Gabriel Sandu (actor, contribuitor Brrlog si Vice) a facut prima data un interviu cu acesta in VICE. Si apoi s-a tot gandit la povestea lui. Nu neaparat la homofobie sau coming out, subiecte despre care s-a vorbit des in teatru si in filme, ci la familia traditionala. Familia traditionala, dincolo de conotatiile dobandite in ultimii ani, aceea ”unita de iubire sincera si dorinta de a face ce e bine din perspectiva lor, dar in care sunt distruse relatiile tocmai din cauza faptului ca nu pot accepta niste lucruri unii despre altii”, dupa cum explica el.
Asa ca a inceput sa scrie Tatal meu, preotul. A inceput in 2016 si a terminat anul trecut. Apoi, textul a devenit spectacol. Tatal meu, preotul a avut premiera pe 25 februarie si poate fi vazut pe 2, 16 si 30 martie la Apollo 111.
Dupa ce spectacolul a inceput sa se joace, am primit inca trei mesaje de la alti copii gay de preoti din Romania, unul dintre ei mi-a spus ca l-au luat palpitatiile cand a citit despre ce e subiectul si a crezut ca e cineva din anturajul lui care mi-a spus despre el :)), spune Gabriel
Elena Morar, regizoarea spectacolului, a citit textul - care era atunci un draft care trecuse prin mai multe modificari si i-a placut instant.
Nu am avut retineri in a aborda „Tatal meu, preotul”, pentru ca cred in posibilitatea dialogului si cred ca perspectivele opuse e necesar sa se intalneasca undeva.
Mi-as dori ca spectacolul sa fie vazut si de cat mai multi oameni religiosi, pentru ca tema noastra – riscul disolutiei reale a familiei exact din cauza conceptelor traditionale – cred ca se regaseste in foarte multe „case” si dezbina foarte multe familii, spune Elena
Gabriel si Elena povestesc cum a luat forma acest spectacol, despre sensibilitatile unui astfel de subiect, negocierile artistice pe care le-au avut in crearea lui, despre teatrul independent din Romania si publicul lui, dar si despre propriile definitii ale familiei, eroi si pacatosi, iubire si supravietuire.
Cand te-ai gandit prima data la Tatal meu, preotul
Gabriel: Povestea textului „Tatal meu, preotul" incepe undeva intr-un bar din Bucuresti, cand un tip care stia ca scriu pentru VICE mi-a zis „s-ar putea sa am o poveste care sa te intereseze". Mi-a povestit ca tatal lui e preot si a strans semnaturi pentru Coalitia pentru Familie, iar el, gay fiind, si-a facut coming out-ul in fata familiei pentru ca n-a mai suportat ca tatal lui sa faca campanie, practic, impotriva propriului fiu.
La momentul ala biserica inca pretindea ca „nu e implicata" in demersul Coalitiei pentru Familie, asa ca a fost un fel de stire, intre timp, a devenit chiar oficiala treaba si nu mai mira pe nimeni.
Asadar, am facut un interviu cu tipul asta pe care l-am editat si publicat sub forma unui testimonial in VICE. Pe mine m-a atins foarte tare povestea asta, nu atat pentru ca exista copii gay ai unor preoti care se dovedesc homofobi, ci pentru ca e vorba de un tanar gay care a avut multe cautari in zona credintei.
Ce se intampla cu sufletele persoanelor LGBT ortodox practicante si care nu-si gasesc un duhovnic caruia sa se confeseze, pe limba lor cine vorbeste? Cred ca biserica ortdoxa este foarte inchisa din punctul asta de vedere si ar trebui sa-si dea niste upgrade-uri. Poate Papa Francisc, o sa poata si Patriarhul Daniel. Mai devreme sau mai tarziu.
Partea cea mai tare e ca dupa ce spectacolul a inceput sa se joace, am primit inca trei mesaje de la alti copii gay de preoti din Romania, unul dintre ei mi-a spus ca l-au luat palpitatiile cand a citit despre ce e subiectul si a crezut ca e cineva din anturajul lui care mi-a spus despre el :)). Aparent, oricat de exotica ar parea povestea pentru unii, este mai des intalnita decat ne-am astepta.
Cat timp ai lucrat la scenariu
Gabriel: Am scris din vara lui 2016 pana la finalul lui 2017, cu multe pauze care m-au ajutat sa iau distanta fata subiect. Am inceput lucrul la el in cadrul unei rezidente de scriere dramatica pe care am castigat-o la Reactor de Creatie si Experiment din Cluj, un concurs de imprejurari fara de care nu stiu daca as fi terminat textul vreodata. Cand nu ai experienta cu scrisul fictiunii, al scenariilor, e putin utopic sa-ti imaginezi ca intre o mie de alte chestii pe care le faci, o sa ai timpul si dispozitia mentala sa scrii altceva decat esti obisnuit.
Cine l-a citit prima data
Gabriel: Alina Nelega, cea care a mentorat rezidenta de la Reactor, a fost prima persoana care l-a citit. Ea a fost principala persoana care m-a sustinut in a termina textul si care a crezut in el suficient incat sa-l si produca la Teatrul National din Targu-Mures, in ultima luna a mandatului ei acolo, intr-o montare regizata de Leta Popescu.
E un proces fascinant sa auzi ceea ce scrii zis de actori. Cand actorii se simt bine ai senzatia ca ai scris un text genial, cand nu se simt in largul lor, iti vine sa modifici totul. Sunt doua echipe de actori extrem de diferite care au lucrat pe textul meu pana acum, de la Nationalul din Targu-Mures si cei de la Apollo111, in Bucuresti, actori cu experiente si ritmuri foarte diferite.
Sunt doua spectacole foarte diferite si intr-o oarecare masura difera si la nivel de text, pentru ca unele lucruri le-am adaugat cu gandul la actorii care vor interpreta.
Cat s-a schimbat ideea initiala
Gabriel: Ideea nu s-a schimbat, ci unele scene au fost completate, scurtate sau compresate, in functie de viziunea regizorala sau nevoile actorilor.
Cand ai citit prima data textul
Elena: Cam acum un an, pe vremea asta. Auzisem ca scrisese la rezidenta de scriere dramatica de la Reactor un text pornind de la interviul pe care il citisem in Vice, ma interesa subiectul si ma gandeam sa aplic la call-ul de proiecte de la Apollo.
I-am cerut textul, era un draft care a trecut in timp prin mai multe modificari, dar mi-a placut instant, am rezonat pe mai multe paliere si de acolo am pornit in a-l concretiza. Rar mi se intampla sa nu am niciun fel de second guessing a alegerilor mele, dar aici nu s-a pus nici un moment problema.
Cum a prins forma spectacolul
Gabriel: Pentru a mine a fost prima oara cand am asistat la repetitii pe un text scris de mine si a fost foarte interesant.
Imi dadeam seama ca unele lucruri sunau diferit in capul meu si am avut dezbateri de sens pana in ultima ora dinainte de premiera, chestie care mi s-a parut foarte misto. La fel de misto a fost sa negociez cu Elena chestiuni care tin de atmosfera, pentru ca ea a adus o lume acolo cu multe elemente care-mi erau straine mie, ceea ce mi-a completat viziunea asupra propriului text.
Ma simt noroocos cu actorii ca-mi joaca textul, pentru ca sunt niste artisti investiti si care cauta real in interiorul lor.
Elena: Initial, am aplicat la proiectul SATELIT de la Apollo111 Teatrul, cu o varianta de distributie din care nu a „supravietuit” in forma finala decat unul din actori, din motive obective (programe diferite, amanari etc.)
A trecut mai bine de jumatate de an pana la demararea repetitiilor. Desi am avut feedback pozitiv, nu am fost in selectia initiala, dar printr-un concurs de imprejurari, in final ni s-a dat o sansa foarte faina.
Intre timp il propuseseram la cateva teatre de stat, unde am fost pusi on the backburn, or, noi simteam nevoia acuta sa il facem acum, la cald.
Spre finalul lui 2017, textul lui Gabriel a fost montat la Teatrul National de la Tg. Mures, in regia Letei Popescu, un proiect antamat deja inainte sa ajung eu sa citesc textul. Am auzit numai lucruri minunate despre spectacol, desi nu am apucat sa il vad pana acum. Sunt convinsa ca e pe cit de fain, pe atat de diferit de al nostru de la Apollo, pentru ca una din marile calitati ale textului este faptul ca poti face spectacole diferite stilistic si care accentueaza una sau alta din temele sugerate de el, toate ramanand valabile. Pur si simplu e un text care inspira si e generos.
Altfel, am repetat ianuarie si februarie anul curent, printre multe obstacole care tin mai mult de dificultatea de a sincroniza programele unui grup de oameni in mediul privat / independent de teatru. Am avut parte de increderea creativa si sprijin decisiv din partea echipei de la Apollo si de mult entuziasm si dedicatie din partea actorilor. Cred in procesul colaborativ pana la capat si sunt constienta ca fara aceasta super echipa adunata in jurul meu si al lui Gabriel, „Tatal meu, preotul” ar fi ramas un concept regizoral intr-un document Word.
Foto: Adi Bulboaca
De cat timp va cunoasteti
Gabriel: Din vedere si de pe ici de colo cred ca de vreo zece ani. Personal ne-am cunoscut mai bine de acum un an, cand mi-a scris ca e interesata de textul meu.
Elena: Din vedere si social, de multicel. Gabi mi-a vazut cateva spectacole de-a lungul timpului si feedbackul lui a fost mereu pertinent, iar eu i-am urmarit activitatea jurnalistica din ultimii ani si stiam de primul lui text dramatic, „Caprioare”. Dar abia acum ne-am cunoscut, creativ vorbind.
Negocieri si certuri artistice
Gabriel: Elena este un regizor foarte misto cu care sa lucrezi atunci cand esti dramaturg. Ma simt foarte atasat de spectacol si pentru ca lumea pe care o reda ea pe scena, este, in mare parte, si aproape de cea pe care mi-o imaginam si eu.
Asa s-a nimerit, n-am vorbit foarte mult despre asta, iar de la un punct incolo al repetitiilor am fost pur si simplu sigur c-o sa iasa bine spectacolul. A fost funny, de exemplu, ca a ales unele melodii pentru spectacol pe care le iubesc si eu de cand eram in liceu. N-avea de unde sa stie, dar sunt coincidentele alea care construiesc un closure intr-o relatie artistica :)
Foto: Albert Adrian
Elena: Negocieri inca avem, la cearta nu s-a ajuns inca. Poate pentru ca rezonam la un anumit fel de observatie sociala si la anumite referinte artistice (de ex, fara sa ne vorbim, am folosit in spectacol ca ilustratie muzicala o melodie preferata a lui Gabriel din liceu, sau el se gandeste la o rezolvare dramaturgica pe care as fi facut-o si eu, sau el preia o sugestie de atmosfera la care rezonez si o transforma intr-o scena etc.)
Avem si multe diferente de opinie si de abordare, dar la baza amandoi suntem team players si asta ma face sa vreau sa mai colaboram. Pe langa faptul ca chiar scrie bine de tot.
Castingul
Gabriel: Am sugerat actori pentru casting, dar deciziile au fost ale Elenei. Am discutat destul de mult despre actori si e misto sa vezi in distributie interpreti pe care-i stimezi la modul sincer de multa vreme. Personajul pricipal, Andrei, jucat de Andrei Sabau, a fost cel mai greu de gasit. Este si cea mai grea partitura din spectacol.
Foto: Albert Adrian
Elena: O distributie potrivita e una din premisele majore ale unui spectacol, si am tinut sa am control absolut asupra ei. Pe de alta parte, am primit sugestii si idei si din partea lui Gabriel si din partea lui Bogdan Dumitrache (the Apollo mastermind), care a fost foarte investit in procesul de „gasire a tatalui” - cel mai greu personaj, din punctul nostru de vedere. Astfel am ajuns sa il cunoastem la un casting informal pe Valeriu Andriuta, cu care nu mai lucrasem dar care s-a dovedit alegerea perfecta, profesional si uman, pentru rolul preotului.
Foto: Adi Bulboaca
Pentru rolul mamei, Mihaela Teleoaca a fost o decizie unanima si o „forta a naturii”, omul care coaguleaza echipa si cu un simt colegial fantastic, pe langa talent imens. Vlad Nemes in rolul lui Bostan facea parte din propunerea originala, atat am fost de siguri amandoi de pertinenta alegerii.
Foto: Adi Bulboaca
Iar la mijlocul procesului ni s-a alaturat, la sugestia lui Gabi, Andrei Sabau, descoperirea anului pentru mine in rolul lui Andrei, un actor de care cu siguranta se va mai auzi si care e absolut minunat la lucru. Din motive obiective, George Albert Costea, distribuit initial, nu a putut continua cu noi, dar as fi bucuroasa sa ni se realature oricand. Cast-ul e completat de Bogdan Nechifor, un actor pe cat de imprevizibil, pe atat de creativ, o prezenta care ar scoate din anonimat si cel mai banal personaj secundar.
Foto: Adi Bulboaca
Am tinut sa-i mentionez pe toti tocmai pentru ca e un proces de echipa, si pentru ca atunci cand nu lucrezi intr-un teatru de stat e cu atat mai important ca toti oamenii implicati sa creada si sa se regaseasca in miza proiectului si in demers. Nesiguranta si incredere – un cocktail foarte provocator.
Reactiile
Gabriel: Au fost excelente. Cinci spectatori, platitori de bilete, au venit la mine si mi-au spus ca vor reveni sa revada spectacolul, ceea ce pentru mine e un lucru extraordinar, dincolo de orice critica si apreciere verbala. Cand omul da din banii pe care ii munceste in fiecare zi la job ca sa petreaca timp la teatru cu tine si a doua oara, este cel mai frumos compliment. Am primit si multe mesaje pe Facebook de la oameni care-mi spuneau ca le-a placut un personaj sau altul. Cel mai tare a fost un teolog care mi-a scris ca Valeriu Andriuta in rolul tatalui este exceptional, pentru ca fix asa sunt si preotii cu care are el de-a face.
Foto: Adi Bulboaca
Elena: Ce m-a surprins, cu toate ca ma asteptam intr-o oarecare masura, a fost reactia imediata, spontana, la nuantele spectacolului, care vireaza de la comic la dramatic la sarcastic la poetic la vehement etc. Si atentia cu care publicul se lasa dus in poveste. Si rasul – eliberator – la situatiile limita din text.
A iesit asa cum va inchipuiati?
Gabriel: A fost foarte important pentru mine ca personajele de pe scena sa nu fie nici stigmatizate, nici idealizate, sa nu fie nici ultra dramatice, nici comice si atat. Sa fie un mix. Si cred ca Elena si actorii au reusit sa redea bine combinatia asta. M-a surprins, cumva, ca se rade destul de mult la spectacol, desi situatiile, mai ales de la un punct incolo, sunt foarte tensionate.
Elena: Spectacolul a inceput sa se inchege deja inainte de premiera, deci pentru mine nu a fost prima data. Pe de alta parte, am tot facut ajustari si modificari, incercand sa incorporam feedback-ul primit la preview-ul de cu o saptamana inainte, dar fara sa ne pierdem busola personala.
Foto: Albert Adrian
Personal, emotiile sunt depasite de curiozitatea enorma pe care o am atunci cand spectacolul decoleaza singur si raman in postura de spectator. Unele lucruri au iesit mai bine decat mi le inchipuiam initial, altele nu chiar. Dar chiar si faptul ca scenografia (Alexandra Panaite) si grafica video (Ana Carlan) sunt foarte aproape de ceea ce ne-am dorit cu toatele initial, sta dovada faptului ca ideea de plecare a fost solida si versatila.
Foto: Adi Bulboaca
Am vrut sa facem un spectacol bogat, inclusiv senzorial, care sa traduca multele nuante ale textului, care sa fie vizual fara sa sufoce povestea. Si mai ales, sa nu fuga de emotie, ci sa o incorporeze in dezbatere.
Despre familia traditionala
Gabriel: Mi-am dorit ca textul sa nu fie despre un tip care e gay si-si face coming out-ul, pentru ca asta am tot vazut, si-n teatru si in filme. Pentru mine e important sa fie despre o familie traditionala, unita de iubire sincera si dorinta de a face ce e bine din perspectiva lor, dar in care sunt distruse relatiile tocmai din cauza faptului ca nu pot accepta niste lucruri unii despre altii.
Elena: Imi aleg texte ale caror subiecte ma preocupa personal, dileme morale sau posibile luari de pozitie in subiecte care au potentialul de a diviza oamenii.
Nu am avut retineri in a aborda „Tatal meu, preotul”, pentru ca cred in posibilitatea dialogului si cred ca perspectivele opuse e necesar sa se intalneasca undeva. Mi-as dori ca spectacolul sa fie vazut si de cat mai multi oameni religiosi, pentru ca tema noastra – riscul disolutiei reale a familiei exact din cauza conceptelor traditionale – cred ca se regaseste in foarte multe „case” si dezbina foarte multe familii.
Foto: Adi Bulboaca
Revolta si maturizarea personajului principal vine din frustrare si ca o razbunare impotriva separarii vehemente a identitatii private de cea publica. Nu suntem nici eroi, nici „pacatosi”, doar incapabili de a ne asuma public credintele personale fara sa le impunem si celorlalti. Si apropo de credintele personale, pentru mine familia se defineste ca „oameni care au in comun un sertar cu pungi acasa”, indiferent de apartenenta de gen, religie, etnie sau clasa.
Publicul
Gabriel: Au venit multi prieteni si cunoscuti, ceea ce m-a facut sa fiu destul de stresat, oameni din breasla, cum se-ntampla la toate premierele si restul, vreo jumatate sa zic, platitori de bilete. Cred si sper ca exista un interes pentru genul asta de teatru, ramane de vazut.
Apollo111 este un spatiu independent si foarte misto, dar unde trebuie sa te implici personal in promovarea spectacolelor tale, nu e chiar ca la teatrele de stat, unde publicul vine aproape indiferent de titlul jucat.
Elena: Pe langa invitati si prieteni, m-am bucurat sa vad in public oameni care si-au luat bilet fix pentru subiect, poveste, abordare. Poate ca abordarea noastra nu e radicala sau agresiva, poate e chiar destul de cuminte din punctul de vedere al activismului LGBTQ+, dar personal intelegerea si empatia primeaza in fata unui soc care ar genera si mai multa respingere din partea unui public care are nevoie sa fie expus la o altfel de normalitate, nu aratat cu degetul. Altfel, „vindem castraveti gradinarului” si ne batem pe umar unii pe ceilalti in acelasi cerc restrans.
Foto: Albert Adrian
Ma bucur mult ca publicul de teatru devine din ce in ce mai receptiv la subiecte sensibile si nu se mai multumeste cu crowd-pleasers, nici nu fuge de abordari incomode. Teatrul cu miza sociala nu mi se pare un trend, ci o necesitate. Ce nu consider necesar e obligativitatea unui sau altui stil performativ – de la storytelling, la teatru narativ, la instalatie, la dans – pentru a transmite un mesaj.
Nu cred in opozitia etansa „teatru de arta” vs. „teatru angajat social” si din cate vad, publicul din Romania incepe sa nu mai vada nici el lucrurile atat de ne-nuantat.
Teatrul independent in Romania
Gabriel: Noi la Apollo111, teatru independent si el, am avut oameni la tehnic, la lumini si muzica, la promovare, care au stat dupa noi si carora le suntem recunoscatori, fara ei ar fi totul mult mai greu. Deci, intr-un fel, am fost privilegiati fata de conditiile in care se lucreaza de multe ori in independent.
Totusi, nu e ca la teatrul de stat, unde ai bugete mari de dat pe decoruri fantastice si costume de designer, ori bani sa platesti lumea pe repetitii, asa cum e firesc.
Teatrul independent implica un nivel de incredere si pasiune, pe care daca nu-l ai, stai acasa. Nu poti sa vii „ca la job", pentru ca, e simplu, pana nu ajunge sa se joace spectacolul si sa se vanda, nu ai nicio sursa de venit. De aia cand imi scriu amici sa-i pun pe lista de invitati ma simt stingher, stiind ca fiecare loc dat cuiva care nu-si cumpara bilet inseamna bani in minus pentru actori si echipa. Nu e ca la teatrul de stat unde vine sau nu vine lumea, tu iei suma pe care te-ai inteles cu producatorul.
Elena: Aceasta e o discutie lunga si partial am raspuns mai sus, dar ca sa fiu cat mai concisa
- se simte (inca) nevoia de apartenenta la un grup ca mod de a genera stabilitate si identitate artistica (tradus prin clasicul „bisericute” care se exclud reciproc, for better or for worse)
- se simte influenta benefica a jurnalismului independent si a cercetarii aplicate autentice a unor grupuri, care atrag atentia asupra unor subiecte absolut necesar de abordat scenic
- lipsesc inca identitati puternice a unor spatii independente in Bucuresti (in afara de Replika, Macaz si partial unteatru)
- precaritatea resurselor a devenit un fel de pariu estetic absurd de a „face din rahat bici”
- diversitatea alegerilor estetice e ceva ce mi-as dori ca spectator si creator sa continue sa existe – la fel si umorul chiar in abordarile unor teme serioase
- din lipsa asumarii de catre teatrele de stat a unui rol in educatia spectatorului, se ajunge ca rolul acesta sa fie preluat de teatrele alternative, in timp ce teatrele subventionate se muleaza nefericit pe modelul teatrului privat obsedat de incasari si de utopicul „ce vrea publicul”
- din fericire, recuperarea progresiva a unui segment de public care nu mergea la teatru ca optiune asumata de a evita productii irelevante pentru lifestyle-ul lor si care se simte din ce in ce mai reprezentat de ceea ce vede pe scenele independente
