[Vara eșecurilor noastre] Cristian Neagoe: “Eșecul” nu e iremediabil, în schimb “fail”-ul contemporan din evul social media e o etichetă mult mai greu de dezlipit

Nu fără mândrie, ne așezăm și noi pe lista eșecurilor recente ale lui Cristian Neagoe. Seria asta, de altfel, a avut o natură meta-referențială de la început. Oameni care nu au vrut să eșueze în a ne răspunde sau care au cântărit bine înainte dacă e o reușită să scrie bine un text despre eșec. 

Cel mai recent am eșuat în a-ți trimite răspunsurile astea la timp. Nu mi-a fost foarte greu să trec peste. Consider că deadline-urile sunt lucruri pe care ai datoria să le încalci ca să nu te supui morții. Pur și simplu în noaptea asta m-am așezat în fața laptopului și am scris — așa am trecut peste, spune Cristian.

Întâmpinăm astfel festivalul Ideo Ideis, care are ca tema anul acesta Tu cat ai dat cu fail? și a început ieri. Nu știm dacă textul scris de Cristian Neagoe va fi ultimul din seria noastră despre slăbiciunile umane. Mai sunt câteva mailuri cu întrebări care își așteaptă destinatarii cu mărturisiri, dar acceptăm și faptul că ar fi oarecum poetic ca ele să rămână fără răspuns. Până la urmă, după cum spune Cristi, eșecul e o parte esențială din țesutul intim al vieții.

Cât eșec cuprinde cuvântul "eșec"

Între “eșec” și “fail” prefer “eșecul”. Mi se pare mai elegant, mai uman, mai onorabil. “Fail”-ul e specific american, exprimă dispreț, e ofensator, nu doar că n-ai skill-uri suficient de bune, dar te mai și acoperi de batjocură, ca în atâtea meme de pe net cu “epic fails”. 

"Eșec” vine, pe filieră franceză, din cuvântul persan شاه (shāh) și înseamnă, la origine, “șah” (“rege”). În jocul de șah, un “eșec” e un atac la rege, dar asta nu presupune automat înfrângerea — poți îndepărta atacul în următoarea mutare —, cât faptul că te afli într-o situație dificilă.

“Eșecul” nu e iremediabil, în schimb “fail”-ul contemporan din evul social media e o etichetă mult mai greu de dezlipit.

Cel mai recent eșec

Cel mai recent am eșuat în a-ți trimite răspunsurile astea la timp. Nu mi-a fost foarte greu să trec peste. Consider că deadline-urile sunt lucruri pe care ai datoria să le încalci ca să nu te supui morții. Pur și simplu în noaptea asta m-am așezat în fața laptopului și am scris — așa am trecut peste.

Mecanismul care te ajută să treci peste 

Am un mecanism foarte eficient. Îmi închipui cel mai rău lucru care mi s-ar fi putut întâmpla și apoi îl compar cu eșecul respectiv. Prin comparație, lucrurile nu mai par atât de grave.

Apoi încerc să transform eșecul într-o oportunitate. De pildă: n-am reușit să ajung la timp la o întâlnire importantă — dar iată că acum am două ore în plus să mă plimb prin parc și să nu fac nimic, în afară de a mă bucura de copaci, de soare și de vânt. Și cine știe ce om minunat voi întâlni în plimbarea asta? Poate ar trebui să intru în vorbă cu tipa aia care citește pe o bancă? Sau: îmi fac un plan minunat pe următorul an și nu reușesc să-l duc la capăt nici pe sfert. Atunci îmi spun bancul acela evreiesc: “Știi cum îl faci pe Dumnezeu să râdă? Îi povestești planurile tale.”

1. Eșecul e bun, 2. Eșecul nu este o opțiune

Eșecul e o parte esențială din țesutul intim al vieții. Întreaga evoluție se bazează pe încercare și eșec. Fără eșec nu ar exista upgrade. Dacă eșecul nu ar fi o opțiune, nu cred că am mai avea prea multe opțiuni.

Cum s-a schimbat perspectiva

Probabil că am urmat drumul banal. La început mi-a fost teamă de eșec. Am crezut că viața mea s-a terminat când am luat prima notă proastă sau când am fost respins de prima fată de care m-am îndrăgostit.

Apoi mi-am dat seama că viața nu e un joc în care ori câștigi, ori pierzi, ci are infinit de multe nuanțe și adevărata valoare se găsește în simplul fapt că ești în viață și că poți experimenta atâtea lucruri încât nici nu ți le poți imagina pe toate, e de ajuns să fii disponibil pentru ele. Acum eșuez aproape zilnic, eșecul e prietenul meu cel mai bun.

Primul eșec

Îmi amintesc de un eșec timpuriu, un soi de plagiat nereușit pe când aveam vreo 12 ani. Tocmai mă întorsesem dintr-o tabără de literatură și arte în care mă împrietenisem cu un tip mai mare decât mine, care mi se părea foarte cool. Tipul ăsta aprecia ce scriu și cum gândesc, mă trata ca pe un egal, așa că mi-a propus să lucrăm împreună la o bandă desenată. El ar fi fost ilustratorul, iar eu ar fi trebuit să vin cu scenariul. M-am tot dat peste cap câteva zile încercând să storc o idee trăznet, dar habar n-aveam cum se fac scenariile de bandă desenată și nici nu-mi venea în minte ceva suficient de amuzant.

A doua zi trebuia să ne vedem să-i povestesc o chestie valabilă și nu reușeam să scot nimic ok. Așa că, în disperare de cauză, m-am uitat la Cartoon Network și, bam!, a venit inspirația: am preluat un plot dintr-un desen. Ne-am întâlnit și m-am apucat să-i descriu treaba ca și când ar fi fost ideea mea originală. Numai că întâmplarea face că se uitase și el la Cartoon Network între timp. Am intrat în pământ de rușine când mi-a zis asta. Partea bună e că de atunci sunt foarte atent la astfel de “împrumuturi”.

Eșecul și ideea de permanență

Cred că singurul eșec definitiv este să-ți consumi viața degeaba, fără să o lași să se întâmple în desfășurarea ei fantastică. Altfel, eșecurile te fac să-ți dai seama de o groază de lucruri despre tine și despre ce ești capabil să faci.

Părți bune

În lipsa eșecurilor și erorilor nu prea înveți mare lucru. Succesele pe linie (mai ales când se conformează standardelor acceptate la un moment dat de mulțimi) se sfârșesc în eșecuri mult mai grave și de mai lungă durată decât micile eșecuri care îți arată direcții noi și te aruncă în abisul ăla din care ești forțat să-ți găsești propriul drum.

Eșecul în 2018

Ultimii ani par să conțină o serie monumentală de “epic fails”, cel puțin la nivel politic și social. Brexit, Trump, Dragnea, Viorica Dăncilă, să continuu? Oamenii par să se obișnuiască foarte repede cu eșecul și să-l îmbrățișeze, ce altceva să facă?

Ne amăgim singuri că totul va fi bine până la urmă, din dorința de a nu trăi în frică sau în oroare. E vital pentru noi să ne spunem că eșecurile evidente sunt, de fapt, acțiuni bine gândite și planificate, încercăm să găsim motive și rațiuni acolo unde nu e decât haos. Dar poate că tocmai asta ne va salva, până la urmă.

Ce e mai greu de depășit: eșecul sau frica de eșec

Frica de eșec te paralizează. Ajungi să nu mai riști nimic doar fiindcă ai putea să pierzi. Eșecul, în schimb, e o consecință firească a experimentării. N-ai cum să nu dai greș din când în când dacă încerci lucruri noi. E ca atunci când înveți un sport. La început ți-e atât de frică să nu cazi, să nu te lovești, încât te încordezi prea tare și invariabil cazi, îți blestemi zilele. Dar și când îți iese mișcarea aia! Pe măsură ce te relaxezi, frica de eșec se topește, iar eșecul nu mai pare decât un element natural din joc (câtă vreme nu îți rupi capul, desigur).

Ți-e frică de eșec? 

Sigur că ți-e frică, mai ales dacă eșuezi într-un joc necunoscut. Frica asta vine în primul rând din proiecția durerii viitoare, care oricum nu e atât de gravă pe cât ne-o pictează instinctul de supraviețuire. Mai vine și din nevoia de a fi priviți de ceilalți ca niște eroi de neînfrânt. Dar din eșecuri, nu din victorii, se construiesc marile idei, care rămân mult după ce tu nu mai ești acolo să greșești.