”Tinerii nu mai citesc in ziua de azi”. De fiecare dată când apare fraza asta dintr-o gură de om sau prin cine știe ce tastură, o carte se aruncă de pe raft. Cu riscul clișeului asumat, am folosit-o și noi pe post de întrebare de final pentru Oana Boca Stănescu. Oana are 15 ani de experiență în comunicare culturală, din care 9 ani la Polirom, unde a fost director de imagine, și de câțiva ani a înființat Headsome, o agenție de comunicare care se ocupă de zona culturii scrise. Este, de asemenea, doctorandă în Ştiinţele Comunicării a Universității din București, cu o cercetare dedicată „Literaturii 2.0”, și cadrul didactic asociat al aceleiași universități.
În acest context, Oana a răspuns așa:
Dacă în București și alte locuri „urbane” o astfel de întrebare poate constitui pretextul pentru un eventual dialog, în multe localități cu un nivel de sărăcie și marginalizare socială pronunțate sintagma aceasta ne deplasează înspre dramatic: ce să citești, cînd nu ai librării, nici bani de cărți, nici biblioteci funcționale, iar profesorii se zbat la limita subzistenței?
Pe scurt, cititul se educă. Este reprezentativă, de altfel, pentru piața de carte din România, unui potențial sponsor: „Cîte vedete consideri că aveți voi, în lumea asta a cărților, oameni pe care să îi recunoască cei care se uită la TV?”. Cam așa.
De trei ani, Oana cercetează și comunitățile online de tineri scriitori. Așa a ajuns să descopere mii de proiecte de ficțiune în limba română, „romane”, cum le numesc autorii lor, o întreagă comunitate, organizată pe „caste”, în funcție de pasiuni.
O lume care se derulează în paralel cu sistemul de reputație specific lumii publishingului de carte, indiferentă la canonizarea prin cronici în reviste și premii literare, însă una pe care nu o putem ignora, dacă vrem să înțelegem mai bine practicile de consum „cultural” ale Generației App.
Despre cititori și scriitori, comunicarea culturală și promovarea literaturii, zona culturii scrise, cea mai păguboasă în plan financiar, lipsa literaturii de consum din România, elitisme și prejudecăți, în rândurile de mai jos:
Headsome. Evoluție
Știu că în lumea oamenilor de comunicare, competitivi prin „fișa postului”, se poartă discursurile glorioase, însă acum, la șase ani de la lansarea Headsome Communication, pot mărturisi că înființarea agenției a fost mai degrabă un gest eliberator și entuziast decît un proiect cu un business plan bine pus la punct.
La capătul a nouă ani, esențiali în formarea mea, petrecuți în echipa de comunicare a Editurii Polirom, nouă ani duși pînă la capătul lor cel bun, am simțit că pot lucra pe cont propriu. Visam la o serie de proiecte de comunicare imaginate de oameni care înțeleg în detaliu piața de carte din România – ajunseseră să mă irite pur și simplu cele cîteva campanii gîndite de „creativi” care inundau, sporadic, dar demonstrativ, lumea publishing-ului de carte autohton: proiecte care își propuneau să transforme metri întregi de cărți și scriitori luați la grămadă în ceva musai cool.
Trebuie să recunosc că, dincolo de tot ce am învățat de-a lungul celor nouă ani petrecuți în echipa Polirom, marele meu noroc a fost întîlnirea cu Ioana Gruenwald, colega mea. Împreună cu ea, am pus la cale primele noastre două proiecte: Gala Industriei de Carte „Bun de Tipar” (cele 10 premii de excelență anuale ale industriei de carte autohtone) și Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara „La Vest de Est / La Est de Vest” – și am cîștigat primul client nostru client: Frankfurter Buchmesse (Tîrgul Internațional de Carte de la Frankfurt).
Proiectul care ne-a legat aproape un an de cel mai important tîrg de carte din lume a fost „Drei Länder, eine Sprache” / „Trei țări, aceeași limbă”: Germania, Austria, Elveția – țări invitate de onoare ale Salonului Internațional de Carte Bookfest, ediția 2013.
Echipa
Echipa a rămas cea de la debut. Eu și Ioana alături de o sumă de colaboratori externi gestionăm toate proiectele cu care rezonăm din lista propunerilor care vin peste noi. În plus, anual, evaluăm eficiența proiectelor lansate și decidem dacă este cazul să renunțăm la o parte (cum e cazul Galei Industriei de Carte „Bun de Tipar”, căreia, cu regret, a trebuit să îi punem punct după cea de-a cincea ediție) sau să lansăm altele noi.
Profilul Headsome Communication lasă ușor în urmă logica după care se conturează profilurile agențiilor de comunicare. Asta pentru că, prin tot ce facem, ne situăm undeva la granița dintre o agenție de comunicare și un ONG care creează și supraviețuiește din proiecte gîndite de la zero și crescute în timp.
Obstacole
Cu Headsome e mai complicat decît cu o agenție care acoperă sfera culturală în general, pentru că noi ne-am restrîns la o nișă: zona culturii scrise, cea mai păguboasă în plan financiar și una dintre cele mai puțin atractive pentru un eventual susținător.
Mi-a rămas și acum în minte întrebarea unui potențial sponsor: „Cîte vedete consideri că aveți voi, în lumea asta a cărților, oameni pe care să îi recunoască cei care se uită la TV?” Atunci mi-am dat seama că, într-adevăr, pe piața cărții autohtone, „vedetele” pot fi numărate pe degetele de la o mînă, iar cel puțin jumătate dintre acestea sînt contestate de „cei care se uită la televizor” din cauza opțiunilor lor politice…
Noroc însă că, deși veșnic disputate, în sfera culturii scrise există fondurile publice. Pentru Headsome Communication fondurile publice, naționale sau locale, obținute în urma aplicațiilor au fost vitale. Atîta doar că toate aceste fonduri publice sînt imprevizibile, nu poți miza pe faptul că un anumit cadru legislativ nu va suferi modificări dramatice în doar cîteva luni sau că orice rocadă politică nu va aduce cu sine schimbări structurale de strategie.
Sînt bucuroasă că, în cei șase ani de existență ai agenției, am reușit să conturăm proiecte frumoase alături de 15 parteneri: Frankfurter Buchmesse, Leipziger Buchmesse, Traduki, Ambasada Statelor Unite în România, Ambasada Israelului în România, Ambasada Suediei în România, Goethe-Institut, Centrul Ceh, Institutul Balassi – Institutul Maghiar din Bucureşti, Colegiul Noua Europă, Universitatea din Bucureşti, Compania de Librării Bucureşti, Muzeul Naţional al Literaturii Române, EUNIC, Asociația Editorilor din România.
Proiecte în 2018
Anul acesta a debutat cu punctul final al unui proiect la care lucram de peste doi ani: „România, țară invitată de onoare la Leiziger Buchmesse 2018” (peste 40 de autori în program, cîteva zeci de evenimente, lansări de carte, dezbateri, concerte, un minifestival de film) – un proiect complicat, care a așezat literatura română contemporană sub reflectoarele presei de limbă germană și sub ochii cititorilor nemți la cel mai important târg de carte din Europa dedicat promovării lecturii.
Am continuat tot cu un proiect din „familia” țară-invitată: „SUA, oaspete de onoare la Bookfest 2018”, iar acum lucrăm la cea de-a șaptea ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara și pregătim aniversarea în România a 10 ani de la înființarea Traduki, una dintre cele mai importante fundații berlineze care susțin „migrarea” autorilor și a traducerilor în spațiul Europei Centrale și de Sud-Est. Avem, de asemenea, în plan două proiecte noi, pe care le vom dezvălui în această toamnă: unul vizează Bucureștiul și literatura, celălalt are legătură cu sezonul România-Franța.
Relația cu literatura
Dacă îmi amintesc bine, aventura a început cu Luna-Betiluna și Dora-Minodora și a continuat cu toate cărțile pe care le-am parcurs, la unison cu întreaga mea generație. Ba chiar se poate ca eu să fi citit ușor peste media generației mele. Cu toate acestea, n-am vrut să bifez olimpiadele de limba română și nici n-am traversat adolescența scriind versuri – spre deosebire de 99% dintre prietenii mei. Mulți ani la rînd, relația mea cu literatura s-a petrecut în discreție, a fost o aventură solitară.
Am absolvit Jurnalism și Științele Comunicării la Iași, deși la fel de bine puteam să fi urmat Biologia sau ASE, pentru că activitatea mea constantă, timp de patru ani, a fost cititul. În timpul facultății am descoperit marii autori din spațiul Europei Centrale și de Sud-Est: de la Bohumil Hrabal, Olga Tokarczuk, Iuri Andruhovîc, György Konrád ș.a. pînă la fascinantele scriitoare croate (Slavenka Drakulić, Dubravka Ugrešić), pe care le consider cele mai puternice voci feminine ale Europei.
Mă interesează spațiul cultural european, mă fascinează să descopăr cum un trecut așezat sub circumstanţe istorice asemănătoare dă naştere unor produse culturale atît de diferite și cum diferența dintre memorie și absența memoriei este marcată în literatură. Și mă bucur de fiecare dată cînd pot fi alături de oameni cu care pot să împart această opțiune.
Doctoratul
Cred că toți practicienii avem la un momentat dat senzația aceea de saturație. Asta s-a petrecut și cu mine, iar decizia de a mă reapropia de zona „de siguranță” reprezentată de lecturile teoretice din domeniul meu de activitate a fost un soi de soluție de ieșire din unghiul mort în care aveam senzația că mă instalasem.
Tema
În 2011, am fost unul dintre „apostolii” cărților digitale în România, împreună cu alți cîțiva practicieni de pe piața cărții autohtone. Între timp, ebook-ul nu mai reprezintă o amenințare, nu doar că a ratat înlocuirea volumelor tipărite, ci îi cîntăm de-a dreptul prohodul. Astăzi, să încerc să aflu ce se petrece în mediul cultural online din România, cine scrie și ce tip de literatură, mi s-a părut cel mai atractiv subiect posibil.
Documentarea
În spațiul online autohton, comunitatea cea mai ofertantă pentru cercetarea mea este cea coagulată în jurul portalului Wattpad, datele relevând o aliniere perfectă la obiceiurile de consum din plan internațional: Wattpad este astăzi cea mai puternică platformă ce reunește scriitori amatori.
Lucrez de trei ani – cu pauze, e drept – și cred că îi voi mai dedica încă doi. Din păcate, atunci cînd te aventurezi în digital, cel mai mare risc este acela că gestionezi o zonă efemeră, un corpus pe are îl poți pierde cu prima ocazie cînd se vor petrece transformări în „sistem”. Al doilea impediment este în plan teoretic: fiind un subiect atît de recent, cadrele științifice abia se conturează.
Comunitățile de adolescenți care scriu literatură
Prima dată, am auzit despre Wattpad înainte de a începe cercetarea, dintr-un articol postat pe blogul revistei The Times Literary Supplement, unde Margaret Atwood, una dintre cele mai importante prozatoare contemporane, era cititată afirmînd că platforma aceasta reprezintă „viitorul structurii romanului”. Desigur, la vremea respectivă, am dat curioasă un Google, am intrat cîteva minute pe Wattpad, secțiunea în limba engleză, apoi am părăsit comunitatea.
Contaminarea, în ultimii ani, a terenului cultural contemporan cu ficțiuni născute în sfera digitală, pe fundalul uzurii progresive a termenului de „cultură de masă”, m-a făcut să mă reîntorc la Wattpad și să analizez mai serios secțiunea în limba română.
Așa am ajuns să descopăr mii de proiecte de ficțiune în limba română, „romane”, cum le numesc autorii lor, o întreagă comunitate, organizată pe „caste”, în funcție de pasiuni. O lume care se derulează în paralel cu sistemul de reputație specific lumii publishingului de carte, indiferentă la canonizarea prin cronici în reviste și premii literare, însă una pe care nu o putem ignora, dacă vrem să înțelegem mai bine practicile de consum „cultural” ale Generației App.
Surprize
Una dintre cele mai mari surprize a fost să descopăr că fiul meu, la 10 ani, poate fi o resursă credibilă în partea de documentare: de la el am aflat cine sunt Selly, Frații Munteanu, Alvaro ș.a., toți „zeii” YouTube-ului autohton, personaje principale în sute de ficțiuni digitale.
Premise
Eu nu analizez aceste texte din punct de vedere estetic, nu plănuiesc să stabilesc dacă ele sînt sau nu literatură. Faptul că ele există și reprezintă un fenomen emergent îmi este suficient cît să încerc să investighez un aspect pe care, ca om de comunicare, aș avea șanse să îl gestionez: relația dintre autorul și cititorul de text în noul context tehnologic și cultural, de după instalarea computerului în relația călduță din triada clasică autor-operă-cititor.
Textul, ca eveniment, spectacol, performance multimedia și întrebarea centrală: cine mai este autorul lui, atîta vreme cît cineva scrie, altcineva propune observații, autorul inițial le operează șamd?
Concluzii
Este prematur să mă gîndesc la o concluzie, pot doar să mă declar copleșită de cantitatea impresionantă de povești care au în centrul lor „staruri” autohtone („youtuberi”): real person fanfiction.
Subiectele lor
Pentru autorii lor, cele mai multe dintre aceste texte sînt despre ei, reprezintă un prilej de a prelungi universul ficțional al poveștilor care îi inspiră și în care se regăsesc, fie că este vorba despre cărțile, filmele, serialele sau jocurile lor preferate. Iar faptul că, astăzi, nu mai este nevoie să ajungi la computerul de acasă pentru a avea acces la internet, ci internetul vine oriunde cu tine pe telefonul mobil, contribuie într-o măsură importantă la ambiguizarea granițelor dintre real și virtual.
Literatura română a momentului
Literatura română este o literatură elitistă, deci de nișă. Pentru că ne place mainstream-ul, literatura de consum lipsește din peisaj. Asta înseamnă că nu putem visa la bestseller-uri și la mari campanii de comunicare, ci doar la acțiuni de PR „corecte”, însă de mică anvergură.
Aceasta ar fi, poate, una dintre cele mai acute observații pe care le poate face un om de comunicare; despre tematici și estetică, vorbesc specialiștii – deși aici se deschide o paranteză amplă legată de profilul autorității, în sfera literaturii române contemporane…
Cred că cea mai spectaculoasă schimbare o reprezintă exact faptul că literatura română contemporană a devenit, în ultimii ani, vizibilă: că editorii autohtoni îi fac loc în portofoliu, deși știu că vînzările sînt, de cele mai multe ori, simbolice, că autorii români contemporani s-au strecurat în programele școlare și că, într-un ritm constant, literatura română de azi a început să fie tradusă.
Publicul
Odată cu dispariția emisiunilor TV dedicate cărților și a rubricilor de cultură din cotidiene / a anumitor ziare în totalitate, cititorii se informează masiv cu privire la noile apariții editoriale în sfera online – numai că online-ul e departe de mult-promisul „sat global”: asistăm mai curînd la o hiperfragmentare a audiențelor.
Apoi, cît privește achiziția, pe fondul sonor cărțile-sînt-prea-scumpe și în lipsa creșterii puterii de cumpărare a publicului, ne alegem doar cu o disponibilitate redusă de a experimenta din partea acestuia. Cititorii doresc, în continuare, să meargă la sigur. Iar un cititor care merge la sigur implică un editor leneș care, precaut fiind, face exact același lucru. În literatura, asta este un fel de moarte.
"Tinerii nu mai citesc azi"
Dacă în București și alte locuri „urbane” o astfel de întrebare poate constitui pretextul pentru un eventual dialog, în multe localități cu un nivel de sărăcie și marginalizare socială pronunțate sintagma aceasta ne deplasează înspre dramatic: ce să citești, când nu ai librării, nici bani de cărți, nici biblioteci funcționale, iar profesorii se zbat la limita subzistenței?
Una peste alta, eu consider că pasiunea pentru lectură sau pur și simplu cititul nu e ceva cu care te naști. Nu există copii programați genetic să apară pe lume ca mari cititori. Oricine citește, dacă cineva, oricine ar fi acel cineva, știe să îi deschidă apetitul pentru lectură, apoi să îl lase pe cel mic să experimenteze – chiar dacă în lista experimentelor nu intră clasicii pe care i-am citit noi cînd eram mici.
Dincolo de toate proiectele mele, sînt mamă, am doi copii școlari, iar ceea ce observ în jurul meu sînt părinți terorizați de tehnologie, care se plîng încontinuu pe tema asta, care așteaptă recomandări de lectură de la școală, vizite la biblioteci prestate tot de școală, oameni care ei înșiși nu mai citesc… Iar copiii lor văd asta.
Cât despre tinerii care citesc, cei mai mulți dintre ei urmează trendurile internaționale, bestsellerurile momentului. Una dintre marile bucurii ale ultimilor ani o constituie faptul că au apărut autori români de literatură pentru copii și tineret, ale căror cărți sînt citite în mod constant, chiar dacă, deocamdată, doar de o mînă de cititori.
