La ultimul Bucharest Pride, Oana Dorobanțu citea mesajele de pe tricourile oamenilor și s-a gândit la ceilalți care stau și se uită la televizor. Dacă în loc de “Love Wins”, cei de acasă ar citi “Iubirea Învinge”? Așa a apărut ideea unor tricouri cu mesaje în limba română.
În adâncul meu sunt o idealistă, îmi place să-mi imaginez că modelele astea pot să ofere alinare unui om care se simte la pământ. Să recunoști un simbol la un necunoscut în tramvai atunci când tu te simți neputincios, poate fi foarte încurajator.
Pe de altă parte, există și o Oana pesimistă care se întreabă cu ar arăta un om care poartă un tricou cu bunătate și respect care se ceartă cu altul la magazin? Preferă să creadă în partea bună a lucrurilor: poate dacă mesajul e în română, când ajungi în fața unei reflexii, îți dă un ghiont să fii totuși mai blând cu tine și cu cei din jur.
Fiecare tricou are o poveste. De la Sofia Nădejde, femeia care a luptat cel mai îndârjit pentru dreptul la vot al femeilor din România și care nu apare în manuale, la Zeiță intersecțională și cei patru piloni de care avem nevoie în lumea asta: bunătate, amabilitate, toleranță și respect.
Ideea
Toată povestea cu tricourile a pornit de la o nevoie individuală a mea de purta haine care mă reprezintă. De-a lungul timpului am tot cumpărat câte un BE KIND FOR REAL ici, o pereche de șosete GRL PWR colo, dar în afara coincidențelor bilingve, mesajele de pe tricourile mele sunt în general înțelese exclusiv de vorbitori de engleză.
Declicul cred că s-a produs la ultimul Bucharest Pride în timp ce citeam bannerele. M-am gândit la acei oameni care văd reportajul la știri,cum ar fi dacă în pozele de la Pride, în loc de “Love Wins”, cei de acasă ar citi “Iubirea Învinge”?
M-am gândit și la creștinescul “iubește-ți aproapele”. Deja făcusem o serie de stickere pentru instagram și snapchat cu mesaje în română pentru Pride (le găsești sub #faraoana sau #bucharestpride în GIF search) și m-am gândit că digitalul poate lua și o formă textilă. Eu nu am vrut să fac ceva original și ieșit din comun, ci am vrut să fie mai ușor de înțeles un mesaj care ne diversifică puțin cultural și politic societatea.
Sunt curioasă ce impact va avea exprimarea acestei gânduriincluzive înlimba maternă, care cred că facilitează sentimentul de apartenență, fraternitate, până la urmă de identitate colectivă a acestui popor.
Menirea
Menirea lor este să fie purtate de cine crede în mesajul lor și ar vrea să-l exprime prin îmbrăcăminte. Până la urmă, ce altceva e moda, dacă nu o expresie organică a personalității tale?
În adâncul meu sunt o idealistă, îmi place să-mi imaginez că modelele astea pot să ofere alinare unui om care se simte la pământ. Să recunoști un simbol la un necunoscut în tramvai atunci când tu te simți neputincios, poate fi foarte încurajator.
Dar în adâncul meu sunt și pesimistă, un pic masochistă și-mi închipui un om care și-a început ziua bine, și-a tras pe el o pereche de jeans și un tricou care propăvăduiește bunătate și respect, dar care ajunge să defuleze la supermarket pentru că a avut o zi proastă independent de acțiunile casierei.
Ar fi o scenă pe care aș recunoaște-o ca pur românească, am tot văzut oameni cu inscripții KINDNESS, ANGEL, TAKE IT EASY, care țipau la alții din motive superficiale. Poate dacă mesajul e în română, când ajungi în fața unei reflexii, îți dă un ghiont să fii totuși mai blând cu tine și cu cei din jur.
Reacții
Inițial când le-am făcut, i-am rugat pe urmăritorii mei de pe instagram să-mi dea un mesaj dacă vor și ei un model. Mi-am dat seama repede că nu a fost o idee bună. Așa că le-am pus la liber pe google drive, le poți distribui de pe tumblr-ul meu sau de pe pagina mea de facebook. Folosirea e gratuită, purtarea încurajată, vânzarea pedepsibilă fără acordul meu în scris.
Reacțiile au fost bune, nici nu mă așteptam să fie negative. Majoritatea mesajelor pe care le-am primit consideră că tricoul cu Sofia Nădejde e cel mai fain, care se întâmplă să fie și preferatul meu dintre toate. Am primit și câteva reacții cum că nu sunt originale și nici mișto. Ok, cool, dar am primit oferte de la site-uri de tricouri să le comercializeze, deci poate că sunt mișto, haters.
Procesul. Inspirație
Deși scopul meu nu a fost ca modelele să fie vreo revoluție în ceea ce privește inscripțiile de pe tricouri, nici nu voiam să copiez modele deja consacrate. Ce-i drept, poate nu mi-a ieșit pe deplin, dar mi se pare mai important să avem acest punct de start, această posibilitate de a transmite un mesaj în română.
Sursele de inspirație au fost destul de egocentrice pentru că eu m-am gândit la ce aș purta eu, nu la ce ar cumpăra majoritatea populației. Fiecare model are propria lui poveste.
Cred în bunătate, amabilitate, toleranță și respect.
Mi se pare că vremurile în care trăim au ajuns, cel puțin la nivel ideologic asemănătoare cu cele ale Inchiziției: dacă nu înțelegem sau nu empatizăm sau nu suntem de acord cu cineva, devine incredibil de ușor să demonizăm o persoană până la punctul în care ideologia noastră devine mai importantă decât umanitatea în sine. Umanitatea e mult mai importantă. Respectul față de oameni e important, blândețea, acceptarea diferențelor, sărbătorirea alterității ar trebui să fi prioritățile noastre.
Cu Nădejde înainte
În urmă cu doi ani, am făcut parte dintr-un proiect în care un grup de experți în drepturile omului au analizat manualele școlare (istorie, civică și engleză). În manualele de istorie sunt maxim (MAXIM!) cinci exemple de femei în întreaga istorie a românilor. Iar unul dintre ele e Elena Ceaușescu. Lipsa de reprezentare e o problemă serioasă în dezvoltarea sănătoasă a copiilor din România.
Cum este posibil ca manualele să nu o menționeze pe femeia care a luptat cel mai îndârjit pentru dreptul la vot al femeilor din România? Lasă, o pun eu pe tricouri.
Feministă
Există deja numeroase modele cu inscripția “feminist”, care desigur poate fi citit și înțeles la masculin în limba română. Am vrut să-l avem și în forma lui feminină.
Zeiță intersecțională
Simbolul feminismului intersecțional ar trebui să-ți dea forță, să facă să te simți puternică pentru că îl ai pe tine și îl reprezinți. Și ești o zeiță, fir-ar să fie. Toate femeile sunt zeițe pentru că toate femeile sunt puternice și rezistente și extraordinare și indiferent ce-ți spune lumea sau cu ce aruncă viața în tine, tu rămâi o zeiță.
Conversatia despre drepturile femeilor
La nivel global, sigur, discuția este un catalizator bun pentru schimbări de perspectivă la nivel colectiv, social și politic, iar brandurile tind să fie din ce în ce mai curajoase legat de subiectele pe care aleg să le abordeze. Uneori iese bine, alteori poate fi un caz de intenții bune cu rezultate mai puțin bune, cum e clipul ăla de la Heineken în care un transfob își schimbă părerea despre persoanele transgen la o bere.
O mare carență a discursului public referitor la egalitatea de gen în România este lipsa de empowerment, ba chiar atunci când brandurile aleg o tematică feministă, fac cumva să o aleagă pe cea mai domoală dintre toate, nu intră realmente în pâine cu subiectul. Singurele excepții care-mi vin în minte sunt Always prin #caofata și Avon prin donațiile consistente de bani centrelor pentru supraviețuitoarele violenței domestice. De fapt, nici nu știu dacă sunt în măsură să vorbesc despre subiectul ăsta, pentru că în adâncul meu mi-e foarte greu să văd autenticitate din partea unui brand care până la urmă vrea să-și vândă produsul și se dă după cum bate vântul într-o societate.
Mi se pare mult mai interesant de urmărit cultura pop a unei țări. Hiturile ei, seriile ei de Reality TV: Cum sunt prezentate femeile? Se mizează pe discordia între femei? Sunt încurajate stereotipii de gen? Sunt bărbații admonestați când sunt agresivi cu femeile? Sunt femeile judecate pe baza atractivității heteronormative? Este un mediu sigur în care să fii deschis cu orientatea ta sexuală? Este cultura unei sau mai multor minorități exotizată? Se fac glume cu tentă rasială?
Pentru toate acestea, e suficient să urmăriți un sezon de Bravo, ai stil! - oricare dintre ele. Veți întâlni: femei cărora li se vâră arcușuri între sâni în ciuda refuzului lor în mod repetat; dramatizarea exagerată a unor conflicte minore între femei; bărbați care țipă și aruncă suporturi de creioane în femei; bărbați care încurajează femeile să se îmbrace pe considerentul atracției masculine; persoane openly gay care își ascund identitatea sexuală în emisiune; blackface (x2!) și superficializarea culturii rome; glume despre cum o concurentă se duce să închirieze persoane de culoare. Toate desigur netaxate nici măcar de concurenta feministă din sezonul 3.
Așadar, ce nu lipsește din discuția publică despre femei și alte grupuri vulnerabile? Pentru că atât la nivel de discurs public cât și de acțiuni, fie că vorbim de cultura noastră pop sau de reprezentații noștri politici, în afara unui vânt trecător de #metoo care îl concediază cu mare dificultate pe Rimaru, nu există o discuție consistentă despre problemele cu care ne confruntăm, nu sunt urmărite măsuri sau soluții nici pe termen scurt, nici pe termen lung; cazurile de violență împotriva femeilor sunt îngrijorător de dese, iar supraviețuitoarele nu sunt sprijinite de autorități; inițiative precum Coaliția pentru Familie vor să reducă drepturile reproductive ale femeii (interzicerea avortului); nu avem educație pentru sănătate în școli și nu ne învățăm băieții că fetele nu există pentru amuzamentul sau necesitatea lor. Și nici n-am spus tot ce lipsește cu precădere din mentalul nostru colectiv, dar cu toții avem imaginea unei mame, bunici, mătuși, vecine bătute de către partener, imprimată pe retină încă din copilărie.
Cui îi e frică de feminism
Nici eu nu mă proclam existențialistă atunci când cunoașterea mea despre existențialism este limitată. Așa și cu feminismul, nu avem o educație a feminismului în România, nu înțelegem mecanismele și motivațiile mișcarii și mai grav de atât asociem feminismul cu extremele sale, ceea ce cred că se întâmplă cu multe astfel de concepte pe care le întâlnim fugitiv, dar despre care nu ne informăm sau pe care nu încercăm să o înțelegem realmente.
Revin asupra faptului că Sofia Nădejde nu apare în manualele de istorie. Nici Calypso Botez, Florina Bagdasar, Florica Constantinescu sau alte figuri emblematice ale mișcării feministe din România interbelică. Majoritatea manualelor nici nu menționează mișcarea sufragetelor. De unde să afle copii despre feminism dacă manualele le ascund aceste mișcări, acțiuni și persoane esențiale pentru evoluția societății?
Pe de o parte, eu am crescut destul de privilegiată. Liceul în care am studiat mi-a pus la dispoziție opționale de drepturile omului, de istoria Holocaustului și de educație pentru sănătate. Le-am făcut pe toate. Am avut și o profesoară de limba română excepțională, care în mijlocul unei discuții tumultuoase despre relația Elei cu Ștefan Gheorghidiu, ne-a dat temă pentru acasă un eseu despre rolul femeii în societate. Așa că în jurul meu, elevii de liceu au avut întotdeauna un soft spot pentru feminism și pentru respectarea drepturilor omului. Sună bine, însă în ultima statistică din anul 2014-2015, doar 6% din elevii liceelor din România au fost la orele de educație pentru sănătate și doar 4% la cele de drepturile omului.
#metoo
Aș fi vrut să fie mai răsunătoare rezultatele zecilor de mii de statusuri publicate sub egida #metoo în România. Am avut un rezultat: un agresor a fost concediat dintr-o agenție de publicitate. Yey, feminism!
Dar ce se întâmplă cu profesorul de matematică de la un liceu din capitală, pe care elevii au sărit să-l apere atunci când o fostă eleva a povestit despre cum respectivul o atingea nepotrivit în timpul orelor?
Ce se întâmplă cu șefii fabricilor de textile care își muncesc angajatele ca pe sclave 12h pe zi cu salarii întârziate cu lunile? Ce se întâmplă cu profesorii de la Universitatea București sau de la SNSPA și ei acuzați de mai multe foste studente de agresiuni sexuale? Ce se întâmplă cu directorii de spital care își batjocoresc sau chiar lovesc asistentele din subordine?
Ce se întâmplă cu femeile care n-au putut dovedi legitimă apărare și au primit sentințe de 25 de ani pentru că și-au omorât accidentat partenerul care le abuza de ani de zile și împotriva căruia aveau un ordin de restricție foarte greu de obținut în România?
Cred că mișcarea #metoo e binevenită în România și cine îi aduce critici aici nu cunoaște realitatea legislației românești sau contextul social în care trăiesc majoritatea femeilor din România.
#metoo în jurul tău
Eu am ani de zile în spate în care vorbesc în mod public despre fiecare lucru sexist care mi se întâmplă. Din adolescență am vorbit despre asta, doar motivațiile s-au schimbat. Inițial o făceam din durere și nevoie de recunoaștere a suferinței, iar acum o fac ca o supraviețuitoare sătulă până peste cap.
Am vorbit despre cum la 11 ani, am traversat strada când ieșeam de la școală, eram îmbrăcată în pantaloni lila și aveam un ghiozdan greoi în spate, iar un bărbat la vreo 45 de ani s-a apropiat de mine și mi-a șoptit “da-ți-aș chiloțeii jos”. N-am mai purtat pantalonii ăia niciodată. De asemenea urăsc diminutivul chiloței.
Sau la 25 de ani, când am coborât din RATB pe Vasile Pîrvan într-o dimineață de iulie, iar un bărbat tot așa de vreo 45 de ani m-a apucat din spate, mi-a imobilizat brațele cu o mână, iar pe cealaltă mi-a băgat-o între picioare. Nu am reținut ce mi-a zis. Țin minte doar că am reușit să scap și să fug acasă, să caut cea mai apropiată secție de poliție și să mă duc să dau declarație. Doar că să fiu confruntată de un agent care nu știa să încadreze plângerea și oricum “în ce eram îmbrăcată? Sigur nu i-am zis ceva provocator? Oricum e dispărut de mult.”
Și am mai vorbit despre multe astfel de instanțe unele mai intense, alte mai puțin. Așa că în jurul meu, s-au strâns oameni de toate genurile care au înțeles importanța fenomenului și au respectat-o. Nu s-a arătat nimeni surprins de experiențele femeilor sau de numărul covârșitor al unor astfel de instanțe. În cercul mai puțin restrâns, am văzut și am avut parte de bărbați care voiau și ei să ajute, dar ajungeau să insulte femeile care lucrează de ani de zile pe temele astea.
Egalitatea de gen
În România, în ciuda unor eforturi colosale din partea unei număr foarte restrâns de activiste și activiști, nu mi se pare că la nivel politic sau social, a progresat vreun pic situația în ultimii 10 ani. Iar vina nu e a activiștilor când guvernul nostru a căzut de 5 ori doar în ultimii doi ani - nu ai cui prezenta cazul dacă miniștrii se tot schimbă.
N-avem legi care să protejeze clar femeile de abuzuri; legile care previn sau pedepsesc discriminarea și inegalitatea de șanse nu sunt aplicate cum trebuie; la nivel de cultură pop discursul public este în continuare foarte prejudicios la adresa femeilor (mai țineți minte cum a perindat-o Măruță la TV pe fata aceea care a supraviețuit unui viol în grup în Vaslui?); la nivel de branduri niciun brand cu putere mare de influență nu-și asumă un mesaj feminist congruent cu realitatea românească; iar la nivel de mental colectiv, majoritatea românilor cred că femeia își mai merită o palmă din când în când.
Pe de altă parte, m-am bucurat să-l văd pe Fane Spoitoru cu mesajul “bărbații adevărați condamnă violul” când a fost mediatizat cazul celor 7 violatori din Vaslui. Sau în rarele instanțe când CNA-ul amendează deliruri sexiste în cadrul emisiunilor de divertisment. Mediul artistic mi se pare un exponent valoros în mișcarea pentru egalitatea de gen, în ultimii 3 ani am tot văzut spectacole de teatru sau de dans cu teme feministe (Vezi programul CNDB sau al trupei de teatru Giuvlipen când se întorc din vacanță). Jurnalismul independent, iarăși, un aliat important în mișcare.
Am tot vorbit despre problemele cu care se confruntă femeile din România și avem destule resurse, statistici și informații sunt pe pagina VIF - Rețeaua pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor. Și poți chiar urmări și susține (moral și/sau financiar) ONG-uri precum Centrul Filia, A.L.E.G., Casa Ioana, E-Romja.
Miscarea de empowerment a brandurilor
După cum spuneam mai devreme, mi-e greu să cred în autenticitatea unor astfel de demersuri pentru că principiul de bază al unei companii într-un sistem capitalist este să facă profit. Iar companiilor, în general, nu le prea pasă de drepturile omului, le pasă de profit. Branduri ca Volkswagen au profitat pe urma muncii sclavagistice a celor închiși în lagăre în timpul Holocaustului. Abia în 1998 au înființat un fond de suport pentru supraviețuitori, dar și asta doar pentru că fuseseră dați în judecată de aceștia pentru reparații (pe care inițial nu voiau să le plătească dacă nu primeau subvenție de la Guvernul Germaniei moderne, dar s-au răzgândit între timp). O jumătate de secol nici măcar n-au recunoscut profitul de pe urma lagărelor.
Așa că mie mi-e foarte greu să am încredere în branduri când vine vorba de poziționarea lor în mișcările sociale. Cred că singurul mod în care brandurile pot face realmente bine este să doneze bani. Mulți. Dacă brandul tău face profit pe urma femeilor, este de datoria ta să donezi o parte din profit acelor instituții care se ocupă de respectarea și protejarea drepturilor lor. Hei, și ghici ce! Toate brandurile fac profit pe urma femeilor.
Cât despre campaniile de imagine, aici mi se pare că cel mai important lucru pe care îl poate face orice brand sau agenție de publicitate care reprezintă un brand este să se consulte cu un expert în drepturile omului în cursul dezvoltării unei campanii centrată pe o anumită mișcare socială. De fapt, n-ar strica niște sesiuni de training anti-discriminare de prevenție. Altfel ajungi la clipul Pepsi cu Kendall sau la postări pe facebook precum Femeie cu paste caut bărbat cu cașcaval a celor de la Kaufland.
Pe de cealaltă parte, mi-a plăcut foarte mult întreaga campanie #caofata a celor de la Always. Știu că e o campanie globală, dar uite ce bine s-a tradus în spațiul românesc. Poate nu a avut reverberații de impact încă, dar în mințile fetelor de gimnaziu și liceu, sigur a aprins o flacără care se va arăta peste ceva timp.
Pentru cei care spun că feminismul și-a împlinit scopul
Unde? Situația e diferită din Iordania până în Islanda.
Sunt țări în care femeile deși au dreptul să voteze, constructe patriarhale învechite, dar încă vii le îngrădește dreptul la vot, așa cum este cazul în Qatar sau Vatican. În sensul ăsta, nici măcar primul val de feminism nu și-a îndeplinit scopul peste tot.
Unde și-a îndeplinit scopul? În România, unde 2 din 5 femei înfruntă violență domestică? Unde IML-ul e închis duminica așa că dacă ai fost violată sâmbătă noapte, ghinion, nu putem recolta probe biologice până luni? În ce parte a lumii și-a îndeplinit scopul pe deplin feminismul?
Imaginea femeii in Romania
Pot să răspund la întrebarea asta printr-un screenshot pe care îl las la interpretarea fiecăruia? L-am făcut acum 30 de secunde.
Feminismul din România
Cu Nădejde înainte :)
Cel mai important lucru e că există și că răzbește împotriva unui vânt care bate tot mai puternic împotriva sa. Feminismul e ca femeia. Divers și puternic.
Mișcării feministe din România îi lipsesc, din păcate resursele - umane, academice, financiare. Suntem destul de în urmă la traduceri în ciuda eforturilor unor edituri mici precum Hecate sau Black Button Books. Avem puțini activiști (dar buni) pentru cât de serioase sunt problemele.
Și nu e ușor să obții finanțare pe proiecte care fac și ele cât pot într-o țară în care degeaba convingi un ministru că trebuie o lege schimbată dacă săptămâna următoare e schimbat și trebuie să o iei de la zero cu alt ministru, căruia cel mai probabil nu-i pasă.
