Timp de cateva luni, anul trecut, Maria Ruxandra Burcescu, Nicole Root si Alexandra Crisbasan au vorbit cu sute de adolescenti. Au fost in mai multe licee din tara si au aflat ceva surprinzator:
Nu ni s-a intamplat sa mergem in vreo clasa a unui liceu din Bucuresti sau din provincie unde sa ni se spuna ca nu cunosc cel putin un caz de revenge porn in proximitatea lor.
In urma acestor discutii a rezultat "Si au trait fericiti pana la prima poza" un proiect despre fenomentul de revenge porn in randul adolescentilor din Romania, realizat in urma unei burse Superscrieri. Materialul a fost publicat pe Republica, in trei episoade (1. 2. 3).
Ruxandra si Nicole au inceput documentarea materialului pentru Republica.ro cu un chestionar la care au raspuns 140 de liceeni. 120 dintre ei au spus ca stiu de cel putin un caz de revenge porn la ei in scoala. 28 au marturisit ca au trait pe propria piele o intamplare de acest tip. Alexandra a documentat fotografic acest parcurs, iar imaginile au aparut intr-o expozitie, la Gallery.
Ruxandra, Nicole si Alexandra vorbesc despre temerile pe care le-au avut fata de acest subiect, premisele cu care au pornit, cele care s-au infirmat, cum au gestionat distanta si sensibilitatile temei si felul in care le-a influentat experienta. Vorbesc despre victime si agresori, parinti si profesori care nu stiu nimic, piedicile legislatiei, lipsa de informare, prapastia la marginea careia stau adolescentii din Romania.
E greu sa dai la o parte cele 50 de straturi de lauda si PR cu care se mumifica reprezentantii scolii in fata unui jurnalist ca sa ajungi la adevaratele lor convingeri, la ce fac - sau mai degraba nu fac in scoala - ca sa previna, sa deschida un dialog si sa-i ajute pe copiii in mod real, dincolo de acordarea de diplome, spune Nicole.
Le-au dat, totusi, la o parte, asa cum au dat la o parte propriile prejudecati si s-au tinut departe de bias, un buton imaginar care se mai declansa singur in mintile lor atunci cand vorbeau despre subiect.
Subiectul
Ruxandra: La scurt timp dupa ce am vazut tema burselor. Tin minte ca atunci cand faceam research pentru a aplica, m-a lovit revelatia ca si revenge porn e o forma de violenta in cuplu.
Eu una aveam vreo 16 ani cand niste fotografii cu mine in lenjerie intima au aparut pe net. Pe vremea aia nu exista Facebook (stiu, sunt batrana), dar era o chestie care se numea oDC de unde puteai sa descarci tot felul de treburi si cineva mi-a postat fotografiile in grupul de Giurgiu.
Le facusem impreuna cu o prietena sa vedem si noi daca aratam precum gagicile alea de pe copertele revistelor glam si, ei bine, au devenit la fel de publice ca revistele. M-am transformat intr-o adolescenta foarte furioasa dupa chestia asta, ani de zile.
Oricum aveam o problema cu autoritatea dar, dupa fotografii, nu am mai acceptat niciun fel de autoritate. Pana la urma, in afara de parintii mei care au fost foarte ok cu tot ce s-a intamplat, restul oamenilor care formau „autoritatea” nu au ratat ocazia sa se ia la tranta cu o adolescenta de 16 ani si sa castige, evident.
Pentru mine materialul asta a fost o forma de a expune tot ce se intampla in lumea revenge porn-ului. De a arata ca un trup gol nu e un obiect de bascalie sau o dovada a vinovatiei. In spatele lui exista intotdeauna cineva pe care rusinea si durerea il tintuiesc de pereti in timp ce camera e in flacari.
Alexandra: Relatia mea nu se leaga in mod special de aceasta tema, ci mai degraba de adolescenta. Cand ne-am apucat de acest proiect trecuse putin timp de cand luasem bacul. Cred ca asta a fost o componenta importanta, faptul ca eram si poate ca inca sunt destul de apropiata de adolescenti.
Stiu ce se intampla in cuplurile de adolescenti, acasa, la scoala si ce impact are acum tehnologia asupra lor in contrast cu gandirea ingusta a majoritatii oamenilor, a tabuurilor, circumstantelor si chiar a varstei.
Foto: Alexandra Crisbasan
Nicole: Cand am vazut tema burselor, violenta in cuplurile de adolescenti, mi-am spus ca e o ocazie buna sa vedem care e legatura dintre adolescenta si violenta domestica, pornind de la premisa ca nu ajungi nici victima si nici agresor din neant.
Am facut un exercitiu retrospectiv care m-a pus fata-n fata cu folderul cu poze „compromitatoare” pe care mi le facea prietena mea cea mai buna „asa, de fun”; si de validare. Poze care n-au ajuns nicaieri - o chestiune care a tinut mai mult de noroc.
Conceptul de revenge-porn a ajuns pe lista scurta a fiecareia dintre noi. Pentru ca vorbeste despre violenta emotionala, presiune psihica si realitatea iubirilor de liceu in universul Facebook, Instagram, Tinder si Snapchat. Cel mai important, pentru ca nu exista deloc pe agenda publica.
Desi eu am avut dubii la inceput – gandeam ca e mai degraba un fenomen american – am luat la rand site-urile de stiri locale si asa m-am convins ca exista ceva despre care nimeni nu vorbeste pana nu e deja cam tarziu. Pana nu ajunge cineva exmatriculat, in depresie sau in fata tribunalului.
Foto: Alexandra Crisbasan
Temeri
Nicole: Eu m-am temut ca n-o sa vrea nimeni sa vorbeasca despre un subiect atat de personal si ingropat de tabuuri cu niste necunoscute. M-am temut si ca nu voi sti eu cum sa le ofer lor spatiul acela sigur de care au nevoie, ca sa se deschida, sau cum sa le gestionez temerile - legate de garantarea anonimitatii, in principal. Am fost preocupata sa pun intrebarile relevante si sa invat sa ascult fiecare experienta in parte, fara para ca intru cu bocancii in viata lor. Ceea ce parea foarte greu, cu accent pe parea.
Alexandra: Pentru mine au fost doua temeri. Una generala si una strict legata de proiect. Cea mai importanta cred ca este cea generala. Temerea mea este ca dragi parinti, alte rude, cunostinte si inclusiv prieteni ai adolescentilor, voi chiar habar nu aveti ce se intampla. Pentru ca daca ati avea, tot ceea ce inseamna abuz, indiferent de forma lui ar fi mult diminuat. :)
De ce este o temere? Pentru ca inca este foarte mult intuneric in jurul unui copil/adolescent cel putin in Romania si e de ambele parti, din aceasta cauza nimeni nu vede, nu vorbeste, ci doar blameaza si pedepseste din franturile superficiale aduse la lumina, iar asta, din pacate, chiar are un impact major asupra viitorului adult.
A doua temere, strict legata de proiect a fost cum si daca o sa reusesc sa leg si transpun ceea ce Ruxandra si Nicole au cercetat si scris. Cat de bine mi-a iesit sau nu asta, cred ca ramane la alegerea publicului.
Foto: Alexandra Crisbasan
Premisele
Nicole: Cea mai importanta premisa de la care am plecat noi a fost ca dinamica de victima - agresor exista in cazurile de revenge porn, insa agresorul este mai mereu societatea: adulti, parinti, profesori, presupusi mentori.
Ca agresorul clasic este tot o victima a mediului in care traim, unde se stigmatizeaza corpul gol la fel de lejer cum se ia micul dejun dimineata. Ca valul de ura de dupa alimenteaza si valideaza intentiile de razbunare, care s-ar dilua pana la disparitie in caz contrar; un lucru confirmat si de Razvan, personajul principal masculin din povestea noastra.
Foto: Alexandra Crisbasan
Cat ati lucrat la proiect
Nicole: De la finalul lui mai, cand ne-a fost acordata bursa, pana in noiembrie, cand au iesit, pe rand, toate cele 3 episoade: 1. 2. 3.
Pe 3 noiembrie am organizat si o expozitie cu lucrarile Alexandrei, la Gallery. Acolo am tinut si un Q&A moderat de Karin Budrugeac, unde am vorbit despre documentare si ne-am asigurat ca toata lumea citeste primul episod aparut chiar in ziua respectiva. Adica am lasat cate un exemplar printat pe scaune.
Cea mai grea parte
Nicole: Cred ca cel mai greu a fost sa ne tinem departe de bias, un buton imaginar care se mai declansa singur in mintile noastre atunci cand vorbeam despre subiect. Ne-a ajutat si Mona Dirtu, editorul materialelor, care ne reamintea la fiecare pas ca we are not the story, the story is the story.
A fost greu sa intelegem ca nu exista prea multe de facut din punct de vedere legal, cifre nu exista, plangeri nu, totul este un cerc vicios care se sprijina pe spaima, anxietate si ascunderea mizeriei sub pres. Asta ne revolta constant, dar ne si amintea ca miza e mare si are nevoie de un demers onest, deschis, la care sa ia parte toate partile implicate.
Si interactiunea cu anumiti profesori a fost anevoioasa. Pentru ca multi considera ca „sunt prostii copilaresti” si e o chestiune pe care trebuie sa si-o rezolve singuri, nu exista o retea de suport la care adolescentii sa apeleze - nici acasa, de cele mai multe ori, nici la scoala.
Foto: Alexandra Crisbasan
Si e greu sa dai la o parte cele 50 de straturi de lauda si PR cu care se mumifica reprezentantii scolii in fata unui jurnalist ca sa ajungi la adevaratele lor convingeri, la ce fac - sau mai degraba nu fac in scoala - ca sa previna, sa deschida un dialog si sa-i ajute pe copiii in mod real, dincolo de acordarea de diplome.
Alexandra: Pentru mine, cel mai greu a fost sa ma asigur ca nu stric printul fotografic aplicand culori si alte lucruri pentru a realiza colajele.
Sensibilitati
Ruxandra: Oh, sunt foarte multe. In primul rand, vorbim despre minori si discutii legate de sex si nuditate. Pe urma, vorbim despre un eveniment traumatic pe care un astfel de material poate sa il reactualizeze. In toata cercetarea noi am avut doua reguli care, la o prima vedere, se bat cap in cap.
Foto: Alexandra Crisbasan
Sa nu provocam niciun rau victimei care a avut incredere sa ne povesteasca experienta ei si, in acelasi timp, sa oferim cititorilor o perspectiva cubica asupra situatiei vorbind cu cei implicati, mai ales cu aceia care au facut rau. Dar i-am explicat de ce trebuie sa vorbim cu acesti oameni si a inteles.
Singura obiectie pe care a avut-o a fost in privinta parintilor care au reactionat destul de urat atunci si, probabil, ar fi reactionat si mai urat sa stie ca discuta cu presa despre ce s-a intamplat. Am inteles-o, asa cum si ea a inteles de ce trebuia sa discutam cu ceilalti oameni, inclusiv cu fostul ei prieten, cel care i-a publicat fotografiile.
Infirmari
Ruxandra: Eu una, spre deosebire de Nicole, am pornit, cumva, de la ideea ca avem o victima, un agresor si un public. Pana la urma, mi-am dat seama ca avem doua victime si un public-agresor. Discutand cu cel care a publicat fotografiile adolescentei din materialul nostru, mi-am dat seama ca si el este o victima a unui sistem in care adolescentii sunt pedepsiti pentru propriile impulsuri sexuale.
Pe de o parte avem o adolescenta care a suferit o trauma extrem de profunda si un adolescent ale carui regrete inca il urmaresc, iar de cealalta parte avem publicul „matur” care nu doar ca admite fara nicio problema vizualizarea unor fotografii de natura sexuala cu o minora, dar inventeaza cele mai creative metode de a-i face viata imposibila.
Distanta fata de subiect
Ruxandra: Da, in mod clar e ceva la care ne-am gandit atat in timpul cercetarii, cat si atunci cand l-am scris. Nu ai voie sa nu tii „distanta” jurnalistica, altfel un reportaj devine o fila de jurnal. Nimeni nu vrea sa iti citeasca tie jurnalul, publicul e interesat de reportaj. Exista tendinta naturala de a te solidariza cu victima, dar tipul asta de solidaritate e treaba activistilor, nu a jurnalistilor.
Materialul rezultat trebuie sa prezinte o imagine de ansamblu. Trebuie sa te urci in elicopterul ala si sa faci fotografiile, pentru ca daca stai la nivelul solului, daca privesti doar prin ochii victimei, nu ai cum sa intelegi toata situatia. Ca atare, nici publicul nu o va putea intelege, tot ceea ce va citi va fi o confesiune. Iar o confesiune va fi acceptata de aceia care impartasesc parerea victimei si respinsa de toti ceilalti. Or rolul unui astfel de material este sa ii faca pe „ceilalti” sa isi puna intrebari.
Foto: Alexandra Crisbasan
Nicole: Cu cat un subiect este mai greu si mai uman - cu emotii, cu raporturi de putere, cu diferenta dintre generatii, temeri si secrete - mai apropiat de realitatea din care facem parte cu totii, cu atat e mai important sa tii distanta, ca sa nu te lasi dus de val, cu tot cu principii si deontologie. Cred ca e pur si simplu un lucru pe care ti-l impui, pentru ca trebuie. Te ajuta sa ramai alert si conectat la toate opiniile, mai ales atunci cand sunt o gramada antagonice.
E o chestie de exercitiu de empatie si constientizare - ca treaba ta e sa prezinti cat mai fidel si nepartinitor ce ai observat si aflat cititorului si sa faci loc nuantelor pentru un tablou cat mai complet.
Surprize
Nicole: M-a surprins curajul Evelinei, personajul nostru principal. Curajul de a se ridica din banca la o ora in mijlocul colegilor ei, si a spune ca ea stie foarte bine ce inseamna sa fi trait fericiti pana la prima poza.
Si m-a surprins pe tot parcursul documentarii - o fata de 17 ani care a tot privit peste umar pana a invatat sa priveasca mai mult in fata si ne-a convins si pe noi ca nu e un capat de tara (cel putin in cazul ei), ca proverbul ala binecunoscut e adevarat si ea e acum mult mai puternica. M-a emotionat si faptul ca foarte multi adolescenti din provincie stiau foarte bine despre ce vorbim, chiar daca nu recunosteau problema in sintagma „revenge porn”, asa cum m-a topit si fiecare opinie care nu era o prejudecata, mai ales la clasele mai mici, ci o incercare de intelegere si dialog.
Alexandra: Ce m-a surprins in mod foarte placut a fost cat de deschisi sunt adolescentii de fapt. Ne-am obisnuit cu raspunsuri monosilabice, prestabilite si programate, insa asta este doar o metoda de a expedia lucrurile de care n-au nevoie, de care s-au saturat si plictisit. Un adolescent cauta esenta din lucruri, vrea sa traiasca, sa simta si sa descopere, sa guste independenta si fix asta se neglijeaza.
“Cum a fost azi la scoala? - Bine. / Esti ok? - Da / Ai mancat si tu ceva azi? - Da. / Te-ai distrat in oras? - Da/Nu. Etc” Si sunt sigura ca multi adulti (mai ales cei care fac exact acelasi lucru ca generatiile trecute, adica sa se planga de cele in floare) judeca foarte gresit adolescentii, considerandu-i dezinteresati de lucrurile care se presupune ca ar trebui sa ii preocupe (dar cine are dreptul sa decida ce ar trebui sa-i intereseze? Asta nu mai e de actualitate cu era noastra, scuze), considerand ca nu vor sa comunice, considerandu-i intr-o oarecare masura ostili, inchisi si incapatanati. Ideea e ca daca am pune intrebarile potrivite si daca ei ar vedea ca intrebarile pe care le punem, le punem fiindca ne intereseaza ceea ce au in minte si in suflet, ca suntem deschisi sa le acceptam modul de a gandi, atunci s-ar putea sa descoperim ca unii dintre ei se vor deschide precum niste carti pe care le vom citi cu pofta si apreciere.
Foto: Alexandra Crisbasan
Experienta
Nicole: A fost o proba de empatie; foarte importanta pentru un om ca mine, mai deloc empatic. Si m-a fortat sa ma pun de-a curmezisul propriilor prejudecati. Mi-e mult mai clar acum ca o problema de mentalitate nu tine de numarul de clase pe care le-ai absolvit, locul de munca bine cotat sau denumirea studiilor.
In lipsa unei educatii complete - educatie pentru viata, cum imi place sa numesc educatia pentru sanatate si, implicit, educatia sexuala - cercul vicios in care nu ne intelegem pentru ca nu stim sa ne ascultam se strecoara pe toate nivelurile. Copiii nu au incredere in parinti, parintii nu considera ca e important ca proprii lor copii sa ii considere prieteni si sa le spuna orice, adolescentii nu au incredere in competenta profesorilor si ii desconsidera, iar profesorii sunt de cele mai multe ori epuizati si frustrati, asa ca nu mai vor sa aiba pe umeri si alte probleme.
Foto: Alexandra Crisbasan
Alexandra: Stiam ca violenta e la ordinea zilei (pentru ca adesea porneste din familie), nu stiam ca revenge porn-ul e cam la fel. Stiam ca lipsa educatiei sexuale a lasat o mare, mare gaura in dezvoltarea multor copii. Nu stiam exact de unde pana unde se intinde insa aceasta prapastie.
Ce stiu acum in mod cert este ca atat timp cat parintii/profesorii/adultii nu vor vrea sa isi educe copiii din punct de vedere sexual (desi, ca sa vezi, parca copiii prin sex se concep) nimic nu se va schimba si sincer cred ca un adult care nu este pregatit sa discute cu copilul sau (despre sex, relatii, nuditate, intimitate, drepturi, respect, comunicare), deschis, fara barza care aduce copii si fara rusine nu ar trebui sa faca un copil sau sa adopte unul. Nu toti trebuie sa fim parinti, nu cred ca toti suntem facuti sa fim parinti si asta nu-i o tragedie.
Ruxandra: Mie mi-a dat idei si despre alte materiale viitoare, spre exemplu unul despre sarcinile adolescentine. Ideea e ca, la fel cum au spus si colegele mele, pentru foarte multi adulti combinatia dintre adolescenti si sex e echivalentul unui ritual satanic. Iar de aici decurg o serie de probleme si doar punandu-le pe masa si aratand un tablou de profunzime s-ar putea schimba modul in care adultii se raporteaza la sex, chiar si atunci cand e facut de propriii copii.
