Dacă tot e vară și lumea e deprimată din varii motive, micuțe sau globale, căci ele se găsesc acum în orice formă nu ți-ai dori, am zis să ducem treaba până la capăt și să vorbim despre eșec. E felul nostru de a încuraja festivalul Ideo Ideis, care au ca temă, anul acesta Tu cât ai dat cu fail? Am păstrat conceptul în română pentru că ni s-a părut că eșec sună mult mai descurajant și definitiv. Cu el în minte, așadar, ne-am pregătit să coborâm în tenebre.
Deschidem cutia Pandorei cu Marius Comper, Senior Editorial Associate NewsNow. Marius pare un om senin și optimist dacă îl urmărești pe Facebook, așa că nu te-ai aștepta tocmai de la el să zică asta:
Lumea e din ce în ce mai dificilă, iar oportunitățile de eșec s-au înmulțit. De exemplu, fiecare dintre noi are acum o latură performativă, de când cu toții avem propriile canale media în care ne manifestăm zilnic.
Nu mai eșuezi doar ca mamă, soție, iubită, ci și ca coordonatoarea de grup Whatsapp cu părinții, ca fotograf pe Instagram, ca om implicat în cauzele politice ce agită Facebook-ul etc. Există un eșec pregătit pentru fiecare.
Dar asta e bine. Dacă ești deja perfect, deci fără eșecuri, nu mai poți crește.
Cât eșec cuprinde cuvântul "eșec"
Cred că „eșec" e un cuvânt potrivit pentru experiență, mai ales dacă suntem atenți la originea cuvântului: vine din franceză, de la échec, adică „șah", expresie folosită în șah atunci când regele este pus în pericol. Așa văd și eu eșecul: ca o avertizare, nu ca pe un punct final.
Cât despre umanitate, aș spune că eșecul conține esența umanității: speranța. Nu poți eșua decât atunci când ai o dorință, un deziderat, un punct pe care vrei să-l atingi. Aș spune că ar fi inuman să nu mai poți eșua, pentru că asta înseamnă că nu îți mai dorești nimic.
Cel mai recent eșec
E grea întrebarea, pentru că eu nu îmi conceptualizez eforturile în termen de „eșec"/„reușită". Eu pornesc de la ideea asumată că doar o parte din încercările mele vor fi reușite, dar nu văd asta ca pe un eșec, ci drept o parte esențială a învățării. Nu poți descoperi ceva nou decât aflându-ți limitele prin ceea ce s-ar putea numi un eșec. Dacă nu eșuezi, înseamnă că nu încerci suficiente lucruri.
Cât despre trecut peste, eu am următoarea perspectivă: eșecul survine în urma unei diferențe între așteptările tale despre lume și lumea însăși, iar rezolvarea poate lua doar două forme. Prima formă este să adaptezi așteptările tale la cum este lumea de fapt, iar cea de-a doua constă în adaptarea lumii la așteptările tale. Variez între cele două în funcție de obiectiv (și conștient fiind că a doua variantă are șanse mai mari de eșec, la rândul său).
Mecanismul care te ajută să treci peste / să previi eșecurile
Așa cum spuneam mai devreme, cred că este important modul în care modelăm universul în propria minte, așa că după fiecare eșec încerc să realizez care parte a modelului mental nu corespundea realității. Cu cât îmbunătățesc modelul mental al universului, cu atât șansele de eșec ulterior scad.
Pentru mine, fiecare eșec este un cadou, pentru că mereu mă învață ceva. Iar unele dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat au venit în urma unor experiențe în care nu am încercat să mă lupt cu eșecul, ci l-am acceptat și am savurat picajul.
De exemplu, înțelegi că orice picaj ajunge la un punct minim după un timp, și că nimic nu e definitiv. E o senzație eliberatoare pe care nu o poți înțelege decât după un eșec.
1. Eșecul e bun, 2. Eșecul nu este o opțiune
Evident că am pretenția de la mine să fiu cel puțin perfect, dar simultan cred că eșecul este singurul mod în care poți crește ca om. Doar acceptând că nu știi ceva poți să înveți acel lucru. Dacă ești deja perfect, deci fără eșecuri, nu mai poți crește.
Cum s-a schimbat perspectiva
Privind înapoi, cred că am învățat să eșuez mai des și mai repede, pentru a accelera procesul de învățare. Odată ce te descoperi și îți înțelegi toleranța de risc și de eșec, poți împinge dincolo de aceste praguri, pentru a continua să ieși din zona de confort — singura metodă de progres pe care o cunosc.
Primul eșec
Nu am o clasificare a eșecurilor, așa că nu aș putea spune care e cel mai important. Privind retrospectiv, nu cred că aș schimba vreun lucru din întreaga mea viață, pentru că toate m-au făcut cel ce sunt astăzi.
Altfel, dacă stau să mă gândesc la primul eșec de care-mi amintesc, cred că ar fi o experiență pe care am avut-o cu toții: atunci când ne dăm seama că unele lucruri cu care am crescut în familie nu sunt la fel de firești în alte medii sociale.
Evenimentul a avut loc cândva la începutul adolescenței, când eram la o cofetărie cu o fată isteață de care eram îndrăgostit. Acolo, spre finalul întâlnirii, am făcut un gest stupid: remarcasem că nu a mâncat tot din farfurie, iar eu luasem mimetic de la mama mea ideea că a cicăli pe cineva să mănânce tot ce are în față e un gest de afecțiune. Desigur, nu a fost perceput așa, iar eșecul mi-a rămas în minte ca o primă lecție despre modul în care diferă normele sociale din interiorul și în afara familiei.
Eșecul și ideea de permanență
Aici cred că diferă mult de normele culturale pe care le acceptă fiecare. În funcție de țelurile fiecărei persoane, poate să fie un eșec că nu te-ai căsătorit până în 30 de ani, că nu ai o casă pe pământ etc.
Eșecul definitiv mi se pare o formă de alint, o scuză pentru a nu mai depune un efort. Alături de cealaltă extremă, senzația de „mi se cuvine", cred că este o idee tare nocivă.
Cât timp ești încă viu sau vie, poți face ceva, cât de mic, mai bun. Uită-te în jurul tău, caută ceva la care să poți aduce o contribuție, indiferent cât de minusculă, iar apoi mai adaugă ceva. O formă de eșec este și să crezi că succesul vine altfel decât pas cu pas, și să uiți că e important să continui să mergi.
Partea bună
Una din poeziile care m-au marcat este „Der Schauende" a lui Rainer Maria Rilke, care se încheie cu o frază pe care o parafrazez din memorie: „Așa crește omul: fiind profund înfrânt de lucruri din ce în ce mai mari".
E unul dintre cele mai adevărate lucruri pe care le-am citit vreodată, așa că mereu mă întreb care este lucrul „mai mare" care stă mă înfrângă acum, iar dacă nu am un răspuns, mă duc să caut unul.
Atitudinea oamenilor vizavi de eșec
E o întrebare complexă: pe de o parte, concepțiile culturale despre eșec s-au diversificat, astfel că au ajuns și la noi atitudini mai sănătoase despre eșec. Un exemplu ar fi ideile venite dinspre Silicon Valley, „fail fast, fail often", care încurajează oamenii să încerce mai multe lucruri asumându-și de la început eșecul.
Pe de altă parte, și lumea e din ce în ce mai dificilă, iar oportunitățile de eșec s-au înmulțit. De exemplu, fiecare dintre noi are acum o latură performativă, de când cu toții avem propriile canale media în care ne manifestăm zilnic. Nu mai eșuezi doar ca mamă, soție, iubită, ci și ca coordonatoarea de grup Whatsapp cu părinții, ca fotograf pe Instagram, ca om implicat în cauzele politice ce agită Facebook-ul etc. Există un eșec pregătit pentru fiecare.
Ce e mai greu de depășit: eșecul sau frica de eșec
Depinde de cum ne construim fiecare identitatea. Pentru cei perfecționiști, frica de eșec poate fi dificil de depășit, pentru că încercarea și eșecul pot atenta la identitatea lor, așa că e mai ușor să nu faci nimic și să nu-ți riști propria imagine despre tine.
Cât despre eșec, îmi vine în minte un lucru interesant din psihologie, numit „terapia prin expunere". În ce constă? De exemplu, dacă ți-e frică de șerpi, mai întâi vei fi expusă la un desen cu un șarpe, apoi la o poză, apoi poate la un șarpe aflat la 100 de metri distanță și tot așa, până ajungi să-l vezi îndeaproape fără să-ți fie frică. Același lucru funcționează și cu eșecul: singurul mod prin care poți să înveți să-l depășești e să ai mai multe.
De aceea cred că e esențial să ne construim identitatea în jurul ideii că eșecul nu e doar natural, ci necesar pentru a crește ca oameni. Absența eșecului înseamnă stagnare.
Ți-e frică de eșec?
Nu mi-e frică de eșec, tocmai ăsta e secretul meu.