Radu Jude s-a gândit prima dată la „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari" când a asistat la o reconstituire militară a bătăliei de la Mărășești cu fiul său mai mare. Originea filmului, însă, se află în lectura unor cărți de Zigu Ornea și Mihail Sebastian, acum mai bine de 20 de ani, povestește el.
O reconstituire de tipul ăsta e la prima vedere profund ridicolă, dar, dacă te gîndești mai bine, pune multe probleme care țin de ce înseamnă istoria, ce rămîne din trecut, ce înseamnă reprezentarea trecutului, care sînt limitele acestei reprezentări etc.
Radu Jude vorbește în rândurile de mai jos despre replica istorică a lui Antonescu care a devenit titlul lungmetrajului, senzația pe care a avut-o când a văzut filmul ca întreg, casting, filmări, critici, istorie și România.
„Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari" poate fi văzut în cinematografe din 28 septembrie. Filmul a fost premiat cu Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary 2018 și a fost desemnat propunerea României pentru o nominalizare la categoria „Cel mai bun film într-o limbă străină" a premiilor Oscar 2019.
Când te-ai gândit prima dată la „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari"
M-am gîndit prima dată atunci cînd, împreună cu fiul meu cel mare, am asistat la o reconstituire militară a bătăliei de la Mărășești. O reconstituire de tipul ăsta e la prima vedere profund ridicolă, dar, dacă te gîndești mai bine, pune multe probleme care țin de ce înseamnă istoria, ce rămîne din trecut, ce înseamnă reprezentarea trecutului, care sînt limitele acestei reprezentări etc.
Foto: Adi Tudose
De aici am pornit, de la ideea de a face un film despre o reconstituire istorică. Reiau ce am mai spus despre film: „Conține foarte multe lucruri pentru toate gusturile, ceea ce îl face un adevărat film comercial. Iași & Odessa 1941, Namibia 1904. O nuvelă de Isaac Babel. Un comentariu de Giorgio Agamben la un text de Hannah Arendt. Citate și referințe pentru toți: de la Mareșalul Antonescu la Ludwig Wittgenstein, de la dr. Joseph Goebbels la dr. Nicolae Paulescu, de la D.W. Griffith la N. Steinhardt, de la Cioran la Fiara Paloșului-Boldur, de la Raul Hilberg la domnul profesor Gheorghe Alexianu. O secvență din „Oglinda" de Sergiu Nicolaescu. Un preot ortodox jucat cu sensibilitate de Rareș Hontzu. Un haiku recitat de Alexandru Dabija (unde ești tu, George Vraca?). Două fotografii din 1941. Un fragment dintr-un film de arhivă cu armata română ("soldații Crucii și ai dreptății") intrând în Odessa. Ioana Iacob, o actriță extraordinară. Alexandru Dabija, superb. Ilinca Manolache, Alex Bogdan, Claudia Ieremia, Ion Rizea, Bogdan Cotleț. Șerban Pavlu râzând ca Beavis & Butthead. Minunați actori neprofesioniști, cum ar fi Gheorghe Mezei sau Dumitru Răducu. Nici iubitorii teatrului de revistă nu au fost uitați: Tudorel Filimon e încântător și doar Alex Bogdan îl întrece în panaramă! Imagine realizată de Marius Panduru pe 16 mm și pe video. Muzică de toate felurile, de la „Raze de Soare" la „Wenn die Soldaten durch die Stadt marschieren". Nuditate. Fanfară. Împușcături. Umor intelectual (unde sunt invocați Saul Kripke și Rorty, de exemplu), dar și cazon. "Ce să mai spun, cânta și muzica, era ceva extra", cum scrie Gellu Naum. Un adevărat film pentru întreaga familie!"
Contextul
Contextul e unul personal, în sensul că anii '30-'40 mă interesează foarte tare, mai ales pentru ceea ce s-a transmis de acolo pînă la noi – lucruri bune, dar și idei foarte nocive. Aș spune că originea acestui film se află în lectura – care a fost un șoc – a unor cărți de Zigu Ornea și Mihail Sebastian acum mai bine de 20 de ani.
Cea mai grea parte
Filmarea propriu-zisă, din pricina căldurii. Mai ales scenele de la final, în care e foarte multă lume, figurație etc. A fost foarte cald atunci cînd le-am filmat.
Radu Jude și Ada Solomon pe platourile de filmare. Foto: Silviu Ghetie
Când te-ai întâlnit prima dată cu replica istorică
Nu mai știu. Probabil că în cartea lui Dennis Deletant despre Mareșalul Antonescu. Am decis să o transform în titlu pentru că, pe de o parte, mi s-a părut emblematică pentru atitudinea oficialilor regimului Antonescu în ceea ce privește uciderea în masă a unor oameni, dar și pentru că e o frază care se referă la viitor; deci e o frază căreia, din ziua de azi, i se poate oferi un răspuns.
Filmul asta e, un răspuns.
A existat la un moment dat un alt titlu, care venea de la Goya, de la o gravură din seria Dezastrele războiului, pe care vroiam să le folosesc în film. Nu am mai făcut-o, dar am recuperat ideea în trailerul filmului:
Cât de mult te-ai implicat în casting
Mă implic total, un casting bine făcut e esențial pentru reușita filmului. Cel mai greu a fost să mă hotărăsc pentru personajul principal și sînt foarte bucuros că am lucrat cu Ioana Iacob, mi se pare o actriță grozavă, talentată și foarte serioasă.
Altfel, procesul de casting e profund nedrept, fie și pentru că fiecare rol ar fi putut fi jucat la fel de bine sau poate chiar mai bine și de alți actori. Cu o excepție: rolul pe care îl joacă Alexandru Dabija nu putea fi jucat mai bine de nimeni altcineva, sînt convins de asta. Sandu e un regizor minunat, dar e și un actor uimitor.
Ce ai descoperit
Ce am descoperit se află în film. Iar lucrul la film nu cred că m-a schimbat într-un fel, sau nu într-unul vizibil pentru mine.
Senzația când ai văzut prima dată filmul ca un întreg
O uriașă dezamăgire. Senzație care nu m-a părăsit de atunci, dar mă gîndesc că poate Alexandru Dragomir o avea dreptate: "orice om care creează cu adevărat spune mai puțin decît vrea să spună și mai mult decît crede că a spus".
Foto: Adi Tudose
Criticile
Am o admirație uriașă pentru critica bună de film și, de fapt, Godard a spus-o primul, cred: să scrii critică sau să regizezi e același lucru, înseamnă să faci cinema. Nu gust deloc ideea ineptă conform căreia dacă faci un film "ești creator", iar dacă scrii critică "ești doar un biet comentator, incapabil de marea creație".
Un text critic este o operă în sine, bună sau proastă. Cărțile lui Gorzo sau cronicile lui (unele scrise împreună cu Veronica Lazăr) despre filmele mele sînt eseuri cu nimic mai prejos decît textele serioase din eseistica internațională, dincolo de faptul că au deschis filmele spre interpretări diferite de cele convenționale.
Un text ca al lui Alex Cistelecan despre Liceenii, un text ca al Iuliei Popovici despre violurile din filmele românești, textele lui Christian Ferencz Flatz, cîteva din textele din revista Film Menu sînt mari eseuri și conțin mult mai multe idei și mai multă "creație" decît majoritatea filmelor românești. Și mai mult cinema, de fapt. Sau Radu Cosașu. Îndrăznește oare cineva să spună că cronicile de film ale lui Cosașu din O viețuire cu Stan și Bran sînt doar "frustrările" unuia care nu are acces la "marea creație"???
Astea fiind spuse clar, e de subliniat (și chiar de mai multe ori!) că nu orice prostovan cu blog, cont de facebook, twitter etc. merită luat în seamă doar pentru că își spune "critic de film". Sau, foarte bine, cine vrea să îl ia în serios n-are decît, eu nu o fac.
Cât din filmele tale rămân cu tine după ce le termini
Nici unul. Ele rămîn la casa de producție, păstrate în condiții improprii. Normal ar fi să fie păstrate la Arhiva Națională de Filme, avînd în vedere că sînt finanțate, în mare parte, din bani publici. Părerea mea.
Cel mai greu lucru când începi să lucrezi la un film nou
E a treia întrebare în care apare cuvîntul "greu". Sînt împotriva lui. Da, să faci film înseamnă un efort, înseamnă un uriaș consum nervos, înseamnă somn puțin și așa mai departe. Dar ce sînt toate astea în comparație cu munca unui medic sau a unei asistente într-un spital, cu ce face un muncitor pe un șantier în frig sau un țăran în cîmp, pe arșiță?
Să fim serioși, sînt alte munci infinit mai dificile și cu adevărat chinuitoare. Dar pe cei care le fac nu îi întreabă nimeni dacă le e greu. Probabil că Guy Debord are dreptate, contează doar spectacolul. Din păcate.
