[Vara eșecurilor noastre] Sorin Gherguț: ”Erorile se pot depăși cu delete, cu esc, cu undo, eșecul necesită restart, reinstalare sau mai rău”

Sorin Gherguț tocmai a revenit dintr-un concediu în care nu a reușit să facă nimic din ce și-a propus. Ar mai avea nevoie de unul în care să analizeze unde a greșit. Ne-am interpus chiar la momentul potrivit întrebându-l despre eșecurile vieții. Sorin nu se sfiește să le numere, exagerând poetic. El vorbește despre cel mai recent volum al său, Trei, despre faptul că n-a reușit să-și facă ordine și curat în habitat (casă, portbagaj, harddisk, harduri externe) pînă la capăt, despre primul meci de fotbal din clasa a II-a, prima tentativă de sărut respinsă. Citează din el însuși, Gică Hagi și Constantin Noica. Se întoarce la fizicianul german din timpului războiului care lovea găinile cu bicicleta. Nu are concluzii, doar căutări:

vino să vezi

vino mamă să mă vezi cum lucrez

la spații albe la spații roz spații bej

vino să vezi cum nu contez

vino să vezi cum nu forțez

(din volumul Trei)

Cu ironie, sinceritate și mărturisiri întâmpinăm festivalul Ideo Ideis, care are ca tema anul acesta Tu cat ai dat cu fail?. Îl întâmpinăm și cu poezie.

Cât eșec cuprinde cuvântul "eșec"

Există și în română diferențe de nuanță și de uz între cvazisinonimele „nereușită“, „ratare“, „eșec“. „A rata“ și „a (nu) reuși“ sunt, e.g., tranzitive, „a eșua“ nu, ș.a.m.d. De observat și că „failibil“, împrumutat din franceză, nu are un echivalent neaoș, altul decît perifrasticul „supus greșelii“.

Revenind la prima parte a întrebării, am, în cel mai recent volum de versuri, Trei, un text care se cheamă „happy failure“ (p. 113), din care, faute de mieux, citez: „cînd nu-i total, eşecul nu-i eşec.“ Lăsînd modestia de-o parte, cred că sunt o alegere cît de poate de nimerită pentru tema de față, și nu doar grație textului cu pricina. Vă felicit.

Cel mai recent eșec

Că tot mi l-am pomenit, sunt tentat să enumăr printre insuccesele relativ recente și volumul de versuri citat, din 2016, însă aș exagera. N-a avut parte, ce-i drept, de cine știe câte ecouri, dar cele de care m-am bucurat chiar m-au bucurat.

Revenind în zilele noastre, tocmai mi s-a terminat un concediu mai lung decît de-obicei, în care n-am reușit să fac mai nimic din ce-mi propusesem. Încă sunt consternat. Probabil că am nevoie de încă un concediu ca să analizez temeinic unde-am greșit. În această privință ca și-n general.

Un soi de eșec cronic e că n-am reușit vreodată să-mi fac ordine și curat în habitat (casă, portbagaj, harddisk, harduri externe) pînă la capăt, la parametrii preconizați, și cît am făcut n-am izbutit niciodată să le mențin. E, cu siguranță, și un element de OCD în asta – și în faptul că am sentimentul , preconștient, că din acest insucces decurge, cumva, o așezare defectuoasă-n viață, în ansamblu. OCD plus, probabil, o pulsiune cazonă dubioasă.

Mecanismul care te ajută să treci peste / să previi eșecurile

Nu e chiar un mecanism, dar cred că sunt predispus spre un optimism aproape tîmp, frizînd neghiobia. N-ajută la nimic concret, dar e reconfortant. Ca și o doză de (jacques)fatalism.

1. Eșecul e bun, 2. Eșecul nu este o opțiune

Din comoditate, mă autocitez din nou, ibidem: „eşecul e ceva-n general neplăcut/dar care educă/

-n principiu, cînd nu e letal“.

Cum s-a schimbat perspectiva 

Una dintre primele vorbe de spirit auzite și reținute în copilărie a fost „You can't win. You can't break even. You can't quit the game.“ M-a impresionat, dar țin minte că mi se păruse, poate și din motive contextuale, de un gust discutabil. Căutând-o acum pe net ca să aflu sursa exactă văd că are legătură cu legile termodinamicii. Cred că-i ok, nu mai văd nimic în neregulă cu această teoremă, butadă sau ce e.

Primul eșec 

Un eșec timpuriu notabil a fost înfrângerea de la primul meci de fotbal „oficial“ de la școală, prin clasa a II-a, cu cei de la B – et pour cause : scorul a fost 9-1. Nu cred c-am atins mingea de mai mult de două ori. Ce-i drept, erau și foarte buni, am fost convins pînă tîrziu că măcar vreo doi dintre colegii de la B vor ajunge la Națională (nu s-a-ntîmplat). Colegi talentați la fotbal erau, cu toată înfrîngerea menționată, și la mine în clasă, la C. Eu unul jucam foarte prost, și pentru că mă apucasem tîrziu, și din cauza tracului paralizant – cînd primeam mingea îmi înțepeneau efectiv picioarele. Am început să-l depășesc abia prin clasa a VIII-a, dar curînd m-am mutat în alt cartier și n-am mai avut unde să joc.

Apoi, prin clasa a IX-a, în vacanța de primăvară, prima tentativă de sărut, respinsă. Trauma a avut drept consecință faptul că, vara, în cursul unei plimbări prin pădure (cu altă fată), cînd ar fi fost high time pentru o nouă încercare, nu m-am încumetat, de teama încă unui eșec. Ce simt, privind înapoi? Obidă. Ce-am învățat ? Răspund iar cu un citat, de data asta din Hagi: „La revedere cu lungă și pe-a doua“.

Cel mai important eșec e întotdeauna următorul.

Eșecul și ideea de permanență

Vezi mai sus. Și respectiv mai jos. Cît despre semantică, cred că ideea de permanență ține de  distincția dintre eroare și eșec. De învățat se învață din erori, „eșec“are într-adevăr conotația de fapt consumat. Erorile se pot depăși cu delete, cu esc, cu undo, eșecul necesită restart, reinstalare sau mai rău. E ceva terminologic. Nu tocmai sequitur, dar apropo de failologie, dacă m-aș fi îndeletnicit cu filozofia, aș fi scris, parafrazîndu-l pe Constantin Noica, un studiu cu titlul Schițe pentru istoria lui Cum e cu putință ceva greșit. Posibilitatea de a greși, epistemic vorbind, mi se pare aproape la fel de tulburătoare ca existența răului, în plan etic.

Eșecul în 2018

N-am urmărit, dar e de studiat, într-adevăr. Așa, global și paradigmatic, cred că se confruntă două etosuri deopotrivă distructive – un tribalism amoral în care singurul principiu real e „might makes right“ și un colectivism resentimentar care aspiră să facă imposibil eșecul desființînd orice distincție (emblematic pentru ultimul mi s-a părut un text al lui G.M.Tamás, Cum să fim oameni de stânga). Dar asta nu de azi, de ieri.

Ce e mai greu de depășit: eșecul sau frica de eșec

Păi se alimentează reciproc, nu? Ca și teama de clișee, de ridicol, de banalitate, respectiv căderea în ~. Îmi vin în minte găinile pe care le tot lovea cu bicicleta în timpul războiului un mare fizician german, pe atunci navetist (îmi scapă numele acum). Încetinirea, în loc să rezolve problema, o agrava. Cei mai mulți oameni ar fi pus fenomenul pe seama minții puține a păsărilor.

Savantul nu s-a mulțumit cu explicația asta și, analizînd traiectoriile, a constatat că impactul are loc fiindcă orătăniile încearcă să se îndepărteze de mobilul perceput drept amenințător menținându-l în același timp în raza vizuală, în condițiile în care au ochii dispuși lateral. Soluția a fost ca atunci când traversa satul să accelereze, nu să încetinească.

Ți-e frică de eșec?

Din contră. Mă autocitez iar (prost obicei, dar can’t help): nikefob de cînd mă ştiu

mă împiedic şi de-un pliu. (ibidem, p.42)