Un bărbat de 92 de ani își povestește viața. Istoria personală e legată de cealaltă, care a curs în egală măsură pentru toți: război, deportări, comunismul, tranziția. ”Nimeni nu a crezut în filmul ăsta, o poveste a unui bătrân într-o casă cu o durată de o oră și jumătate”, spune Ana Dumitrescu, autoarea documentarului. ”Dar eu am crezut și am muncit non stop mai mult de un an de zile. Am fost zi de zi din 2016 cu el”
„Licu, o poveste românească" este, de altfel, primul film românesc al Anei Dumitrescu. Celelalte au ieșit în cinematografele din Franța - ”Khaos, les Visages Humains de la Crise Grecque", "Même pas Peur!", "Le Temps de la Lumière".
Documentarul a câștigat trofeul Golden Dove la Dok Leipzig 2017, va participa în selecția festivalului MakeDox din Macedonia și va fi lansat în cinematografele românești pe 24 august.
Ana povestește despre fotografie, film și povești, România, trecut și firul care le leagă.
Începutul
Am pornit pe drumul fotografiei cam pe la 28 de ani. Trecerea spre filmul documentar a venit destul de repede și cumva firesc, în 2011. Pentru mine personal este cam același lucru. Nu contează cum alegi să spui povestea: în fotografie, film sau prin cuvinte.
Declicul
Nu a fost neapărat un declic ci o văd mai degrabă o evoluție din fotografie spre film. Făceam deja fotografie documentară, eram deja familiarizată cu spusul poveștilor în imagini.
Licu
De când îl știu, Licu avea mult de povestit, îmi plăcea să-l ascult ore în șir și pur și simplu mi-am zis că dacă îmi place mie poate o să placă și altora.
Este povestea unei regizoare care i-a plăcut mult o poveste; un om care și-a pus toate energia și toți banii ca să ducă mai departe povestea asta.
Etapele
Realizarea filmului a durat patru ani, din 2013 până în 2017. Am fost zi de zi din 2016 cu el și am vrut să fac un film cu trei fire care să conducă povestea: marea istorie, istoria personală și bătrânețea.
A trebuit să mă mut din Franța în România ca să pot face filmul. Cu ocazia asta am și descoperit România. Părinții mei au plecat și eu nu prea cunoșteam țara asta. Ce să zic... Poate mai bine să nu zic nimic.
Obstacole
A fost pur și simplu partea finaciară. Un film se face cu o muncă de peste 50 de ore pe săptămână și când lucrezi la un film nu poți face și nu te poți gândi la altceva. Este cea mai mare dificultate pentru mulți. Nimeni nu a crezut în filmul ăsta, o poveste a unui bătrân într-o casă cu o durată de o oră și jumătate. Dar eu am crezut și am muncit non stop mai mult de un an de zile.
Când aud oameni care vor să vadă un film gratuit pe net îmi vine rău. Adevărul este că mulți habar nu au cum se face un film, cât de mult timp și mai ales câți bani investești într-un film.
Ce nu știu oamenii despre realizarea unui documentar
Exact ce am zis mai sus. Implicarea: timp, bani. În spatele filmului este foarte multe muncă. Și o poveste este o punere în scenă a realității. Oamenii au impresia că ai pus camera și că ai filmat și cu asta basta. De fapt este o meserie ingrată.
Documentarele din Romania
Nu pot vorbi de asta. Nu cunosc peisajul românesc fiind că toată viața am trăit-o și o trăiesc în Franța. Am văzut doar două documentare, „Ouăle lui Tarzan” regia Alexandru Solomon care mi-a plăcut mult și „Țara moartă” a lui Radu Jude. În general mă uit mai mult la filme de ficțiune decât la documentare.
Publicul
Din păcate eu nu cunosc publicul din România. Am trăit doar doi ani aici. De altfel este și singurul meu film românesc. Primele două filme au ieșit în cinematografele din Franța. Cunosc mai mult publicul francez decat pe cel românesc. Sunt fericită ca româncă și în același timp non-româncă dacă am reușit să fac un film pe gustul publicului. Dar l-am facut cu tot background-ul francez pe care-l am.
