Scenariul Un pas în urma serafimilor, premiat recent cu 9 trofee Gopo, a constituit chiar examenul de licență la regie al lui Daniel Sandu. Ideea acestui film a început să se contureze prin 2003, când prietenii lui Daniel erau fascinați și amuzați de poveștile lui de la seminar. Primul draft l-a scris într-o lună și avea vreo 216 pagini. Se întâmpla în 2004.
De atunci am rescris aproape an de an câte un nou draft. Filmările le-am inceput cu draftul 13.
Cea mai grea parte, spune el, a fost filmarea propriu-zisă. Dar cea mai frustrantă a fost așteptarea pentru începerea filmărilor: din 2008 și până în 2015, perioadă în care a experimentat tot felul de noi definiții ale cuvântului "răbdare". Filmul a ieșit ”aproape” așa cum își dorea. Senzația a fost de împăcare, spune el.
Cu povestea, cu mine, cu trecutul, cu obstacolele si frustrările acumulate in timp.
Daniel povestește cum a început drumul său în cinematografie, cu telefoane de la Poștă și conversații cu secretare plictisite de la ATF care îi spuneau ”nu știu”, cu o reclamă de la PRO TV, o hartă a Bucureștiului și naveta zilnică de la Giurgiu până acolo pe perioada examenelor de admitere, cu drafturi și așteptare, cu o poveste despre valorile umane care sunt puse la încercare, iar divinitatea e în alte locuri decât cele în care este căutată, care a ajuns să fie spusă și văzută pe marile ecrane după 14 ani de la scrierea ei.
Începutul
Pe la 18 ani mi-am dat seama ca vreau sa lucrez in cinematografie, pe orice post posibil, ideal ceva creativ. Initial mă gândeam că ceva pe parte de sunet sau muzică pentru că aveam experiență și ureche muzicală. Nu mă gandeam la scenaristică și regie, mi se păreau greu de atins pentru un puști visător din provincie.
Eram încă elev la seminar în penultimul an de studiu (anul 4 din 5) și îmi plăcea să-mi imaginez că aș putea face asta cândva, îmi mai alunga din supărări faptul că visam, uneori era un bun somnifer. Colecționam reviste de cinema, mergeam la filme și așteptam.
Țin minte că adunam bani ca să-mi cumpăr cartele de telefon public, săream gardul seminarului și mergeam la Poștă de unde sunam la ATF (actualul UNATC) unde nu răspundea nici naiba. Iar după săptămâni răspundea câte o tanti plictisită care îmi dădea niște informații seci si incomplete gen "avem o secție de sunet dar nu știu ce examene se dau și nici când, trebuie să veniți la București să vă interesați" de parcă București-ul era cartierul de vis-a-vis și doar traversam strada.
Apoi sunam la bunicii de la Giurgiu ca să-i rog să vorbească cu o rudă de-a noastră din București să meargă până la ATF și să se documenteze pentru mine despre examenele de admitere si sectiile de specialitate. Telefonul ăsta fără fir era atât de anevoios și descurajant și imprecis ca sursă de informați încât în final am înțeles doar că toate secțiile au maxim 5 locuri și că ele de regulă sunt ocupate de rude ale oamenilor consacrați din industria cinematografică sau de către oameni cu relații serioase iar în cel mai fericit caz, de oameni mult mai talentați decât aș putea fi eu.
Iar pe la finalul anului 5 când am început meditațiile pentru Facultatea de Teologie de la Iași, întâmplator am văzut o reclamă pe ProTv la Universitatea Media. Iar reclama aia m-a cucerit. Am știut din clipa aia că vreau neapărat să încerc acolo.
Iar după cateva săptămâni veneam la București de unul singur, primul lucru pe care l-am făcut când am coborât din tren a fost să-mi cumpăr o hartă a orașului. Am căutat Dem. I. Dobrescu - strada unde se făceau înscrierile pentru admitere - am depus dosarul, am stat la bunicii de la Giurgiu pe perioada examenelor si făceam naveta zilnic la București și... am fost admis. Iar din acel moment viața mea s-a schimbat.
Un pas in urma serafimilor. Ideea
Prin 2003-2004 mi-a venit ideea în contextul în care prietenii mei erau fascinați și amuzați de poveștile mele de la seminar și mi-am dat seama că am de fapt o potențială poveste de film. Plus faptul că pentru examenul de licență în regie de film trebuia să scriu un scenariu de lung-metraj. Și mi-am luat licența cu acest scenariu.
Povestea filmului
Povestea filmului este despre maturizare într-un mediu toxic dar de la care lumea are asteptări mari pentru că nu știe multe lucruri despre acel mediu. Un puști intră la seminarul teologic pentru că vrea să devină preot iar acolo descoperă o lume mai pământeană decât s-ar fi așteptat. Valorile umane sunt puse la încercare iar divinitatea e în alte locuri decât cele în care este căutată.
Etapele
Ideea de bază a rămas mereu aceeași. Primul draft al scenariului l-am scris in 2004 iar de atunci am rescris aproape an de an câte un nou draft. Filmările le-am inceput cu draftul 13. Ce a evoluat însă a fost felul cum spuneam povestea sau întâmplările din poveste. Apoi selecția poveștilor care merită spuse și renunțarea la cele care sunt importante doar pentru mine.
Cea mai grea parte
Cea mai grea parte a fost filmarea propriu-zisă. Un volum mult prea mare de secvențe pe ziua de filmare. Asta a fost partea cea mai grea dar nu și cea mai frustrantă din toată ecuația. Cea mai frustrantă a fost așteptarea pentru începerea filmărilor. Așteptare pe care am trăit-o din 2008 și până în 2015. Am experimentat tot felul de noi definiții ale cuvântului "răbdare".
Iar după ce le-am depășit pe astea m-am tamponat de altele: volumul uriaș de decizii regizorale ce trebuiau luate și asumate într-un timp foarte scurt. Urmărirea stabilității întregului ansamblu al poveștii în contextul scurtărilor și modificărilor pe text.
Administrarea sfaturilor celor din jur, monitorizarea istoricului sfaturilor oamenilor de încredere pentru că uneori aceeași oameni care aveau un șir de idei și sfaturi foarte ingenioase alteori veneau cu câte o gherlă de sfat de-mi zburau frunzele din copaci și încercam să inteleg cum de acelasi om e atat de convins de o idee cu care eu nu sunt de acord absolut deloc?!.
Și în final, alegeam cu inima și luam decizii chiar dacă unele erau nepopulare pentru cei din jur, pentru că până la urmă, dacă se dovedea a fi o decizie bună ea era meritul întregii echipe, dar dacă se dovedea a fi o decizie proastă, atunci ea era doar din vina regizorului.
Deci eu eram cel care primea vagoane de tren în freză dacă ceva nu ieșea cum trebuie așa că cel puțin ca să merite, alegeam eu așa cum simțeam că e mai bine. Și bine că în final, cele mai multe dintre alegeri s-au dovedit a fi bune.
Scenariul
Primul draft mi-a luat o lună să-l scriu. Avea vreo 216 pagini și prima dată a fost citit de prietenii cei mai apropiați de la acea vreme. Și mi-au zis "da. E o super poveste."
Asta era prin 2004 iar din 2008 cand proiectul a fost preluat de producatorul Ada Solomon am rescris la el an de an până inclusiv la finalul filmărilor.
Castingul
Destul de mult. Am participat la toate probele, nu am vrut doar să Vizionez niste înregistrări făcute de altcineva. Iar Floriela Grapini, directoarea de casting, a fost grozavă. A adus actori și non-actori de peste tot până am găsit pe cei mai buni dintre ei. Cel mai greu a fost să-l găsim pe Ali Amir pentru personajul Aid. Imi doream un puști român dar cu origini arabe pentru un grad de autenticitate cât mai ridicat. Și nu găseam pe cineva care să aibe nu doar rădăcini arabe ci să și poată reda atitudinea și spiritul lui AID.
Și totuși pe final de casting l-a gasit Floriela la Londra pe Ali și am dat o probă de casting prin FaceTime. Și am știut și eu și floriela că el e cel mai bun pentru Aid. Dar dup-aia era o problemă de logistică, de adus omul în țară de la facultatea din Londra și mai ales de convins părinții lui despre potențialul proiectului. În final am depășit și aceste obstacole iar Ali a oferit o interpretare extraordinară. Care în final a fost recompensată și cu un premiu Gopo pentru cel mai bun actor în rol secundar.
A iesit asa cum voiai?
Aproape. A ieșit aproape așa cum imi doream. Dar cel putin a ieșit la lumină iar ăsta e deja un mare lucru. Altfel, tot timpul aș mai avea chestii de modificat și de ajustat. Senzația a fost de împăcare. Cu povestea, cu mine, cu trecutul, cu obstacolele si frustrările acumulate in timp. Am respirat adânc, am zâmbit, am pornit mai departe și am ales să mă bucur de orice lucru pozitiv se întâmplă in jurul filmului.
Obstacole in promovarea filmelor romanesti
Sunt multe. În primul rand bugetele. Mult prea limitate. Marketingul de film românesc e cel mai văduvit departament. Sunt oameni talentați dar care trebuie să facă din trei boabe de porumb un bol plin cu popcorn. Dacă te mai ajută filmul ca potențial de public ok, dar dacă nu, e cam pa.
Apoi împachetarea produsului, teaser, trailer, poster, character poster si altele. Suntem foarte în urmă față de alte țări. Mi se pare șocant uneori când eu trebuie să duc muncă de lămurire de ce avem nevoie și de teaser nu doar de trailer și când avem nevoie si de character poster nu doar de poster.
Iar aici vorbesc doar de online, nu am pretenții de afișe pe la metrou sau pe autobuze, vorbesc strict de strategie și de creație. În continuare nu sunt impresionat deloc de piața de creație de postere de film de la noi. Mă gandesc serios dacă la urmatorul film să externalizez în afara țării acest departament.
Separat de asta, am căutat o trupă de muzică pentru a face un tip de colaborare în promovare reciprocă, noi promovăm trupa iar trupa promovează filmul. Inclusiv să facem noi un videoclip muzical de promovare a filmului. Din toată această idee s-a putut face fix zero. Nu am gasit o trupă interesată și în final nu exista nici buget pentru un astfel de clip. Și chiar dacă îl produceam din banii mei proprii, tot nu exista un buget de promovare a clipului respectiv pe canalele de specialitate.
Iar în final, oricum nu prea mai ai unde să aduci spectatorii în săli de cinema pentru că mai există doar 16 săli de cinema afară de mall-uri. Și pun pariu chiar acum că până la urmatorul meu film vor mai rămâne doar 7 săli de cinema. Și de aici începi să te intrebi pentru cine mai faci film?
De implicat mă implic cat pot de mult. Am regizat teaserul filmului meu, am co-regizat trailerul, am regizat character poster, m-am dus la aproape toate interviurile unde am fost invitat pentru promovarea filmului, am mers în mai toate orașele unde ne-au invitat la proiecția filmului, am încercat să contribui cu tot ce puteam ca să promovez filmul.
Cliseele si filmele romanesti
Culmea, nu ciorbele mă deranjează. Uneori nici măcar cadrele lungi. Hitchcock spunea că "orice scenă cu două personaje care vorbesc este plictisitoare, cu excepția cazurilor în care în aceeași încăpere există și o servietă cu o bombă în ea". Evident se referă la tensiunea scenei, tensiunea dintre personaje.
Asa ca atunci cand vad o scena fie cu cineva care mănâncă ciorba fie cu doi oameni care vorbesc, daca nu simt prezenta acelei "serviete cu o bombă în ea" mă plictisește.
Mă mai deranjează atunci cand unii folosesc minimalismul de fapt ca pe o formă comodă de expresie. Adică au într-adevăr un buget mic și atunci nu se mai omoară cu pusul luminilor ci merg pe lumină cât mai naturală, poate au și o comoditate de a filma plan secventă și nu se mai complică cu un decupaj, iar in final vin si spun că de fapt ei așa au vrut, o abordare minimalistă. Și mă mai deranjează tristetea poveștilor alese pentru a fi spuse intr-un film.
Relația publicului cu filmele românești
A evoluat negativ și continuă. :))
Publicul român majoritar a spus "pa" demult filmului românesc. La fel si autorii de film românesc au spus "pa" demult publicului român. Două categorii care culmea se ignoră reciproc cu respect sau fără. "Vaai, nu vin romanii la film românesc." Pe bune, la ce să vină? Și ce să vadă? Și în ce salăăă?
Iar de partea celalaltă "N-ati face și voi un Lord of The Ring sau măcar o urmărire de mașini decentă, 'ai de capu' vostru." La care se adaugă pirateria, reticiența consumatorului de a plăti pentru film online, apoi timpul rezervat vizionarii filmelor și in special a filmelor românești și tooot așa. Sunt si spectatori de bună credință și care isi doresc să vadă film romanesc desi nu prea mai au pe unde. Pentru ei facem filme. Și lor le multumesc.
Reacții
Da, le mai urmăresc. Când le găsesc eu sau când mi le trimit apropiații. Nu mă afectează niciunul dar mă amuză unele dintre ele. Iar ele sunt de la categorii diferite de oameni:
de la oameni care îl critică în presă sau social media FĂRĂ să fi văzut filmul. Pe aceștia îi numesc lătrători de profesie sau "lătrăi".
de la oameni care au văzut filmul și în consideră un atac la Biserică si la credința oamenilor. Nu este asta ci este un atac chirurgical la adresa unor oameni din sânul Bisericii care încalcă legi și coduri morale abuzând fizic și psihic niste elevi și care atunci când sunt atacați se ascund in spatele acestei aure a "Bisericii și credinței oamenilor" și spun "săriți că ne atacă ăla credința!"
de la oameni care apreciază filmul și i-au înțeles mesajele.
de la critici de film, care la rândul lor se împart in categorii, critici care apreciază filmul pentru ceea ce e și critici care il cirtică pentru ceea ce nu e, sau pentru erorile lui sau din cauza așteptărilor pe care și le-au creat. Cu multe dintre ele sunt de acord și eu, și pozitive și negative. Cu altele nu sunt de acord dar na, e părerea fiecăruia.
Iar până la urmă, e un film de debut. Cu bune și rele. Până în momentul în care suportă critici și review-uri filmul e deja decolat, e deja în "stratosferă", nu mai putem decât să ne uităm la el și să ne spunem părerile și să-i facem cu mâna. Nu mai poate fi atins, modificat. Și în final rămâne de văzut dacă el va rezista pe orbita cinematografiei sau a memoriei spectatorilor sau dacă se va prăbuși în atmosfera uitării.
A născut dezbateri, a născut discuții pro și contra și mă bucur pentru asta, mă bucur că a făcut puțină gălăgie, a stârnit curiozitate. Pentru că am văzut filme care încă de la lansare ricoșează din curiozitatea spectatorilor, nu pătrund și se dezintegrează încet în uitare, "tu mai știi cu ce era filmul ăla pe care l-a făcut cândva regizorul cutare?"
Ce urmează
Urmează Tatăl Mută Munții. Un film despre ambiție, despre oameni care nu acceptă o realitate nefavorabilă și se iau la trântă cu imposibilul. Iar după Tatăl Mută Munții urmează niște surprize. ;) Muuhahahah!!!
Planurile sunt să continuăm eu și echipa mea să facem filme care ne inspiră, în maniere interesante atât pentru noi cât și pentru spectatori. Să aplicăm ce am învățat din acest debut pentru a ridica standardul calități mai sus, pentru a veni în întâmpinarea așteptărilor spectatorilor atât celor de film comercial cât și celor de film de festival.
Intenția mea este accesarea intersecției dintre comercial și festivalier. E riscant ce încercăm. Dar în același timp simt că oportunitatea asta pe care o avem, cea de a face filme, ne obligă să ieșim din zonele de confort și cel putin să încercăm să facem lucrurile care la prima vedere par mult prea grele sau chiar imposibile.
