Matei Dumitru are 18 ani și face fotografii. Pe peliculă. Le developa singur la UNATC, până când a aflat că atelierul urma să se închidă. Așa a pornit aventura ultimei camere obscure de liceu din țară și a atelierului de fotografie alternativă. Alături de câțiva prieteni au cerut aprobări, au convins profesori, au negociat cu administrația liceului, și-au comandat aparatura pe OLX și s-au ambiționat să țină în viață o bucată de trecut pe cale de dispariție. Directorul adjunct al liceului tocmai plecase, iar biroul lui rămăsese gol, așa că au avut voie să se instaleze acolo. Matei comandase tot ce le trebuia și umpluse sufrageria de scule.
Sigur, ne-am fi putut organiza acasă, în baie - dar ne-am simțit datori să dăm experiența mai departe, ca să nu fim ultima generație de fotografi din camera obscură, povestește Matei
Recent, și-au mutat atelierul într-un chioșc. Au făcut modele 3D, au construit mese și chiuvete, au spart geamuri și au dărâmat pereți. Sunt în căutare de sponsorizări și donații, în speranța că vor reuși să strângă 10.000 de lei pentru a putea developa filme color și pentru un scanner mai bun (durează trei ore să scaneze o rolă întreagă și calitatea este slabă).
Și totuși, de ce toată tevatura? Pentru experiment și pentru că s-a săturat să se înece în conturi de Instagram ieșite parcă din fabrică. Și pentru că am uitat să avem răbdare, zice Matei.
Drumul spre fotografie
Am 18 ani și m-am apucat de fotografie atunci când aveam 14. Tata făcea fotografii în vacanțe cu un DSLR Nikon pe care știam să-l folosesc doar în modul automat - mă plictiseam într-o zi și m-am gândit să îl iau din dulap și să învăț cum să-l folosesc.
Câteva luni mai târziu, o prietenă m-a întrebat dacă vreau să ne înscriem ca voluntari la Super (festivalul de filme făcute de adolescenți). M-am gândit că ar fi interesant și singurul lucru din formular care mi-a făcut cu ochiul a fost poziția de fotograf, pe care am ocupat-o timp de doi ani. Cu asta mă ocup de atunci, și mă bucur că festivalul m-a ajutat să îmi găsesc direcția.
Foto: Matei Dumitru
Camera obscură
Ideea a apărut între mine și amicul meu, Pănăzan, în iarna anului 2016. Fotografiam amândoi pe peliculă și ne duceam să ne-o developăm singuri la UNATC, pentru că nu aveam bani să le trimitem la procesat. Laborantul de acolo, 'nea Jorj (care ne-a arătat cu răbdare tot ce știm) ne-a explicat că în urma unor mașinațiuni malefice ale facultății, atelierul urma să se închidă.
Lucrul ăsta ne întrista, pentru că ne-am dat seama că însemna sentința la moarte a unui mediu - în alte țări există darkroomuri publice unde poți lucra pe bază de abonament. În România nu ar mai fi rămas niciuna, deci și dacă ai fi vrut să înveți să developezi și să mărești fotografii nu ai mai fi avut unde. Sigur, ne-am fi putut organiza acasă, în baie - dar ne-am simțit datori să dăm experiența mai departe, ca să nu fim ultima generație de fotografi din camera obscură. I-am spus despre asta și Laurei, și multe beri mai târziu am făcut un plan - să încercăm să facem asta în liceu! Laura învăța pentru bacalaureat, dar ne întâlneam aproape în fiecare zi să vorbim despre asta și pe mine mă obseda ideea și îmi pierdeam nopțile făcând planuri.
Foto: Matei Dumitru
La sfatul Roxanei Marin am redactat un proiect și i l-am trimis doamnei directoare, căreia i-a plăcut ideea. Am avut mare noroc - directorul adjunct al liceului tocmai plecase iar biroul lui rămăsese gol, așa că ne-au dat voie nouă să ne instalăm acolo.
Eu comandasem de pe OLX tot ce ne trebuia și îmi umplusem sufrageria de scule, spre nefericirea mamei. Am ieșit cu Laura și le-am trimis mesaje tuturor prietenilor noștri fotografi să-i întrebăm dacă vor să se bage. Înainte de prima întâlnire am întârziat două ore acoperind geamurile din birou cu staniol și scotch - e mult mai multă muncă decât pare!
Cea mai grea parte
Mie mi se pare că toate părțile au fost grele în felul lor, dar ne-am chinuit să trecem prin ele de dragul proiectului. Cred că cea mai dificilă parte a fost să învățăm să ne înțelegem cu administrația liceului, pentru că timp de un an am împărțit același hol și cred că ne-am frustrat reciproc în destul de multe ocazii.
Cea mai rea a fost povestea cu baia - în atelierul vechi nu aveam chiuvetă, și trebuia să lăsăm fotografiile și filmele la spălat în toaleta profesorilor (singura cu apă caldă din liceu), care este destul de mică și aglomerată.
A mai fost greu și să ne mutăm în atelierul nou - în instituțiile de stat este întotdeauna nevoie de foarte multă birocrație, iar atunci când nu stă nimeni să ți-o explice, devine foarte ușor să te pierzi în prezentări, rapoarte și comisii. Fiind un proiect artistic, fără programe fixe și agende, ne-a fost greu să ne adaptăm. Se pare că am ajuns până la urmă prieteni - printr-un gest neașteptat, Asociația Părinților ne-a decontat recent întregul cost al lucrărilor din atelierul nou.
Amenajarea
În primul atelier, atitudinea noastră a fost una heirupistă. Nu descoperisem încă felul cel mai bun de a ne descurca - așa că am improvizat și ne-am adaptat de fiecare dată când am avut nevoie de ceva, deci am fost într-o continuă amenajare.
Sculele le-am luat de pe OLX. Am avut mare noroc cu aparatul nostru de mărit italian, pe care am alergat să-l cumpăr, pentru că piața este aglomerată cu ustensile de foarte proastă calitate din URSS. Rezultatul a fost o dezordine groaznică, și ne-am dat seamă că pentru al doilea atelier trebuia să plănuim totul de la început, folosindu-ne de ce am învățat.
N-am spus până acum că noul atelier se află în fostul chioșc. Împreună cu Anca (prietena mea, care se ocupă de logistică și care mă ține în lesă, pentru că sunt o persoană foarte aiurită) am făcut modele 3D, am construit mese și chiuvete, am spart geamuri și am dărâmat pereți ca să ne amenajăm atelierul perfect. Acum suntem aproape gata și suntem de părere că ne-a ieșit al naibii de bine.
Avem, totuși, multe nevoi. Anul trecut am încercat să cerem ajutorul unui magazin mare de fotografie, dar nu ne-au răspuns la e-mail. Acum ne pregătim să căutăm din nou sponsorizări și donații, în speranța că vom reuși să strângem 10,000 de lei pentru a putea developa filme color și pentru un scanner mai bun (deocamdată durează cam trei ore să scanăm o rolă întreagă și calitatea este slabă).
Ducem lipsă și de consumabile - ne preparăm soluțiile din substanțe angro și nu avem niciodată destulă hârtie foto, un material special și destul de scump. Totuși, sperăm să putem cere ajutorul producătorilor din străinătate pentru cea din urmă.
Tradiția
Deși sunt de acord că fotografia digitală a întrecut orice avantaj tehnic al peliculei, sunt de părere că etica de lucru diferită îi constituie importanța. Personal, apreciez să nu îmi văd rezultatele imediat și consider că acord cadrelor mult mai multă atenție știindu-mă întotdeauna limitat.
Foto: Matei Dumitru
Mai mult de atât, munca în camera obscură pare să fie mai mult o experiență decât un proces. Senzorială și tangibilă, te apropie foarte mult de obiectul muncii și te face să apreciezi mult mai mult fotografia ca formă și atenția la detalii - pe lângă asta, nimic nu se compară cu satisfacția oferită de un print bine făcut.
Prima dată într-o cameră obscură
Prima cameră obscură în care am intrat a fost chiar cea de la UNATC. Îl ajutam pe un prieten student la o filmare și ne-am dus acolo să pierdem timpul. Mi-au sclipit ochii când am văzut amalgamul de minunății și am știut că vreau și eu să învăț să fac asta.
Foto: Matei Dumitru
A fost amuzant să-mi developez primul film. Pelicula se încărca în interiorul unei camere etanșe mici, de 1x1m, în care nu intra deloc lumină. Nu mi-a luat foarte mult să fac ce trebuia, dar pentru că mă învârtisem nu mai reușeam să găsesc ușa!
Ce înseamnă "fotografie alternativă"
Redus la esență, atelierul nostru este o cameră foarte întunecată cu o masă, o chiuvetă din lemn și o sumedenie de scule. Ne punem la dispoziția oricui are nevoie de ajutor cu aparatele vechi de fotografiat sau cu developări și scanări, dar participanții la cursuri pot învăța cum să facă totul singuri - de la cele mai simple principii tehnice ale fotografiei la developare și mărire alb-negru.
Îi încurajăm pe toți să experimenteze - orice umbră și lumină poate deveni un detaliu aparte. Termenul "fotografie alternativă" este foarte dezbătut, dar după părerea mea reprezintă orice abstracție de la norma (acum covârșitor majoritare a) fotografiei digitale moderne. Ne ocupăm cu developări și printuri cu gelatină argentiferă, dar ne jucăm și cu cianotipii, linogravură pe fotografii și alte procese.
Foto: Matei Dumitru
Participanții
Sunt de părere că cea mai interesantă dinamică a noastră vine din diferențe. Când am ales primii 10 participanți ne pusesem în minte să fim un colectiv creativ, cu idei și țeluri comune, dar ne-am dat seama rapid că toți fotografiem din motive diferite. Pentru că descoperim lucruri noi, pentru că înrămăm momente sau pentru că vrem să ne construim realități - dar până la urmă ne unește curiozitatea.
De când am dat sfoară în țară despre ce facem, am fost surprins plăcut de curioși. Mai toată ziua mă opresc pe holuri colegi care au găsit o cameră veche pe acasă despre care vor să știe mai mult sau care au idei interesante. Am început să organizăm cursuri ca să ne hrănim toți.
Fotografia și telefonul mobil
Fotografia se află în mijlocul unei mari schimbări datorate telefonului mobil - care este, după părerea mea, cea mai importantă invenție după filmul color. Internetul dă voce unei noi generații, fără curatori și cerințe, din ce în ce mai accesibil oricui.
Foto: Matei Dumitru
Îmi e totuși teamă că începem să ne resemnăm din ce în ce mai mult viselor la pachet, în loc să căutăm substanță și să ne descoperim idealurile proprii. M-am săturat să mă înec pe Instagram în nenumărate conturi imitându-se reciproc - sunt de părere că ar trebui să ne inspirăm și să ne găsim propriul drum, mai ales că a devenit atât de ușor să ne facem remarcați.
Nostalgii
Pentru mine, nostalgia vine întotdeauna cu mici regrete care o fac puțin amară, așa că încerc mereu (ironic) să trăiesc în prezent și să privesc mai degrabă ce am în față. Lumea lasă în urmă și se schimbă, dar noi alegem lucrurile care ne rămân apropiate.
Foto: Matei Dumitru
Părerea mea e că am uitat cum să avem răbdare și că totul se miscă puțin cam prea repede - așa că mi-ar plăcea să mai facem din când în când pauze și să trăim.
