O elevă de 15 ani este șantajată de fostul iubit, cu fotografii de când erau împreună. Un băiat este hărțuit în mediul online de foști iubiți de-ai prietenei lui. Lorelei Mihala a lucrat trei luni la Block și de la capăt, un material despre cum se redefinește noțiunea de intimitate pe internet și cum adolescenții de azi transferă o mare parte din intimitatea relațiilor lor în mediul online. Materialul a fost realizat în cadrul burselor Superscrieri, organizate de Fundația Friends for Friends în parteneriat cu Avon.
Am postat un sondaj în mai multe grupuri de liceeni şi am primit în jur de 170 de răspunsuri, unii voiau să discute despre asta şi au lăsat datele de contact. Ce e surprinzător, însă, este că foarte mulţi care voiau sa vorbească nu mai erau adolescenţi.
Lorelei a scris pentru BBC despre cum se fac bani din nostalgia comunistă, despre abuzuri sexuale și tehnoologie, a făcut România bolnavă, a relatat pentru Euronews despre ecourilor protestelor în satul românesc sau despre refugiații din România, pentru Al Jazeera.
De subiectul acesta, s-a apropiat prudent. Erau multe sensibilități de care trebuia să țină seama:
Nu sunt genul de jurnalist-cioclu, adică să mă intereseze să fac un interviu cu orice preţ dacă este o poveste bună, sunt atentă la tot ce înseamnă deontologie şi aveam de a face cu adolescenţi, într-o perioadă fragilă a existenţei lor, iar eu trebuia să vorbesc cu ei fiind atentă la toate sensibilităţile, spune Lorelei.
A înțeles că adolescenții au nevoie să vorbească cu cineva, că sunt de multe ori speriați și confuzi, bombardați de lumea virtuală în care se pierd uneori, în lipsa unei hărți. Pentru a-i înțelege, lumea trebuie să îi asculte mai întâi și să dea la o parte pleiada de prejudecăți de tipul ”domne, liceenii aştia care nu sunt interesaţi de nimic, stau doar cu ochii în telefon”.
Subiectul
Cred că m-am gândit prima dată la impactul tehnologiei asupra noastră atunci când o prietenă mi-a povestit cum fetiţa ei de doisprezece ani primea mesaje de la o colegă pe WhatsApp. Iar colega trimitea câte un cuvânt într-un mesaj, astfel încât practic o propoziţie însemna un piuit continuu al telefonului de vreo zece ori. Iar dacă nu primea răspuns imediat, se enerva, urma alt şir de mesaje trimise în acelaşi fel.
Discutam despre ce fel de probleme poate să aibă un astfel de copil acasă, cum cerşeşte atenţie prin metoda asta de comunicare, cum se va dezvolta ca adult, dar cum în acelaşi timp îi agresează pe ceilalţi. Şi de-a lungul timpului îmi săriseră în ochi tot felul de articole apărute în presa din străinătate despre influenţele psihologice ale unor opţiuni pe care Facebook sau WhatsApp le-au introdus fără ca utilizatorii să le fi cerut vreodată: despre impactul acelui “seen” pe WhatsApp – a văzut mesajul, dar de ce nu răspunde sau despre stările prin care te poartă acea aşteptare când persoana cu care vorbeşti apare că “is typing.”
Şi având în minte toate astea, gândindu-mă şi la bullying, mi-a venit ideea să propun să scriu despre formele de agresiune prin intermediul noii tehnologii in cuplurile de adolescenţi. Despre ce înseamnă, de fapt, să te desparţi printr-un SMS, să fii bombardat cu mesaje la orice oră din zi şi din noapte, să termini o relaţie printr-un block pe Facebook, partenerul să îţi facă tot felul de crize de gelozie că ai dat un like pe Facebook, să ţi se spună pe cine să ştergi din lista de prieteni, să fii ameninţat, şantajat online, despre toate formele de agresiune pe care virtualul le-a preluat din viaţa reală sau forme de hărţuire posibile doar online.
Temeri
M-am gândit că într-o ţară în care violenţa domestică în sensul clasic, femeia ruptă în bătaie de partener este încă o problemă destul de gravă, să scrii despre abuzul psihic, emoţional şi hărţuire prin intermediul noii tehnologii pare tichie de mărgăritar.
Cea mai grea parte
A fost complicat să găsesc persoane cu care să vorbesc. Unora li se părea normal să fie ameninţați, să te mai cerţi pe Facebook etc. Am postat un sondaj în mai multe grupuri de liceeni şi am primit în jur de 170 de răspunsuri, unii voiau să discute despre asta şi au lăsat datele de contact. Ce e surprinzător, însă, este că foarte mulţi care voiau sa vorbească nu mai erau adolescenţi.
Cu siguranţa nu doar adolescenţii se confruntă abuzul online. Dar este mai important în cazul lor cum reacţionează pentru că ei sunt la vârsta la care se formează, experienţele de acum le vor marca viaţa de adulţi şi cum se vor comporta mai târziu într-un cuplu.
Sensibilități
M-am gândit la toate implicaţiile legate de faptul că subiectul meu era despre minori şi trebuia să am grijă sa le protejez identitatea. Nu sunt genul de jurnalist-cioclu, adică să mă intereseze să fac un interviu cu orice preţ dacă este o poveste bună, sunt atentă la tot ce înseamnă deontologie şi aveam de a face cu adolescenţi, într-o perioadă fragilă a existenţei lor, iar eu trebuia să vorbesc cu ei fiind atentă la toate sensibilităţile, să înţeleagă faptul că le ascult povestea, dar în acelaşi timp nu pot substitui părintele sau psihologul dacă voiau să vorbească cu cineva care să îi sfătuiască profesionist.
Premise infirmate
Am sperat să găsesc la poliţie o sursă, un caz pe care să îl dezvolt. Mi s-a răspuns că nu sunt plângeri legate de hărţuirea prin intermediul noii tehnologii pentru că infracţiunea nu există ca atare. Aş fi putut să revin şi să cer un număr de cazuri de ameninţare sau şantaj prin intermediul noii tehnologii – pentru că ameninţarea şi şantajul există ca infracţiuni, dar mi-au spus că nu au statistici separate în funcţie de mediul în care s-a făcut ameninţarea – prin intermediul tehnologiei sau faţă în faţă.
Din păcate, însă, recent au fost mai multe cazuri de femei ucise de parteneri, după ce depuseseră plângeri la poliţie că au fost ameninţate, aşa că asta dovedeşte că nici în cazul unor ameninţări clare nu se iau măsuri.
Distanța față de subiect
E complicat tocmai pentru că era vorba de adolescenţi. Căutând persoane cu care să vorbesc, la un moment dat o puştoaică mi-a recomandat o prietenă despre care mi-a spus că a trecut prin aşa ceva şi că a încercat să se sinucidă. Am vorbit cu ea şi din discuţie reieşea că era vorba probabil de o iubire adolescentină neîmpărtăşită de băiat, nu fuseseră un cuplu şi nici nu fusese vorba de abuz online.
M-am speriat, însă, pentru că fata venea cu foarte multă deschidere spre mine, şi-a pus sufletul pe tavă, să spunem aşa, doar pentru că avea nevoie să vorbească cu cineva, dar dacă încercase să se sinucidă, era grav, nu eu eram persoana care să o asculte, mă lua ca aliat şi intram în ceva ce nu ştiam să gestionez.
Experiența
M-a impresionat foarte tare o fată care mi-a vorbit despre cum era şantajată cu fotografii nud. Acum era deja studentă. Mă gândeam în permanenţă la stările prin care trecuse cu adevărat când spunea: “simţeam că lumea mea se prăbuşeşte,” când îmi povestea toate detaliile, cum era să trăiască permanent cu teama că fotografiile pe care crezuse că i le-a dat doar iubitului ei ar putea ajunge pe tot internetul. Şi m-a mişcat că a ales să vorbească despre asta.
Documentându-mă, am văzut că în SUA si în Marea Britanie lucrurile sunt clar definite în ceea ce priveşte abuzul, violenţa online, cu puncte clare cum să îl recunoşti: stalking, postarea de fotografii indecente fără permisiune, partenerul să îţi ceară să fii disponibil să răspunzi şi să îţi inducă impresia că vei fi pedepsit dacă nu răspunzi imediat, block, unfollow etc. Şi tot acolo există grupuri de sprijin pentru adolescenţii care se confruntă cu astfel de situaţii.
Mi-a făcut plăcere să descopăr adolescenţi deschişi la minte cu care puteai să vorbeşti, am întâlnit un grup de elevi de la Caragiale, liceu de fiţe şi toate clişeele şi pentru mine a fost o reală plăcere să văd că sunt politicoşi, civilizaţi, că au opinii. Poate am avut eu noroc. Eu aveam în minte imaginea aia a adolescenţilor care vorbeau în genul Beavis şi Butt-Head, monosilabic şi hăhăit, probabil că a fost o generaţie aşa la un moment dat, dar lucrurile s-au mai schimbat. Poate i-a ajutat şi tehnologia, nu a făcut doar rău.
Oricum, mă apropii de fiecare subiect fără să am prejudecăţi şi eram deschisă să descopăr cum sunt adolescenţii de acum. Dar de fiecare dată când citesc sau aud diverşi cum se plâng de “domne, liceenii aştia care nu sunt interesaţi de nimic, stau doar cu ochii în telefon”, etc., toată pleiada de prejudecăţi, îmi vine să le zic: “când ai stat de vorbă ultima dată cu un adolescent?”
Pentru că până la urmă cred că ăsta a fost marele câştig al burselor, faptul dă le-a dat o voce adolescenţilor, să vedem ce probleme au ei într-un cuplu şi cum se formează într-un cuplu, să îi ascultăm în primul rând ca să putem să îi înţelegem.
