[Vara eșecurilor noastre] Ionuț Dulămiță: ”Societatea arată ca niște părinți demanding care-ți cer să fii cel mai bun, cel mai puternic, cel mai șmecher și îți taxează mereu derapajele”

Suntem clar obsedați de ideea de eșec, spune Ionuț Dulămiță, jurnalist la Scena9. Și obsedați de el lucrăm la avatarurile noastre online și le transformăm în personaje seducătoare, acide, infailibile, atotcunoscătoare. Asta e definiția lui pentru frica de eșec. Cum scapi de ea? Te poți ascunde, îți poți construi zone de comfort. Poți vorbi despre ea. Poți să ți-o asumi. Va rămâne tot acolo. 

Cred că eșecurile sunt soluții salvatoare, eliberatoare pentru frica față de ele. Iar asta face teama de eșec cu atât mai greu de depășit.

În ciuda ei, Ionuț scrie textul de mai jos:

Cât eșec cuprinde cuvântul "eșec"

Eșec sună prea definitiv în mintea mea, trimite la ceva fără ieșire, ceva care te supune la damnare & înfrângere. Te reduce la o mașinărie care dă eroare la un moment dat, pentru că nu mai este conformă cu standardele pentru care a fost proiectată.

Mai uman mi se pare dezamăgire: momentul ăla de dezvrăjire în care vezi, după ce ai depus eforturi și ți-ai asumat riscuri ca să obții ceva, că realitatea nu se confundă cu așteptările tale (sau ale celorlalți de la tine) sau cu anumite norme ori deziderate sociale, ba, din contră, poate să fie complet opusă, să-ți zguduie lumea așa cum o știai. Iar asta e ok, pentru că viața te poate surprinde și valida în atât de multe feluri, iar deziluzia e sănătoasă. 

Cel mai recent eșec

Acum câțiva ani, m-am apucat să desenez și să pictez. Totul a început ca formă de terapie. La început, nu mă interesa cum arătau lucrările mele, nu-mi păsa de stângăcia cu care le făceam, neavând studii, era importantă doar eliberarea pe care o simțeam după, iar anticiparea ei dădea valoare și lucrărilor mele.

Am primit feedback bun când le-am postat pe Facebook, așa că am continuat. Și am progresat, autodidact. De la un punct încolo, însă, mi-am dorit să devin un mare artist și chiar credeam că o să se întâmple asta, cumva de la sine, peste noapte. M-am lovit cu capul de perete când am văzut că ce vreau nu se pupă cu ce pot să fac și cu ce n-am răbdare să învăț și când am început să mă compar cu titani din domeniu. Mă credeam ridicol, un impostor, eram convins că n-am timpul și perseverența necesare ca să fac asta pe bune, să obțin o legitimitate și să fac o diferență, din moment ce lucrez în puseuri, niciodată susținut.

Așa că am renunțat o vreme. În perioada asta de blocaj, mă tot uitam la picturile mele agățate de perete. La început le respingeam, mi se păreau niște tâmpenii care nu spun nimic, mă întrebam cum de am putut să mă iau atât de în serios cu treaba asta. A mai trecut puțin timp și, încet, a început să mă surprindă din nou că am reușit să le fac, fără să mă învețe nimeni, că mă simțeam pe mine în ele, simțeam forța aia pe care n-aș avea curajul s-o afișez, direct, în exterior.

Mi-am amintit de ce am început să pictez și mi-am dat seama că lăsasem niște standarde și așteptări aberante - venite din nevoia mea bolnavă de validare - să-mi sufoce actul creator, care, în sine, e mai valoros decât orice recunoaștere pe care aș primi-o din exterior, e un medicament pentru suflet. Așa că am ales să nu mă mai uit atât de sus, ci doar la pânza din fața mea, și să merg mai departe, cu pași mici, în ritmul care mi se dictează de la sine.

Primul eșec

Primul eșec: Eram în clasa a cincea și tocmai învățasem o bucată de Mozart. Profesorul meu de vioară din Petroșani, sas la origine, mă invitase s-o cânt la o întâlnire aniversară a forului german din oraș. Era o onoare că-mi acordase încredere pentru gig-ul ăsta, urma să vină chiar și primarul, avea și el nume nemțesc, așa că eram terminat de emoții. Mă acompania un profesor de pian mișto, cu care mă coordonam bine, știam la perfecție bucata muzicală, îmi și plăcea, dar m-am pierdut ca B-Rabbit în 8 mile când am început s-o cânt. I choked.

Am început melodia de patru ori și de fiecare dată n-am reușit să trec de primele 10 note. Mi le amintesc și acum: la sol fa sol si do si la si re. O profesoară de germană care venise cu un cor de elevi mă privea cu sictir, dar satisfăcută că ieșise în avantaj cu numărul ei artistic. A și zis ceva nasol de mine, nu mai țin minte ce, dar profesorul meu mi-a ținut spatele. Era calm și a spus doar atât: „Știe bine piesa, dar e emoționat.” Apoi am cântat-o dintr-o suflare și m-am simțit eliberat. Când am plecat, proful mi-a zis să stau liniștit, că ieșise mișto. 

Când mă gândesc la episodul ăsta, îmi vin în minte rușinea aia paralizantă care poate șterge, în câteva secunde, ani de zile de muncă puși în slujba virtuozității, teama de expunere care m-a blocat mereu - mai ales în fața unor persoane cu standarde ridicole, pe care știu să și le impună -, nevoia constantă ca cineva să fie lângă mine, să mă scoată din căcat, ca să pot să dau ce-i mai bun din mine. Încă nu am depășit asta, dar am învățat că trebuie, ca să pot avea liniște.  

Cel mai important eșec? Că nu am fost aproape de tata înainte să moară și alături de mama după, că m-am închis tot mai mult în mine de-a lungul anilor și m-am îndepărtat, încet, de viață, de pulsiunile ei, că m-am lăsat să cad într-o amorțeală ce părea nesfârșită, de unde n-am mai avut curajul să-mi urmez traseul. În momente din astea - îmi spunea cineva care m-a sprijinit cândva - e important să te duci până la fund, să trăiești toată agonia, apoi să te împingi, din călcâie, înspre suprafață. Asta am făcut și funcționează :)

Ți-e frică de eșec? 

Da, e una dintre cele mai mari frici ale mele. Mi-e greu să spun de unde vine, s-a dezvoltat organic, dintr-o rușine pe care o port cu mine de când mă știu. Ca și cum, în primii ani de viață, mi-ar fi crescut un organ în plus, parazitar, sau ceva ca o măsea de minte, care invadează, se extinde, dar care nu poate fi extrasă, doar pilită, ca să nu crească ca nesimțita și să facă răni adânci. Un organ care s-a hrănit cu imperative pe care le-am resimțit prea categoric și strict la școală și acasă, cu așteptări ireale, unele de-a dreptul mesianice, cu egoismul & răutatea altora. Etc.

Ce e mai greu de depășit: eșecul sau frica de eșec

Cred că eșecurile sunt soluții salvatoare, eliberatoare pentru frica față de ele. Iar asta face teama de eșec cu atât mai greu de depășit.

Mecanismul care te ajută să treci peste / să previi eșecurile

Mecanismul cel mai eficient de a preveni un eșec este să-mi fie frică de el. Așa aleg mereu zona de confort și muncesc din greu ca să mi-o asigur.

1. Eșecul e bun, 2. Eșecul nu este o opțiune

Eșecul e clar bun - dacă nu ești narcisic sau sociopat și n-ai noțiunea asta - pentru că îți dă un reset sănătos, îți poate aminti că nu ești peste oameni, ci printre ei, că aveți un proiect împreună, în care nimeni nu știe cât de bine prestează și unde fiecare face ce poate și ce știe într-un moment dat. Și e un bun prilej să scapi de poveri inutile, care ți-au distorsionat viața până atunci.

Eșecul în 2018

Cred că azi suntem clar obsedați de ideea de eșec. Societatea arată ca niște părinți demanding care-ți cer să fii cel mai bun, cel mai puternic, cel mai șmecher și îți taxează mereu derapajele.

Ți se cere să fii profi și eficient, să execuți totul perfect, să nu-ți arăți slăbiciunile, vulnerabilitatea, să fii mereu vesel și isteric. Se simte o presiune tot mai mare, anxietatea & depresia sunt la ordinea zilei, devin termeni uzuali printre tineri.

Obsesia cu care lucrăm la avatarurile noastre online, pe rețelele sociale, felul în care le transformăm în personaje seducătoare, acide, infailibile, atotcunoscătoare, e un bun exemplu pentru ce înseamnă azi frica asta de eșec. Iar aici vorbim în primul rând de eșec social, de respingere.

Suntem într-un permanent ambuteiaj al criticilor și-al exigențelor, apar justițiari & judecători din toate părțile, iar asta afectează de la cum arătăm, la munca pe care o prestăm și postările noastre de pe net.