E multă poezie în corpurile de iluminat plăsmuite de Alin Ionescu. Și asta nu e o întâmplare. Alin și-a dat lucrarea de licență în filosofie pe metafora în discursul teoretic și apoi a susținut și un master în istoria ideilor și mentalităților tot despre metaforă. Apoi a lucrat în presă, la Academia Cațavencu. Apoi, când viața în presă a devenit prea complicată, iar el a obosit, s-a întors la metafore. Dar unele pe care le poți atinge. În felul ăsta a compensat, spune el, zgura unui deceniu de cuvinte.
Există obiecte-metaforă, obiecte care ies la iveală atunci cînd un artist/meșter/inginer ciocnește universuri de semnificații producînd un obiect nou, inexistent înaintea impactului. Un astfel de artist-meșter am vrut să fiu.
Prima dată și-a făcut singur mobila în casă. Asta se întâmpla când încă lucra în presă. Pat, dulapuri, mobila din bucătărie, etajere. Apoi, a început să experimenteze cu materiale: rumeguș și alte condimente gen cafea, turmeric, iarbă măcinată, diverse pudre organice. S-a oprit la corpuri de iluminat pentru că definesc cumva o filosofie a privatului și a refugiului.
Și a numit căutarile lui Oshan Kesa. Fiecare obiect este făcut de el, de la idee și formă, până la materialul pe care l-a inventa și vopsirea lui, cu pigmenți organici. Lămpile lui sunt făcute din pergalemn, un material compus din amestecuri de rumeguș, un mix de poliacetat vinil, uneori cînepă albită sau alte fibre naturale și alte trei condimente secrete. (O parte din aceste metamorfoze ale procesului poate fi văzută și pe contul de Instagram)
Mă inspir din unicitatea copacilor, din deformările organice ale munților, din texturile și rugozitățile pietrelor, din fluiditatea formelor unui animal acvatic, din chestii din astea.
Îmi place să cred că o lampă pe care o fac ar putea părea creată de natură sau măcar, dacă ar fi animată, s-ar putea camufla cu succes într-o pădure imaginară, roșie sau albastră, ori printre mușchii și lichenii de pe marginea unui rîu.
Declicul
M-am apucat de lămpi improvizînd cumva în marginea unei pasiuni despre care nu aveam nici cea mai vagă idee că s-ar putea dezvolta spre ceva mai serios. Totul a pornit cu foarte mulți ani în urmă, lucram la Academia Cațavencu, și a trebuit să mă ocup de renovarea apartamentului în care locuiam.
După zugrăvit s-a pus problema remobilării și am început să caut pe cineva care să îmi facă mobilă de lemn. Pin, nu voiam mahoane sau alte nebunii. Mutasem vechea mobilă de pal prin casă la zugrăvit și mi se păruse infernal de grea. Nu am reușit să găsesc nici un meșter care să îmi facă ce îmi doream în bugetul pe care îl aveam așa că mi-am cumpărat niște scule din gama hobby, lemn vrac și mi-am făcut singur mobilă. Mi-am făcut pat, dulapuri, mobila din bucătărie, etajere. Plecam de la redacție și de-abia așteptam să ajung acasă și să lucrez în atelierul improvizat din bucătărie. Toată casa a fost un atelier de tîmplărie în perioada aia, era plin de rumeguș, a fost o nebunie. Am muncit vreo 3 luni, maestru mi-a fost youtube, cea mai bună scoală de meserii din lume, și la sfîrșit am avut mobila.
Au trecut apoi anii, viața în presă a devenit din ce în ce mai complicată, obosisem de satiră politică și de ironii fără finalitate la adresa unor nesimțiți politici și am simțit nevoia să regăsesc plăcerea hand-made-ului, o plăcere care a fost cumva compensatorie față de toată zgura unui deceniu și ceva de scris.
A fost o perioadă în care am tot experimentat, am jucat multe jocuri de limbaj meșteșugăresc, făceam tot felul de experimente ciudate în bucătăria Oanei, mi-am făcut un strung afgan (o mașină de așchiere improvizată), am restaurat în diverse note stilistice vechi scaune Thonet găsite la gunoi, eram ca un alchimist nebun care mixa tot ce îi cădea în mînă.
Atunci am început și primele experimente cu rumeguș și alte condimente gen cafea, turmeric, iarbă măcinată, diverse pudre organice. Am un fix parcă cu amestecul ăsta dintre tîmplărie și gastronomie deși, culmea, nu sînt un mare mîncăcios.
Oana, care între timp a plecat din lumea asta (îmi pare rău, nu știu să o spun altfel) și căreia îi datorez enorm legat de ceea ce am ajuns să fac azi, îmi dădea feed-back și mă încuraja așa că încet, încet a început să-mi dea prin cap să fac o reconversie profesională ca pisica în aer și să trec, vorba lui Michel Foucault, de la cuvinte la lucruri.
M-am oprit, nu întâmplător, la corpuri de iluminat. Și asta nu doar pentru ca ele sînt cele mai calde și semnificative obiecte ale unui interior, ci pentru că definesc cumva o filosofie a privatului și a refugiului, conturează cel mai bine sfera de intimitate și căldura spațiului domestic.
Plus că, atunci cînd stai să observi cu atenție diverse case frumoase în care ți-ar plăcea să locuiești sau cînd studiezi interioare sau spații publice pe care le consideri mișto, înțelegi că partea de lighting e cea mai importantă.
Atunci cînd lumina e gîndită, cînd o organizezi în funcție de oazele diverselor activități dintr-un anume spațiu, simți că designerul respectiv a fost un fel de terapeut, un om care s-a ocupat nuanțat de nevoile tale emoționale, care a știut să aleagă corpuri de iluminat frumoase pe care le-a mixat ca un artist.
Bine, trebuie să aibă și de unde alege. Senzația aia de lustră de apartament socialist din anii ‘80, cu lumina ei prăfuită, care era ca o apăsare pe hipotalamus, a contribuit mult la decizia asta de a face corpuri de iluminat frumoase.
Apropo de corpuri de iluminat, mai fac uneori o glumă... așa, la prima mînă, și zic că mi-am propus să fac corpuri de iluminat, dar mi-au ieșit suflete de iluminat. Și cineva, într-o seară, la o cîrciumă, mi-a servit-o și mai bine și a zis "corpuri de iluminat suflete". În fine... sînt doar niște lămpi mai ciudate.
Primul corp de iluminat
Primul corp de iluminat a fost o imensă porcărie. L-am aruncat. Era un experiment în care am încercat să obțin un pattern mineral amestecînd rumeguș de brad luat de la o tîmplărie cu aracet și două tipuri de coajă de portocală, o parte deshidratată și cealaltă coaptă. Voiam să fie translucidă, organică, dar să-mi apară pattern-ul în lumină. A ieșit un ceva urît și maroniu. L-am demulat greu, nu era translucid, nu am reușit să îi fac foldaje, a fost un uriaș eșec. Asta se întîmpla acum vreo 5 ani.
Are importanța lui în istoria personală pentru că a fost primul experiment în această filosofie a obiectelor pe care am ajuns acum să mi-o organizez mai bine în cap. De fapt, ca să fiu mai explicit, în perioada aia eram obsedat de scaune. Cumva, de la scaune am ajuns la lămpi. Sînt milioane de designeri care au făcut, fac și vor mai face scaune. A face un scaun e un soi de mare șmecherie în această branșă. De la Wassily Chair al lui Breuer și pînă la Vegetal Chair al fraților Bourellec, orice designer are această nebunie cu scaunul.
Așadar, crezînd pe atunci că vreau ca după ziarist să devin designer, studiam scaune și am dat, ca orice om, peste Favela Chair, al fraților Campana. Oricine va da un search pe Google și va vedea scaunul ăsta va înțelege ce vreau să zic. E un soi de îngrămădeală de bucățele de lemn culese parcă de pe jos din atelierul unui tîmplar și realcătuite sub forma unui scaun.
M-am uitat mult la scaunul Favela, mi s-a părut genial, și mi-am zis că acele bucățele mici de lemn ar putea fi și mai mici, și mai mici, cît de mici. A descompune lemnul în elemente din ce în ce mai mici, în atomi de lemn, pentru a-l recompune apoi într-un obiect, asta poate fi o idee mi-am zis.
Tehnic vorbind, lemnul poate fi turnat, ca oțelul, nu doar tăiat și așchiat în varii forme. Și așa a apărut rumegușul. Sigur, se fac tot felul de aglomerate lemnoase ieftine în care se amestecă rumegușul cu tot soiul de lianți nocivi, cel mai adesea formaldehide, dar eu voiam un material lemnos designish, eco, ușor, translucid, făcut din rumeguș. Și nu doar rumeguș, ci și condimente, pudre organice, culori vii, veselie și gust, exuberanță...
Mai era o idee, la mijloc, care pornise de la un taburet făcut de un mic (pe vremea aia:), acum cred că au deja cîteva proiecte cu Moroso) studio de design, Raw Edges. Reușiseră să mototolească lemnul, de fapt, furnirul, și să îl păstreze stabil cu ajutorul unui mulaj din spumă poliuretanică, care devenea parte din obiect, cumva ca o schelă care devine încorporată în structura clădirii. Încă mi se pare genial taburetul lor.
Așa că ideea de a face lămpi din lemn mototolit folosind rumeguș, cam de aici a pornit, din fuziunea dintre ideea scaunului Favela și cea a taburetului celor de la Raw Edges. Plus obsesiile mele despre metaforă ca ciocnire a universurilor de semnificații și metafora-obiect.
Chestia asta era importantă de precizat, dat fiind că pare multă poezie în lămpile pe care le fac acum. Și e cumva adevărat; mi-am dat lucrarea de licență în filosofie pe metafora în discursul teoretic și apoi am susținut și un master în istoria ideilor și mentalităților tot despre metaforă. Ideea e că am fost fascinat mai ales de metafora moartă, cum o numește Paul Ricoeur, fie-i țărîna ușoară, de metafora uzată care a intrat în limbaj devenind aproape insesizabilă ca inovație lingvistică. Ca să fiu mai clar, metafora moartă e o expresie metaforică a cărei poetică nu o mai sesizăm fiind excesiv uzată prin limbaj, de exemplu "buza sticlei" sau "piciorul scaunului".
Teoria mea, apropo de chestia asta e că metaforicizarea e o modalitate a ființei umane de a-și construi lumea și că metaforele nu sînt doar rezultatul lingvistic al unor ciocniri de semnificații, un fel de fuziune semiotică, ci și fuziuni neobișnuite ale unor imagini și, în speță, ale unor obiecte.
Există obiecte-metaforă, obiecte care ies la iveală atunci cînd un artist/meșter/inginer ciocnește universuri de semnificații producînd un obiect nou, inexistent înaintea impactului. Un astfel de artist-meșter am vrut să fiu.
Apropo de scaunul Favela, anul trecut am văzut pentru prima dată pe viu unul, undeva în Bruxelles, la o galerie de design. L-am studiat mai de aproape, m-am uitat cu atenție și magia s-a spulberat într-o secundă. Nu era făcut așa cum pare în poze, ca și cum un zeu meșteșugar ar fi adunat într-un moment de grație toate acele resturi lemnoase pentru a le asambla ca un demiurg, ci are o structură banală de mdf pe care sînt bătute în cuișoare, ornamental, bucățele de lemn. Ca un tort de carton ornat cu ciocolată belgiană. Un mare triș, o mare deziluzie. Dar, cumva, așa e și viața.
Metamorfozele
După eșec am continuat să experimentez metodic. Mi-am mutat cartierul general într-un fost grajd de la țară, unde mi-am amenajat un atelier. Vieru se cheamă satul și e genial. Am copilărit acolo. E cocoțat pe un deal, în lunca Dunării, e locul unde au trăit bunicii și acum s-au retras părinții mei. Așadar, am transformat în atelier de lămpi un grajd în care, în copilăria mea, locuiau un măgar și două capre.
Puteam să fac cîtă mizerie voiam, era aer liber, soare, o livadă uriașă, am stat acolo vreun an și am muncit cît e ziua de lungă. Am umblat pe cîmpuri, am căutat copaci neindustrializați din care să obțin un rumeguș de calitate, am testat granulații, relația cu diverse tipuri de pigmenți și adezivi și am reușit să fac primele corpuri de iluminat translucide cu forme organice.
Devenisem cumva un soi de specialist ciudat, nefolositor societății, pentru că înțelesesem că rumegușul nu e o materie monocromă, uniformă, plictisitoare, ci o stare a lemnului plină de nuanțe și finețuri. Pentru că, da, rumegușul e altfel în funcție de felul în care așchiezi sau tai lemnul, în funcție de cît de uscat sau umed e în momentul prelucrării, dacă a fost uscat în coajă sau decojit, și aici vorbesc de diferențe ale rumegușului obținut nu doar din aceeași specie de copac, ci chiar din același copac.
Marea revelație a fost un arbust inexistent pentru industrie, oțetarul. Științific se cheamă ailanthus altissima, în engleză Tree of Haven. Mișto, nu? Eee, lemnul ăsta e un arbust decorativ adus din China în secolul XIX, extrem de viril, care cucerește ca un popor migrator bioarealul din jur și pentru care SUA a ajuns să facă un program de stîrpire și ținere ecologică sub control.
Prin urmare, folosirea lui e un demers ecologic în sine. Mai mult, uscat într-un anume fel, poate deveni mai dur decît stejarul și produce, prin strunjire, cel mai pur și alb rumeguș. Chestiile astea nu le puteam afla din nici un manual, de la nici o școală. În plus, folosesc și alte chestii de la un copac, cum ar fi alburnul de nuc, pe care industria de prelucrare a lemnului le ignoră complet. Alburnul e sistemul de vase sanguine aflate sub coaja unui copac, care formează la uscare un fel de materie lemnos-ațoasă.
Prin uscare și apoi măcinare chestia asta devine un rumeguș foarte fin de culoarea și consistența pudrei de cacao cu miros de lemn de nuc. Eee, mi s-a părut mișto să fac un abajur în care, în lumină, apar niște fractali sanguini, care sînt făcuți chiar din vasele sanguine ale nucului. E o metaforă aici, haha!
Așadar, din aproape în aproape, am obținut acest material lemnos, aerat, translucid, extrem de ușor și subțire (eu încerc să îl scot mereu între 1,6 și 2,4 mm) care poate fi mototolit și deformat plastic la temperaturi puțin peste mediul ambiant și căruia i-am zis pergalemn, un joc de cuvinte evident, între pergament și lemn.
E compus din amestecuri de rumeguș selecționat, un mix de poliacetat vinil, uneori cînepă albită sau alte fibre naturale și alte trei condimente secrete. Tehnica e una de laminare aerată la temperatură ambiantă. Dar nu doar formula tehnică e importantă aici ci și, dat fiind că e un material craft, condițiile de temperatură și umiditate plus, mai ales, experiența meșterului. Îl pictez apoi manual, printr-o tehnică de diffusion patern foarte sensibilă la criterii de mediu și îndemînare, folosind doar culori acrilice sau alți pigmenți organici.
Timpul
Din momentul în care primesc o comandă, procesul durează cam o săptămînă, sînt mulți pași, procesul e lent și depinde de temperatura ambiantă, iarna nu-i ca vara, vorba cuiva celebru. În plus, avînd și nebunia asta de a face totul manual și customizat, fiecare piesă trebuie luată la mînă.
Asta înseamnă, la o lampă de birou de exemplu, că de la postament - care în cazul ăsta e o piatră de rîu ornată manual - trecînd prin abajur, holder, tulpină, pînă la întrerupător și chiar etichetă, totul se face piesă cu piesă. Oricum, ideea e că încerc să dau o identitate distinctă fiecărei lămpi prin piesele care o compun. Asta mă face să petrec în atelier vreo 10-11 ore pe zi. Uneori mai mult. Îmi și place.
Cât e poezie și cît e tehnică
Mă fascinează și mă inspiră unicitatea organică a obiectului natural. Pe vremea cînd studiam scaune, visam la o sală de conferințe din asta uriașă, gen Sala Palatului, în care toate scaunele să fie diferite. Cred că partidele nici nu și-ar putea ține congresele în astfel de săli. E greu să obții unanimitate de la niște oameni care stau pe scaune atît de diferite.
Știi, toată ziua ni se spune bla-bla-ul ăsta publicitar, narative marketing găselniță, că sîntem diferiți și unici, timp în care sîntem încurajați să ne diferențiem cam în același fel, cu produse făcute de roboți în milioane de exemplare.
Eu chiar cred că sîntem unici și că autodefinirea asta prin obiectele de care ne înconjurăm e mai facilă azi decît oricînd. În plus, un interior, o casă, chiar și un spațiu formal de birouri poate exprima profund unicitatea unui grup care locuiește sau lucrează acolo, o familie, e echipă, un trib urban.
Așadar, mă inspir din unicitatea copacilor, din deformările organice ale munților, din texturile și rugozitățile pietrelor, din fluiditatea formelor unui animal acvatic, din chestii din astea. Îmi place să cred că o lampă pe care o fac ar putea părea creată de natură sau măcar, dacă ar fi animată, s-ar putea camufla cu succes într-o pădure imaginară, roșie sau albastră, ori printre mușchii și lichenii de pe marginea unui rîu.
Oshan Kesa: povestea
Ca orice om, am avut un bunic preferat. Tataie, mă rog, că așa îi ziceam. Tatăl tatălui meu. Pe atunci, în mediul copilăriei mele, cuvîntul bunic era un cuvînt simandicos care se folosea doar atunci cînd scriai o compunere pentru școală și trebuie să spui cum ți-ai petrecut vacanța la țară, la bunici. L-am iubit mult pe tataie. În chema Voicu Ușănchisă, ciudat nume, într-adevăr, avea doar patru clase primare, dar era un meșteșugar curios și tare priceput. Am fost convins cumva că spiritul lui mă animă și am vrut ca brandul de lămpi să aibă cumva legătură cu el.
Într-o dimineață, prin 2014, mi-a venit o idee: am rugat-o pe Oana, o ființă minunată despre care ți-am spus că a plecat din lumea asta, care lucra pe vremea aia într-o organizație umanitară împreună cu Leslie Hawk, mama celebrului actor, să o pună pe Leslie să scrie pe o foaie ce înțelege ea cînd aude cuvîntul "Ușănchisă". Și Leslie Hawk a scris "Oshan Kesa". S-ar putea ca ea nici să nu mai știe de episodul ăsta. Mi-a plăcut cum sună, mi s-a părut exotic și asta a fost. În plus, și poate cel mai important, numele acestui brand conține amintirea acestor două persoane pe care le-am iubit foarte mult: tataie și Oana.
De la presă la design
În primul rînd și foarte important: nu prea sînt designer. Eu îmi zic, jumate în glumă, jumate în serios, meșteșugar postmodern. Adică chiar nu sînt designer. Așa cum înțeleg eu, un designer e un profesionist care concepe produse, subliniez, produse, le desenează apoi vinde conceptul unui comanditar, în general o companie. Produsul ăla e replicat apoi industrial în mii/zeci de mii/milioane de copii identice.
Eu nu fac asta. În primul rînd nu fac produse, ci obiecte. Nu vînd nimănui desenul, nu fac în serie. Prin urmare, dat fiind faptul că fac obiecte unicat, pe care le concep apoi le realizez în atelierul meu, dintr-un material pe care îl produc doar eu în lume în clipa asta, care e un material craft, nu industrial, aș zice că sînt mai degrabă artist, doar că acest cuvînt mă enervează.
Nu mă simt confortabil să mă definesc profesional la fel ca Ștefan Bănică Jr, sper să nu se supere, nici nu ne cunoaștem, dar trebuia să dau un exemplu. Sorry, Ștefan Bănică Jr! Așadar, îmi spun meșteșugar postmodern nu doar ca să nu creez confuzii, dar și ca să nu mint. În plus, nici nu am o calificare academică de designer, sînt autodidact 100%.
Eram într-o zi la o bancă și doamna de la ghișeu completa acolo formularul și m-a întrebat "Ocupația???"; "meșteșugar postmodern" i-am zis și s-a uitat la mine cu niște ochi de parcă i-aș fi spus "criminal în serie". Aș fi putut să îmi spun și art-designer, dar mi se pare pretențios. În fine, prefer să fiu un meșteșugar postmodern. E cumva și o metaforă a umilinței-aroganță în formula asta, recunosc.
Nu știam nimic despre acest domeniu din punct de vedere al pieței, al clienților, al curatorilor, retailer-ilor, ownerilor de buticuri, etc. Acum, că am mai aflat, nu sînt foarte încîntat. E o piață relativ mică, în care cumpărătorul majoritar e oarecum captiv unei viziuni de design care nu e neapărat pe aceeași lungime de undă cu viziunea mea.
Cît despre designeri, din cîte m-am prins eu, nu prea există o comunitate aglutinată, fiecare e cam pe cont propriu, evenimentele care îi reunesc pe cei interesați sînt rare, sincopate și mai degrabă orientate publicitar către cei care vor să se asocieze cu comunitatea creativă, decît către comunitatea creativă însăși.
Cunosc destul de puțini designeri care explorează craftingul la modul serios, pasionat, implicat și care încearcă să îl abordeze stilistic în cheia designului contemporan; cei mai mulți designerii adoptă elemente de craft doar superficial, știind că e o modă, dar nu intră curios în profunzimile meșteșugurilor. Meșterii tradiționali nu sînt aduși în prim plan pentru know-how, ci sînt mai degrabă agățați ca flori la butoniera unor designeri de produs care nu prea frecventează munca manuală.
Eu lucrez cu mînile și fac mai degrabă obiecte care încearcă să exploreze o zonă mai artsy, un soi de art-deco stilizat, reinterpretat în cheie eco, în condițiile în care piața din România pare mai degrabă dornică să absoarbă și să consume design scandinav. Respect enorm designul scandinav, nu vreau să fiu înțeles greșit, doar că nu e stilul meu să fac ce s-a făcut. Mi se pare și contraproductiv, dar și redundant să reinventăm roata. Nu ai nici o șansă, cred, să concurezi cu Carl Hansen & Son pe scaune sau cu Louis Poulsen pe corpuri de iluminat. Ăștia fac așa ceva de cînd i-a născut mama lor. Plus că, sînt scandinavi care fac design scandinav, nu români care fac design scandinav.
Singura șansă logică, destul de mică oricum, pentru cei care ar dori să producă industrial e să caute să exploreze specificul local și să îl upgradeze într-un stil. Să sponsorizeze niște ani de zile meșteșugari tradiționali, să îi ducă pe romii lingurari să conferențieze la secția de design de la Ion Mincu, să dea burse de crafting, să se implice pe termen lung în proiecte organice care să ducă la fuziunea dintre designul academic și meșteșugul tradițional. Poate iese ceva, un stil, o identitate și, naiba știe, poate în douăzeci de ani o să vezi firme din Danemarca care produc design românesc.
Îi spuneam cuiva chestia asta, cuiva important în zona asta de business, și mi-a răspuns amuzat-intrigat: "Păi, ce, eu sînt ministrul designului românesc?". Adevărul e că, da, ar trebui făcut un minister al designului. Dar asta dacă am fi o țară normală, cu planuri coerente pe termen mai lung, nu de azi pînă poimîine. În fine, nu e neapărat treaba mea.
Mie îmi place să fac lucruri noi, să explorez mixul de materiale, să absorb și să amestec subtil meșteșuguri tradiționale, dar nu mă ocup cu designul de produs. În plus, cred în unicitatea obiectelor care definesc unicitatea spațiilor de locuit, muncit, etc. Așadar, am mai degrabă relații cordiale cu mulți meșteri și artiști: tîmplari, pielari, ceramiști, sticlari.
Am observat că există mult mai multă pasiune pentru obiecte și mixul de crafting printre cei care au ateliere mici, în care muncesc toată ziua, care se chinuiesc să supraviețuiască pe o piață dominată de retaileri uriași sau producători locali cu forță financiară și de producție incomparabil mai mari. E cumva normal, dacă stai să te gîndești că mamuții sînt business oriented, cruzi și lacomi, pe cînd șoriceii ronțăie și ei ce pot și caută metode inovative de a pune ceva deoparte.
Dar, mă rog, asta e nedreptatea funciară a lumii. Oricum, cred că acești șoricei sînt mult mai vitali, curioși și autentici decît mamuții. Și, ca unul dintre ei, sper să ajung și eu să ronțăi niște cașcaval mai bun în curînd. Sînt semne, mai ales că a început să apară în ultimul timp interesul unor galerii de art-design din Europa pentru obiectele mele. Le mai zic, în glumă, unor cunoscuți care se arată interesați de ce fac: "Băi, cumpărați acum, că în doi ani n-o să vă mai permiteți!" Cîțiva m-au ascultat, hahaha.
Cît despre obstacole, prefer să nu vorbesc. M-am întîlnit în ultima vreme cu destul de mulți oameni din zona asta și am cam fluierat în biserică. Acum, aici, prefer să mă fac că ascult pios slujba.
Cel mai greu lucru
Cred că cel mai greu a fost să trec peste complexele autodidacticismului. Sîntem crescuți într-o cultură a diplomelor, știi bine. În momentul ăsta însă n-aș mai face nici bătut studii de specialitate. Poate doar Design Academy Eindhoven, dar doar ca să stau cu oameni mișto la bere. Dar sînt deja prea bătrîn pentru asta.
Cine cumpara. Reacții
Reacțiile în medii insulare, non-mainstrem, sînt foarte bune, mai toți care le-au văzut de aproape și le-au atins zic că sînt uauuu. Unii au și cumpărat, alții au promis că strîng bani. Mă rog, nici nu sînt chiar atît de scumpe. Sînt produse similare pe piață, produse de serie mare, nu unicate precum ale mele, care sînt mai scumpe, dar, mă rog, oamenii își cheltuie banii cum vor.
În tot cazul, cei interesați de corpurile mele de iluminat suflete, hahaha, sînt oameni care preferă culoarea în mediul ambiant, patternurile organice, designul eco, sînt activi în privința protejării mediului, sînt firi mai degrabă poetice decît prozaice, au consumat și depășit cumva designul scandinav, sînt upgradați în raport cu tendințele contemporane de design, în sensul că preferă decorativul stilizat și organic minimalismului auster, culoarea și combinațiile de culori vii versus nuanțe pămîntii și tonuri neutre, preferă ambianța intim-exuberantă și o anume abundență personalizată a interiorului mai degrabă decît un mediu clean-steril, cu aparență luxury.
Pe scurt, sînt oameni care asimilează sentimentul de cosy-luxury mai degrabă cu o vilă din Provence decît cu un hotel din Dubai. Și mai mult, și esențial, sînt oameni care apreciază hand-made-ul, micile imperfecțiuni ale obiectelor în care se simt și văd urmele activității unei mîini umane, nu bavura polișată perfect de un robot.
Lumina
Păi, n-ai cum să fii pasionat de corpuri de iluminat fără să fii interesat de lumină. Sînt la pachet. Și pentru că țin mult la acest joc de "lasă-mă să trec prin tine și promit că îți las o parte din mine pentru a te scoate în evidență" pe care îl joacă lumina cu abajururile mele, e normal să fi studiat șmecheria.
Ce cred că ar trebui să știe cei interesați de lighting e că e cel mai important aspect al unei amenajări interioare, cel puțin în privința spațiului privat, dar eu cred că e valabil și în spațiile publice, măcar în cazul celor în care nu e nevoie de lumină ambientală constantă, precum gări, aeroporturi, de-astea.
Cam toate studiile arată că spre 80 % din oameni asociază sentimentul de intimitate și căldură dintr-o locuință cu felul în care e conceput lighting-ul. Or, asta înseamnă în speță definirea și spotuirea spațiilor în funcție de rolul lor, de timpul și atmosfera petrecută în acele spații, de gradul de intimitate al oazei respective.
Metaforic vorbind, lumina ideală dintr-o casă trebuie să exprime mai degrabă ideea de arhipelag sau de grup insular și nu de continent de lumină. Azi, iluminatul a devenit atît de ieftin, un bec cu led poate face 800-1000 de lumeni la un consum mediu de vreo 7-10 wați, ceea ce înseamnă că poți să împrăștii sursele de lumină prin locuință cam cu același cost cu care în urmă cu zece ani iluminai folosind doar o singură sursă de lumină agățată de tavan, undeva în mijlocul camerei pentru a obține, pragmatic evident, o distribuție cît de cît uniformă a luminii în tot spațiul respectiv.
Prin urmare, cel mai important lucru din perspectiva mea ar fi renunțarea la montarea tradițională a unui corp de iluminat în mijlocul tavanului. Oricît de frumos, scump, din aur ar fi, lumina lui va fi dictatorială cumva, micșorînd efectul și farmecul surselor de lumină dedicate altor spații marginale. Abajur vine din franceză, abatre jour, adică a trînti lumina la pămînt, a o pune pe zona unde ai nevoie de ea, a o spotui.
De fapt, singura rațiune a existenței corpului centrat într-un spațiu e vechiul pragmatism tradițional al candelabrului. Or, candelabrul avea o rațiune care azi e expirată, aceea de a asigura maximum de lumină posibil cu niște lumînări, urcînd cît mai sus și mai central sursa de lumină și nelăsînd fumul să sufoce enoriașii. E un paradox simpatic că azi, bisericile au candelabre somptuoase de alamă, pline de motive și zorzoane bizantine, dar sînt iluminate de becuri cu led în formă de lumînare. Așadar, fără candelabru.
Folosirea luminii din tavan poate fi legitimă și super cosy atunci cînd pendant-ul coboară pînă deasupra zonei de interes, birou sau fotoliu, producînd un spot de lumină și creînd un spațiu marginal foarte intim. Mai sînt o grămadă de alte trucuri, dar, poate, în episodul viitor. Aaaa, încă o chestie simplă, ultima: recomand cu toată convingerea folosirea becurilor cu led. Sînt ecologice și ultralongevive. Iar dacă aveți dubii legate de faptul că pe etichetă scrie 2700 de Kelvin și vi se pare că lumina e mai rece în realitate, mergeți la un magazin de specialitate care are fotocelulă și testați-le!
