestea filmului
Privind retrospectiv, cred că am fost foarte norocoasă c-am reușit să-i spun povestea lui Tibi, așa cum am văzut-o eu. Prin acest film speram să descopăr care au fost resorturile interioare care l-am împins pe Tibi Ușeriu să-și continue viața când a căzut atât de jos încât doar sinuciderea părea singura soluție pentru zbuciumul său.
Doream să cunosc oamenii care i-au stat alături lui Tibi atunci. Mai mult, voiam să înțeleg cum a ajuns atât de jos în viață, condamnat la închisoare de maximă securitate, timp de 25 de ani, exact când viața lui abia începea. Și am aflat.
Fără acceptul lui Tibi și al familiei sale nu putea exista niciun fel de filmare, darămite un documentar. Așa că mi-am luat inima în dinți și-am întrebat. Știam că sunt asaltați din toate părțile, solicitați să apară public și să-și spună povestea, nu doar ca ultramaratonist de success, ci și ca autor de carte care s-a vândut foarte bine, cu mult peste așteptările lor.
Cred că am avut noroc c-au spus “da” atât frații Ușeriu, cât și mama lor - sunt extremi de selectivi când acceptă să fie filmați. Plus că au o viață extrem de plină de evenimente comunitare și nu numai, care-i fac și mai greu disponibili.
Am realizat din start că nu pot face docu-drama din considerente bugetare (ar fi costat prea mult). Cum partea de copilărie a lui Tibi conta prea mult în această poveste, fiind practic cheia înțelegerii complexității personajului principal, am recurs la o altă formă de dramatizare a trecutului, animația.
Și aici am avut noroc să lucrez cu un ilustrator și animator talentat, Ioana Florea Nutz, și cu un illustrator muzical profesionist și bun co-echipier, Camelia Vasile.
De-a lungul producției documentarului, “Pe Cale - un film despre voință și schimbare” au existat foarte multe constrângeri din cauza cărora am fost nevoită să găsesc soluții care să nu compromită povestea: timpul foarte limitat pentru filmarea protagoniștilor noștri, întârzieri birocratice inevitabile din TVR, bugetul mic obținut prin atragerea sponsorilor care acoperea animația și numai 6 zile de filmare.
Ne-au venit însă în ajutor Tibi și Alin, fiind de acord să includem în documentar imagini din arhiva “Tășuleasa Social”, filmări semnate de niște cineaști pasionați, Andrei Dăscălescu, Mani Gutău și Mircea Gherase.
Ultimul dintre ei l-a urmărit consecvent pe Tibi, timp de mai mulți ani, inclusiv în ultimul său Arctic Ultra, de la care am putut folosi și eu ultima bucată, din genericul final. Pe teren am avut o echipă grozavă și n-am simțit că deloc că muncim: Cristian Glodeală, Director de Imagine, Bogdan Draghici, cameraman și grafician, Radu Paraschivescu, sunetist. În TVR se lupta cu sistemul producătorul, Ioana Mureșan.
Partea mai grea mi s-a părut editarea. Am început-o eu și a finalizat-o Dragoș Smărăndescu, editorul de imagine, iar post-procesarea a durat 3 luni. A fost greu pentru că mereu m-a încurcat perfecționismul meu. Nu eram mulțumită niciodată. Chiar și acum, când revăd documentarul, aș schimba foarte multe la el, dar sunt convinsă că ăsta-i doar un mare defect al meu cu care deja m-am obișnuit.
Cert este că-n forma finală a fost foarte apreciat, atât la proiecția publică în avanpremieră, cât și la prima difuzare pe TVR1, dar mai ales în afara granițelor, fiind nominalizat alături de alte 24 de documentare din 15 țări, după o selecție riguroasă din cele peste 500 de producții participante la PRIX EUROPA.
Am fost foarte mândră să reprezint România la Berlin în acest festival, alături de ceilalți colegi ai mei din alte țări, prezenți cu documentare care aduceau în prim plan subiecte actuale de anvergură globală, colegi ce nu mai conteneau să se minuneze cum am reușit să fac un asemenea documentar cu un buget aproape inexistent, ei având sute de mii de euro în buget (cel mai mare buget a fost de 1.100.000 de euro).
De la idee până la difuzare au trecut aproape 2 ani, dar au fost foarte mulți timpi morți, multe luni de așteptare, din cauza birocrației.
Cea mai grea parte
Sunt - sau încerc mereu să fiu - o fire optimistă, care vede partea plină a paharului: n-a fost deloc ușor, dar am avut parte de multe satisfacții profesionale și personale, legate de acest film.
Sper să fie văzut de cât mai mulți pentru că nu doar Tibi, ci și Alin, fratele său, și mama lor, doamna Eftinia Moișan, sunt o inspirație pentru noi. “E o drama de familie ce s-a transformat într-o poveste de succes”, așa cum spune Alin Ușeriu.
Ideea nu s-a schimbat deloc, doar structura și forma, estetica filmului, străduindu-mă să construiesc o narațiune clară, atractivă, cu impact emoțional.
Reacții
Am gândit întotdeauna documentarul “Pe Cale - un film despre voință și schimbare” ca fiind dedicat adulților, dar la avanpremieră, unde erau destul de mulți copii de toate vârstele, am fost surprinsă de faptul că au stat cu ochii curioși ațintiți la ecran, captivați de poveste, până la sfârșit. Nu mizam deloc pe asta și pentru mine a fost o surpriză de proporții. M-am bucurat mult c-a fost așa.
Ce nu știu oamenii realizarea unui documentar
Multe nu știu și nu înțeleg nici eu. Mereu s-a comentat pe marginea faptului că în documentar trebuie să intervii cât mai puțin în realitatea pe care-o surprinzi. Dar există foarte multe genuri de documentar, care cel mai adesea se îmbină cu ficțiunea, și e foarte greu să înțelegi ce este sau ce nu este un documentar, cum e corect/ inacceptabil să-l faci, dacă este etic/ moral să arăți/ filmezi în anumit fel, anumite situații/ personaje.
Cert este că “viața bate filmul”, iar poveștile despre oameni normali surprinși în diferite ipostaze ale vieții lor sunt de cele mai multe ori mult mai captivante decât filmele artistice, cu scenarii născocite dibaci și jucate memorabil de actori.
Nu-mi dau seama dacă publicul are sau nu percepții greșite despre cum se face un documentar. Sunt foarte importante sesiunile de întrebări și răspunsuri de la finalul unei proiecții, când oricine poate să întrebe ce dorește despre cum se fac documentarele. Eu una am mereu întrebări despre producția unui film, chiar în timpul vizionării: cum au făcut asta? Cât le-a luat? Cum i-a convins pe oameni? N-a fost riscant? Cât a costat? Cât a durat?... etc. și fiecare producție e unică.
Documentarele din România
Cred că am avut și avem documentariști foarte buni, care se străduiesc să facă filme valoroase în condiții grele. Nu mai există Sahia Film, o companie consacrată genului; și, atunci, fiecare se descurcă cum poate cu finanțarea, dacă nu câștigă proiectul lor la CNC. Punctul forte este tocmai punctul cel mai vulnerabil: bugetul mic, sau uneori lipsa lui, duce la situații de criză care generează foarte multe soluții creative.
Cred că, pe lângă BANI, lipsește încrederea potențialilor finanțatori că documentarul poate avea la fel de mare succes la public precum filmul de ficțiune. Mai mult, cred că ar trebui să existe o strategie mai consistentă a televiziunii publice în privința producției și difuzării documentarelor, care trebuie să devină o porta-voce a societății, un soi de aplecare mai temeinică asupra problemelor actuale, umane, sociale, comunitare.
Publicul
Percepția mea este că interesul publicului pentru documentare a crescut. Azi, pentru că online-ul a ajuns parte din viața tuturor, poți vedea documentare oricând pe o temă care te interesează. E mult mai ușor de accesat decât era altădată.
Spre deosebire de documentarele văzute fie în festival, fie în cinematografe, de către fani sau autori de documentare, cele făcute în televiziune sunt vizibile unui public mai larg și multe dintre ele au succes pentru că sunt de tip anchetă, investigative, ridică o problemă imprtantă a societății și-i co-optează imediat în fața ecranelor. Cred că un documentar bine făcut are un public garantat.
