Ana Ularu nu prea lucrează în România (după cum se vede și în lista titlurilor de pe IMDB). Și nu din alegerea ei, ci din lipsa proiectelor de aici. Acolo, în afara granițelor, unde competiția e un ocean de oameni, e mult mai relaxant să conștientizezi că șansele sunt infime, spune ea. Într-un astfel de context, “Ai luat rolul” e o propoziție cu adevărat divină.
Dar, după plecări, călătorii, proiecte și locuri bizare, se întoarce la ce e al ei. Și, uneori, se întoarce și pe ecranele din țară. Charleston, care se lansează pe 8 iunie în cinematografele românești, este cel mai recent film românesc în care joacă.
Ocazie cu care am întrebat-o despre începuturile în actorie, primele roluri și emoțiile de atunci, despre castinguri, cum se pregătește pentru personajele pe care le joacă și cât din ele rămâne după ce se termină filmările.
Îmi iubesc personajele (în 99% din cazuri), le închiriez enorm de mult spațiu în mintea și sufletul meu, apoi mergem mai departe fiecare. Personajele la public, eu către alte proiecte. Actoria nu e schizofrenie, nu e epilepsie. E arhitectură, spune Ana Ularu.
Arhitectură care a atras-o de la 6 ani, de când asista la repetițiile spectacolelor la care mama ei făcea costume, și ale cărei prime uși le-a deschis la 9 ani, în primul ei rol: un copil care juca un copil.
Începutul
Probabil ca ideea fixă (ha!) s-a concretizat undeva în jurul vârstei de 6 ani. Asistam la niște repetiții la un spectacol al Cătălinei Buzoianu pentru care mama făcea costume - “Teatru Descompus” și învățasem pe dinafara monologul Maiei Morgenstern - îl șopteam în același timp cu ea, fără să pătrund sensurile cuvintelor dar perfect receptivă la emoția transmisă.
Mă amuza, mă înspăimânta (probabil e și izvorul psihologic fobiei mele de fluturi), mă emoționa. Și mi-am dat seama de magia pe care o poate deține actorul, de capacitatea lui de a genera ceva în cel care ascultă și privește. Mi-am dat seama că asta vreau și eu să le fac altora.
Bine, recunosc, e ceva mai coerent exprimat acum decât atunci, e un manifest interior care a luat formă în ani. Dar atunci, în copilărie, alegerea mea a fost în mod egal egoistă și altruistă. Am început să caut prin scenariile filmelor la care lucra mama, căutam o șansă.
Și când aveam 9 ani am găsit un rol de fetiță, fiica personajului principal, într-unul din ele - “Meurtres par Procuration”. Am rugat-o pe mama să mă ducă la proba, am învățat textul conștiincioasă (am rămas un copil la fel de tocilar cu munca mea, nu cred că poți isca artă fără un sprijin solid de ne-boemie, de concret), am dat și luat proba.
Apoi anul următor am avut al doilea rol într-un film francez, dublu ca întindere, apoi al treilea și la 15 ani a venit cel mai frumos cadou și cea mai de elită școală în arta noastră: colaborarea cu Ștefan Iordache și Cătălina Buzoianu (căreia eu îi spun mereu că îmi e “mama a doua”) la spectacolul „Lolita” de la Teatrul Mic.
Viața de actor în România
Probabil e la aceeași medie aritmetică între sublim și oroare ca în alte țări. Sunt fericită când lucrez, zilele mele de spectacol sunt o sărbătoare pentru mine, un amalgam de bucurie și emotie și teamă și hiperactivitate.
Apoi vin plecările, filmele pe care le fac în afara țării (nu prea lucrez aici, nu din alegerea mea ci pentru că din păcate nu am mai fost căutată în ultima vreme decat de studenți - la ei lucrez cu cel mai mare drag), emoțiile de acolo, zeci de oameni noi pe care îi cunosc, cu care îmi creez legături și glume și confidențe, soldați alături de care stau în tranșee luni de zile, apoi îmi e dor de ei și de locurile bizare în care am călătorit, apoi mă intorc la ce e al meu și iubesc în țară. Cea mai mare pedeapsă e așteptarea între proiecte. Nimeni nu se face actor ca să nu joace.
Primul personaj
Îmi amintesc cât de dezinvoltă eram - culmea, în franceză, cum nu mi se părea nimic bizar în a-mi asuma alt om, cu momentele lui.
Eram un puști simpatic (sper) cu mare credință în textul pe care îl învățasem și cu un chef dement de joacă (și joc). Fugeam după duble la monitor și mă uitam serioasă la ce făcusem, întrebam dacă e bine, aveam zeci de curiozități vizavi de cameră și peliculă și obiective și de ce asta și cealaltă.
Eram un copil care juca un copil. Aveam un regizor minunat - Claude-Michel Rome și un partener asemenea - Bruno Wolkowitch.
Castinguri
Poate câteva sute. Sunt săptămâni când sunt în LA, când primesc 10 probe pe săptămână, sute de pagini de text de învățat de pe o zi pe alta, accente de asumat etc. Atunci când competiția e un ocean de oameni cumva e mult mai relaxant să conștientizezi că șansele sunt infime. Apoi mai vine câte o surpriză divină. “Ai luat rolul” - ce cadou.
Pregătirea
Depinde de fiecare personaj. Am luat inspirație din cele mai variate locuri - sculpturi antice la “Epopeea lui Ghilgameș”, tratate despre opiu si Stravinski și Cocteau la “Emerald City”, tratate medicale la “Constelații”, cărți despre ocultism la “The Man Who was Thursday”, istorie la “Borgias”, biologie și cultivarea ferigilor și depopularea și scăderea drastică a leoparzilor de Amur la “Camera Trap”.
Citesc mult, mult de tot, ascult muzică, văd picturi. Uneori mă inspir din desene animate. Nu sunt rețete. Doar curiozitata și imaginația sunt obligatorii.
În Charleston
Andrei și Codruța Crețulescu îmi sunt prieteni. Mă bucură si onorează să lucrăm împreună, iar Charleston a fost un film care mi-a fost oferit fără probă. E a doua oara în viață când mi se întâmplă.
E vorba de un rol mic, dar adorasem scenariul și am vrut din tot sufletul să fac parte din debutul lui Andrei. Aplauzele trebuie să meargă la Șerban Pavlu și Radu Iacoban, ei sunt absolut minunați, doi actori complementari cu enorm de mult farmec și talent. Andrei, ei doi, Barbu Bălășoiu - directorul de imagine, Mălina - scenografia... aici sunt eroii.
Colaborarea cu Andrei Crețulescu
Andrei e un cineast înnăscut, are un simț estetic minunat coroborat cu unul al ritmului unei scene și cu talent în a pune actorul pe linia potrivită de gândire. E minuțios (asta apreciez enorm), teribil de serios, teribil de amuzant. Și talentat, Andrei e un om al filmului în mod plenar.
Experiența
Am rămas cu bucuria de a fi făcut parte din proiect, cu mândria de a-l vedea împlinit și având succes.
Cât rămâne în tine din personajele pe care le joci
Am să văd în ani. Îmi iubesc personajele (în 99% din cazuri), le închiriez enorm de mult spațiu în mintea și sufletul meu, apoi mergem mai departe fiecare. Personajele la public, eu către alte proiecte. Actoria nu e schizofrenie, nu e epilepsie. E arhitectură.
Vizionarea
M-a bucurat și amuzat și l-am văzut ca un membru al familiei noastre de prieteni care lucrează împreună. Mi-a plăcut mult ca spectator și cinefil. Abia aștept să îl vedeți și voi.
Relația publicului cu filmele românești
Nu mă pot pronunța pentru mase mari de oameni. Îmi doresc doar să ne împrietenim mai mult, noi și publicul. Să ținem mai mult unii cu ceilalți.
Criticile
Nu le urmăresc. Atunci când ajung la mine mă afectează totuși gratuitățile și nevoia de venin. Mă mențin însă cumva echidistantă între laude și injurături. Am treabă de făcut și prea multă atenție dată duce ori la megalomanie ori la depresie.
