[Hainele personajului] Cristina Milea: ”Am mutat reflectorul pe costumul de teatru și pe decorul-instalație-personaj. Dacă s-ar putea, aș face și decorului costum”

Acum 10 ani, la susținerea lucrării de licență, propunerile de costume ale Cristinei Milea erau compoziții din latex cu corpuri și fețe deformate, aproape de sculptură. Când cei din comisia de evaluare au întrebat-o "unde sunt schițele tehnice de execuție pentru costume?", ea le-a spus ca nu va face niciodată costume. Viața, însă, a avut altă părere. Până acum, Cristina Milea a realizat costume pentru aproximativ 35 de spectacole de teatru.

”Răsturnarea de principii arogante nefondate s-a declanșat foarte repede”, spune ea. A colaborat cu regizori și scenografi de toate felurile: Radu Afrim, Alexandru Dabija, Radu Nica, Cristi Ban, Cristi Juncu, Florin Fieroiu, Sergiu Matiș, Cristi Popescu. 

Tema ei principală a rămas reciclarea materialelor și texturilor neconvenționale. Amprenta: pictura manuală sau ce îi place să numească "umbră-forțată" în dreptul cusăturilor. Cristina povestește despre drumul ei în teatru, etapele de documentare și creație, relația cu artiștii, despre decoruri, iluzii, povești și munca infinită din spatele lor. 

Începuturi

Am crescut în Tulcea într-o perioada în care încă nu exista teatru. Primul contact cu lumea teatrului a fost o obsesie pe care am dezvoltat-o față de "Iona" lui Marin Sorescu. A fost prima piesă pe care mi-am imaginat-o reprezentată scenic în zeci de variante, nefiind satisfăcută de conceptul propus pe scena Casei de Cultură Tulcea în `98. În realitate, nu am avut încă ocazia să mă întâlnesc cu "Iona".

Am visat la un contact cu domeniul artei până la admiterea la facultate, fără să am o direcție clară.

Am terminat facultatea și master-ul la U.N.Arte București (scenografie), fiind atrasă ca un magnet de spațiul scenic. Nu exista secție de decor separată de costume sau de film, astfel am defilat cu pachetul complet. Un fel de 3 în 1...

Primul spectacol care mi-a atras atenția când am ajuns în București - "E doar sfârșitul lumii! ", la teatrul Odeon, în regia lui Radu Afrim și scenografia lui Mihai Păcurar. Decor, costume, proiecții, actori. Era pur și simplu magic.

Sunt doar piese dintr-un puzzle. Cred că factorul cheie este curiozitatea.

Primul proiect

 Studentă fiind, m-am pregătit activ pentru decoruri. Îmi amintesc, la susținerea lucrării de licență în 2008 "Stare de asediu" Albert Camus, propunerile de costume erau compoziții din latex cu corpuri și fețe deformate, aproape de sculptură.

Când cei din comisia de evaluare m-au întrebat: "unde sunt schițele tehnice de execuție pentru costume?" răspunsul meu a fost: "eu nu voi face niciodată costume".

Răsturnarea de principii arogante nefondate s-a declanșat foarte repede.

La mai puțin de trei luni din acel moment, am fost invitată să fac costumele pentru "D`ale carnavalului", în regia lui Traian Șoimu, la Teatrul din Sfântu Gheorghe. Am făcut schițele de execuție cu viteză luminii, pentru că era o șansă reală. Lucram într-un teatru, cu actori vii, nu cu omuleți pentru crochiuri. M-am atașat instant de echipă, aproape că începea să îmi placă și de mine în acel context :) .

Cel mai mare efort pe care îl depuneam era să ard etapele de începător, să îmi ascund lipsa de experiență și nesiguranțele, să pot fi luată în serios. Desigur că era efectul propriilor mele frici născute din povești misogine și monstrul din teatru care te mănâncă pe pâine cu cartof dacă nu esti in gardă.

Tema mea principala ca artist a ramas: reciclarea materialelor și texturilor neconvenționale.

Conceptul propunea o reinterpretare a costumelor într-o notă  contemporană de carnaval, cu citate din epoca. Mița Baston avea o rochie din gogoși de viermi de mătase pe umeri și poale și o crinolină din plasa de țânțari. O minunăție! După prima repetiție cu costume, Mița (Claudia Ardelean) a început să se tăvălească pe scenă de i-au zburat, la propriu, toate gogoșile de viermi de mătase. Când am ieșit în culise, am auzit cabinierele cum bombăneau în barbă "s-o creadă ea că ăsta e costum de teatru" Mi-am zis: uite și monstrul...

În scurt timp au devenit parte din familia mea de suflet. Cred că în acel teatru am învățat ce înseamnă procesul  schiță-execuție-scenă si cum poți face această meserie cu o desfășurare de forțe artistice în ciuda bugetelor mici "când se termină banii, începe arta". Nu știu cât se mai aplică în 2018.

10 ani mai târziu, am mutat reflectorul pe costumul de teatru și pe decorul-instalație-personaj :) , dacă s-ar putea, aș face și decorului costum.

Momente importante

La scurt timp după această colaborare, am fost angajată la Andrei Mureșanu, Sfântu Gheorghe și a urmat prima colaborare, decor si costume, cu Radu Afrim.

"Lucia patinează", unul dintre cele mai importante proiecte, poate și pentru că era primul spectacol cu elemente suprarealiste. Se declanșase un fenomen care se numea "carieră " și lucrurile se întâmplau mult mai repede decât le puteam digera emoțional.

Au urmat colaborări cu mulți regizori și coregrafi din toate genurile: Alexandru Dabija, Radu Nica, Cristi Ban, Cristi Juncu, Florin Fieroiu, Sergiu Matiș, Cristi Popescu s.a. și din mare dragoste pentru această meserie, nu puteam refuza proiecte, deși îmi era din ce în ce mai greu să fac fața fizic. Ignoram cel mai de baza prieten, corpul. Lucru care m-a forțat să iau decizii, să îmi asum riscuri și să mă OPRESC. 

Atunci am descoperit că pierd părți esențiale din meserie, plăcerea și ritmul constructiv. Am decis să mă orientez spre costume. În 2015 "Jacques și stăpânul sau", regia Cristi Juncu, teatrul Maria Filotti , Brăila, a fost primul proiect declarat din această etapă.

Jacques și stăpânul sau. Foto: Adi Bulboacă

Un moment culminant în care am realizat că nu trebuie să renunț la tot pentru că nu fac față, ci să aleg doar proiectele în care fac diferența. Și funcționează!

Anul trecut am lucrat la trei proiecte care mi-au satisfăcut nevoia de experiment pe reciclare artistică și suprarealism: "Hikikomori" regia Vlaicu Golcea, Musette București; "Sclavi" regia Cristi Popescu, Fabrică de pensule Cluj și "Woyzeck", regia Florin Vidamski, teatrul Eugen Ionesco, Chișinău. Experiențele acestea au setat pentru mine un nou nivel la capitolul scenografie de teatru (costum și instalație scenică).

Ce îmi doresc să experimentez, este posibil și în România, chiar și "pe lângă teatru".

Un designer de costume la început de drum

1) Un designer din România are nevoie în primal rând de răbdare, devotament și o perspectiva optimistă.

2) Să realizeze faptul că abia acum începe să se contureze timid și să se investească într-o nevoie reală de identitate artistică națională contemporană.

3) Să își dorească să face parte din acest val, chiar dacă va decide să studieze în afară, ceea ce recomand, fie și pentru o rezidență de scurtă durata.

4) Să fie autodidact când vine vorba despre construirea unui sistem de referințe solid și cu un pas înainte la capitolul tehnlogie și inovație în modă.

Agenda 1: studiu organizat: designeri, spectacole, scenografi, filme, documentare (cu note personale despre cele preferate)

Agenda 2: studiu organizat: istoria costumului, trecând și prin pictură, sculptură, arhitectură (să nu se oprească la google search)

Agenda 3: mostre de materiale convenționale și neconvenționale (jurnal de studiu). Contactul direct cu materialul este prietenul cel mai bun al unui designer, nu doar schița și collage-ul pe tabletă grafică.

Practică1: într-un atelier de teatru, de croitorie, de tipare, pe masă din bucătărie a bunicii care se bucură de un Singer sau o Ileana (cred că orice creator de costume s-ar bucură de implicarea celor curioși care își doresc să asiste și să se perfecționeze în domeniu)

Exerciții de creativitate: ex: cum își imaginează costumul-război, costumul Ofeliei? ...și de aici să înceapă documentare, conectarea emoțiilor cu anumite culori, texturi, să descopere singur combinații de materiale.

Practică  2: să aplice la orice tip de competiție constructivă: rezidențe, concursuri, burse legate de domeniu oriunde în lume

Site/blog: sau alte rețele de socializare care dispun de spațiu pentru portofoliul personal. Indiferent de numărul de realizări, trebuie documentat cu fotografii și descrieri.

Trăim mult în spațiul virtual, extrem de rapid. Ești nevoit să devii propriul tău impresar și să îți reduci timiditatea și modestia cu 50% ,dar cu sinceritate față de propriile limite. Hiperbolizarea  realizărilor proprii în spațiul virtual au drept efect- succesul de scurtă durata.

Reputația și networkingul sunt doi dintre factorii care te mențin pe o scară a succesului. În principiu, când ajungi să vorbești despre reputație, înseamnă că deja ai o istorie care îți vinde produsul.

Autopromovarea nu este chiar punctul forte al designerilor români, mai ales în jurul scenografiei de teatru, unde "lăsăm muncă noastră să vorbească pentru noi"

Jacques și stăpânul sau. Foto: Adi Bulboacă

Lucrurile sunt simple: dacă ești foarte bun, drumul spre o carieră de succes este scurt. Reputația și networkingul sunt esențiale să rămâi în "cărți". Unde este multă informație, dai "next" repede, interfața virtuala trebuie să fie extrem de puternică și reprezentativă pentru munca ta.

Spectacolul cu cele mai multe costume

Cele mai multe costume le-am realizat la spectacolul "Julius Caesar", în regia lui Peter Schneider, la Craiova, decor Adrian Damian.

Julius Caesar. Foto: Adi Bulboacă

Bilanț

Am realizat costumele pentru aproximativ 35 de spectacole de teatru.

Woyzeck. Foto: Ioan Bobeica

Perioade istorice

Varianta de documentare cea mai accesibilă și comodă este internetul. Dar nu este suficientă. Procesul de documentare presupune și cel mai bun motiv să investești într-un album, doua. Eu sunt adepta informației tipărite pe hârtie. Se transformă într-o artă în sine sau un tabiet. "Arta de a te documenta" este partea cea mai frumoasă din această meserie. Este etapa în care absolut orice este posibil.

Julius Caesar. Foto: Adi Bulboacă

Nu este valabil și pentru film. Aici m-am întâlnit doar cu costumul militar din 1949 și nu ne-am împrietenit prea repede. De la internet, la muzeul militar la arhive, lipseau prea multe informații, norocul meu că există oameni extrem de pasionați de acest capitol și în România, cum ar fi Romilitaria.

Etapele de creație

Primele etape sunt: textul și conceptul regizoral. Apoi încep să trasez propriile mele propuneri la capitolul schița. Documentarea începe din sugestiile și subtilitățile textului care îmi permit să interpretez simboluri și să identific caracterele personajelor.

Hikikomori. Foto: Emil Mandanac

Produsul final este influențat de mai mulți factori: actorul care îl poartă (care de cele mai multe ori are propria cheie în care construiește un personaj și trebuie să se potrivească propunerea mea cu personajul lui), buget, timp de lucru, capacitatea atelierelor. Sunt factori reali.

Cea mai grea parte

Cea mai riscantă parte a meseriei intervine când mă privez de spațiu și timp personal si incep sa turez motoarele. Când înveți să te respecți și să gestionezi realist timpul de lucru, nu cred că mai există parte grea. Daca ți-e greu, ceva nu faci bine. Si mie înca mi-e greu uneori și sunt ok cu asta.

Foto: Emil Mandanac

 Meseria in sine este sensibila si trebuie sa te comporti ca atare. Nu este o rețetă, soluția vine cu experiența.

Amprenta

Greu de zis. Cred că este pictura manuală, sau ce îmi place să numesc "umbră-forțată" în dreptul cusăturilor; sau compozițiile-collage prin inserții de texturi și culori aplicate manual, deși e mai mult o optiune decat o amprentă.

Woyzeck. Foto: Ioan Bobeica

Hikikomori. Foto: Emil Mandanac

Cum a evoluat acest domeniu în România

În general, valul de designeri și brand-uri care au devenit accesibile pe piață în România din ultimii 10 ani, oferă o "scurtătură" producțiilor bazate pe texte contemporane (în special când vorbim despre costume bărbătești). Se numește varianta " le cumpăr și le modific", care vine și cu avantaje dar nu pentru semnătura ta de artist.

Creatorul de costume de scenă devine uneori consultant vestimentar. Motivul: nu mai există timp suficient alocat procesului de creație care să îți permită atenția pentru detaliu si calitatea execuției. Din păcate, sunt cel puțin două meserii pe cale de dispariție în teatre: cizmar și pălărier.

Așadar, când se ivește o piesă cu potențial  la capitolul costume, vei ști să o apreciezi.

Spectacole care te-au încântat

Din România, mă impresionează de fiecare dată interesul față de detaliu pe care îl manifestă în muncă lui, scenograful Dragoș Buhagiar. Cel mai recent spectacol semnat de el, pe care l-am văzut, este "Cartea junglei" în regia lui Răzvan Mazilu, la Teatrul German din Timișoara. Asistat de Ioana Smara Popescu, a realizat un echilibru perfect de cromatică, detaliu, referințe culturale, sugestii subtile în raportul om-animal cu un gust rafinat, și aici vorbim despre un spectacol pentru copii. Respect enorm faptul că nu subestimează gustul copiiilor prin omisiuni de referințe istorice sau rabat de la calitatea esteticii preferate, indiferent de buget.

 Două producții văzute în ultimul an la Berlin, mi-au resetat nivelul de raportare față de costumul de teatru: "Faust" în regia lui Frank Castorf, costume Adriana Braga, la teatrul Volksbühne. Era o producție în limba germană (fără traducere) ce ținea 7 ore. Estetica manifestată , deși avea ca fond de referință stilul vestimentar al Berlinul de azi, nu mă făcea să mă simt contemporană.

Al doile-a spectacol în care o amprentă puternică mi-a "afectat" felul în care priveam costumul de scenă, a readus în lumina motivul pentru care insist să fac în continuare costum de teatru-dans: costumul-instalație. Este vorba despre spectacolul de mișcare "Kreatur", semnat de Sasha Waltz, costumele semnate de minunata Iris van Harpen.

Creațiile ei aveau un discurs propriu, arhitecturale, realizate din materiale neconvenționale, interactive. Construiau în etape senzația unui organism viu. Propunerea artistei satisface toate așteptările pe care le poți avea de la un costum de scenă: o structura inovatoare, extrem de funcțională, practică și din viitor, deși l-am văzut în 2017.

Costumele din hainele tale

În hainele mele personale? Sunt pantofarul fără pantofi. Contrar aparențelor, munca mea se reflectă 0% in stilul meu vestimentar, la nivel conștient. Inconștient, crește procentajul radical. 

Oamenii tind să analizele cu o importantă  mai mare o broșă pe care o port sau să observe brand-urile pe care le prefer pentru că trebuie să menții o carte de vizită prin felul în care te îmbraci, fiind creator de costume de teatru.

Pe scurt, sunt comodă. Prefer negrul, gluga și bocancii.