Când era mică, învăța să construiască bărci și căsuțe pentru păsări, strângea lut în drumețiile prin munții Bucegi și apoi îl modela, era complet îndrăgostită și absorbită de pictură și olărit. A crescut, a terminat arhitectura de interior la Mincu, a încercat mai multe, de la funcționar administrativ la publicitar și PR, însă tot la design interior s-a întors de fiecare dată. Și, mai ales, nu și-a pierdut plăcerea de a se juca cu mâinile. Origami, lemn, gips, lut, iar mai nou cimentul. Din joacă și experimente, Andra Raicu a făcut The Interior Instinct.
The Interior Instinct vrea să educe oamenii și să le arate că designul nu înseamnă de cele mai multe ori prețuri piperate și materiale scumpe, ci poate banalități folosite într-un mod creativ și care în același timp păstreză o linie contemporană, spune Andra.
Ea vorbește despre ce o inspiră, etapele de creație, lungul și uneori epuizantul proces al unui obiect de la idee la concret, relația românilor cu obiectele de design, trendurile din acest domeniu și propriul ei drum printre experimente, joacă, eșecuri, încercări și urmarea instinctului interior.
Cum ai ajuns să te joci cu cimentul
Industria creativă, cum ne place să o numim acum, mi-a fost mereu prin preajmă, de când eram destul de mică. Pe la 7 ani, ai mei au început să mă dea la tot soiul de cursuri de artă plastică, iar acasă stăteam cu mama până târziu împletind, desenând sau cine mai știe ce.
M-am născut în Brașov, dar am crescut pe drumuri constante între Constanța și Râșnov, tata fiind dobrogean, mama ardeleancă, iar noi neștiind niciodată cărui loc îi aparținem, dar m-am simțit grozav așa. Copilăria mi-am petrecut-o deseori într-o grădină din Râșnov plină cu flori și o casă unde găseai vinyl-uri și obiecte din Israel, Africa sau Zimbabwe.
Acolo bunicul avea un atelier unde am învățat să construiesc bărci și căsuțe pentru păsări, dar să și cant la orgă și chitară, să-mi câștig bani de înghețată măturând curtea, iar în drumețiile prin munții Bucegi strângeam lut pe care urma să-l modelez în forme ce numai imaginația mea de copil știa.
Țin minte și acum cum eram complet îndrăgostită și absorbită de pictură și olărit. Ideea asta banal de simplă de a îți exersa mâinile și de a rezulta ceva fizic. Pentru mine, chiar dacă eram o ochioasă de 7 ani, arta era un refugiu.
Printre altele, am crescut într-un mediu creativ datorită familiei, iar după un timp când a venit momentul unor decizii importante din viață, eu știam ce vreau să fac pe viitor. M-am dus la ai mei hotărâtă și le-am spus tare și răspicat că vreau să dau la arhitectură. Așa că, de atunci a început totul.
Mă tot gândisem cum aș putea să combin două trăsături importante care mă caracterizează și acum, pragmatismul și latura artistică, iar arhitectura, în capul meu, părea să le unească perfect. Apoi a urmat o perioadă întortocheată care avea să-mi aducă niște schimbări bruște în viață. Am intrat la un liceu din Constanța la profilul mate-info bilingv germană, iar pentru mine asta a fost un coșmar care s-a întins pe 4 ani.
Dar din a 11a am început pregătirile pentru admitere. Așa ca desenam. Desenam la ore. Desenam acasă. Desenam la masă. Desenam în parc. Desenam dormind. Desenam. Desenam. Desenam. Am desenat până la admitere, când din cauza presiunii pe care am pus-o asupra mea, în timpul examenului m-am blocat, și automat, am picat.
În timp ce intrasem într-o moarte latentă, am aflat că la Mincu mai există și secția de arhitectură de interior, pentru mine acea întâmplare fiind prima lecție despre eșec și frică, dar mai ales o lecție despre uși, anume că dacă o ușă ți se închide în nas, înseamnă că nu ai bătut la ușa care trebuie.
Așa că am intrat la arhitectură de interior și am ieșit după 5 ani tumultoși cu o diplomă în mână, înnebunită după această meserie. Între timp nu mi-am pierdut plăcerea de a mă juca cu mâinile, ba chiar mi-am alimentat-o. Origami, lemn, gips, reîntoarcerea la lut, iar mai nou cimentul.
Cimentul m-a atras într-un mod ciudat. Este un material dur, dar în același timp maleabil. Dacă ajungi să-l cunoști realizezi că te poți juca cu el într-o multitudine de feluri și că îl poți stăpâni. Este un material la care, pe lângă proces, rezultatul merită din plin, așa că pentru mine a fost la început doar un înlocuitor al lutului, care s-a dovedit în timp că este un material complex și care mi se potrivește.
Etape și experimente
Lutul și gipsul. Practic cele două m-au inițiat în modelaj. Nu știu dacă au existat vreodată niște etape, era doar plăcerea și felul cum mă făcea să mă simt. Îmi străluceau ochii și îmi dansa sufletul numai când mâinile mi se afundau în acea compoziție.
Apoi improvizam. Am improvizat mult, chiar și acum am pe raft un mic cap de ceva , vârcolac să-i zic, modelat din lut. Porneam de obicei de la idee simplă, să zicem că voiam să fac un pahar, dar paharul lua cu totul alte forme și dimensiuni și ajungea..mmm..paharo- vârcolac?
Dar aici este o diferență, căci lutul sau gipsul sunt materiale care te lasă să improvizezi din natura lor, însă cimentul nu. La ciment trebuie să știi la ce rezultat vrei să ajungi, ca să-l poți controla în timpul procesului, iar acest fapt pentru mine este o provocare ce mă ajută să mă dezvolt cât mai mult ca artist.
The Interior Instinct
The Interior Instinct a început acum 2 ani dintr-o joacă și o idee mai veche de-a mea. Dar în principiu, o joacă. The Interior Instinct a început în bucătăria din apartamentul în care stau cu chirie. Mă întorsesem din Berlin și încercam să selectez niște poze cu interioare pe care le făcusem acolo.
Apoi îmi revenise în minte o idee la care mă mai gândisem, anume de a avea o platformă online în care să promovez și să curatoriez diferite interioare de la noi sau din afară. Așa că The Interior Instinct prindea încet forme, numai că sub alt context.
Jocuri de cuvinte, niște întrebări despre mine venite de la o bună prietenă, scris, schițat și ca la rebus, apare pe foaie The Interior Instinct, adică propriu instinct al interiorului, adică ceea ce sunt eu, adică această pasiune încă inexplicabilă pentru design interior și tot ce ține de acest domeniu. Între timp am mai primit o lecție despre eșec, așa că am renunțat la ideea inițială.
Însă deja în atelier zăceau stocuri cu produse din ciment, iar într-o noapte bântuită de multe gânduri, m-am hotărât să deschid un shop în care să vând produsele.
Am visat la un loc online în care să mă desfășor și în care să-mi promovez conceptul, astfel The Interior Instinct prindea viață de data aceasta sub formă de shop.
Am pornit proiectul dintr-o nevoie de a mă dezvolta personal și profesional și de a cunoaște părerile altora despre munca mea. The Interior Instinct vrea să educe oamenii și să le arate că designul nu înseamnă de cele mai multe ori prețuri piperate și materiale scumpe, ci poate banalități folosite într-un mod creativ și care în același timp păstreză o linie contemporană.
De-a lungul timpului le-am încercat pe toate, de la funcționar administrativ la publicitar, chiar lucrând la diverse proiecte ca PR, însă tot la design interior m-am întors de fiecare dată. Sunt recunoscătoare pentru șansele pe care mi le-au oferit oamenii lucrând cu ei, astfel am reușit să știu câte puțin din toate și cum funcționează de exemplu organizarea unui eveniment, dar mai ales să îmi cunosc propriile capacități și să știu că pot fi a naibii de bună în mai multe ramuri și chiar la un moment dat să unesc totul sub egida The Interior Instinct.
Acum The Interior Instinct nu s-a limitat doar la un shop și ciment, ci sub umbrela lui lucrez și la proiectele de arhitectură de interior și graphic design, de aproximativ un an am devenit freelancer și totodată propriul meu șef, coleg și dascăl.
Așa că am început să pun bazele unui studio cu shop inclus, pe care intenționez să-l dezvolt cât mai mult prin diferite colaborări. În prezent sunt mândră de experiențe atât cu festivaluri, expoziții de artă și proiecte în care cred cu tărie, dar și cu spații ce acum clienții mei le pot numi cămine.
Pe scurt, lucrez și mă dedic total visului meu cel mai mare, învăț în fiecare zi despre mine, despre oameni și nevoile lor, despre ce înseamnă să-ți păstrezi autenticitatea într-o lume trasă la indigo și cum să câștigi lupte într-o societate plină de birocrație și mentalități care mai de care.
Vorbind despre investiția inițală, tin să-i îi mulțumesc bunului meu prieten Cristi Ursea și al lui Dsgnr Studio care m-a ajutat cu implementarea site-ului și la cărat sacii de ciment.
Investiția a fost mai degrabă implicarea totală în crearea unui design și concept propriu, a orelor petrecute în atelier testând tot soiul de materiale și forme, pentru a găsi o relație echilibrată între matriță și ciment. La baza produselor fiind ideea de a refolosi cât de mult posibil ambalajele pe care le utilizăm zi de zi.
Nu pot să zic că există produse principale și secundare, căci tot ce se află până acum în shop formează The Interior Instinct și o să dau acum un insight, numele produselor sunt de fapt nume de stele ce există în constelație, așa că nici constelația nu ar fi completă dacă ar lipsi o stea, cum nici shop-ul fără un produs. Simplu, nu ?
Plănuiesc ca în viitorul apropiat să găsesc un spațiu mai mare pe care să îl pot folosi ca atelier, iar acolo să dezvolt sau să perfecționez diferite tehnici, ce automat duc la creșterea proiectului.
Cât despre studio, încerc cât mai mult prin proiecte să eficientizez și să integrez cât mai bine spațiul interior în contextul arhitecturii, să educ clientul în privința unor factori cheie în amenajările interioare și bineînțeles să-mi las amprenta personală.
Cele mai dorite obiecte
Neașteptat pentru mine, am observat că de cele mai multe ori comenzile au constat în suporturile de lumânări, ghivecele mici și suporturile de pixuri, de preferat cele pigmentate cu tuș, dar și lampa a fost un adevărat succes.
Etapele de creație
Fiecare obiect diferă ca proces. Acum e puțin mai simplu, căci am fixat oarecum matrița specifică fiecărui produs, atunci când implementam conceptul primul pas era alegerea ambalajului care se potrivește obiectului destinat sau se întâmpla și invers, mă inspira un ambalaj ce acum a devenit un obiect.
În prezent, importantă este compoziția de ciment. Cu tuș, fără tuș. Cu colorant sau fără. Mai multă apă sau nu. În toate cazurile, durează cel puțin 24 de ore să se usuce, iar apoi finisarea obiectului. E un proces lung și câteodată epuizant, depinzând foarte mult de scara propriu-zisă a obiectului, dar undeva la 2 zile durează ca un obiect să fie gata de livrat.
Inspirație
Îmi place să mă las inspirată de tot ce se întâmplă în jurul meu și să interpretez lucruri și întâmplări într-un mod creativ.
Așa că mă inspiră aproape tot. De la felul oamenilor de a se îmbrăca, la o vitrină prost amenajată. La claxonul enervant al vreunui taximetrist grăbit în drumul lui spre punga de semințe. La muzica din club sau de la un concert. La playlistul de pe youtube/soundcloud. La vreo piesă radiofonică preferată. La felul cum unii oameni își beau cafeaua de 2 lei sau pe cea de 15 lei. La culorile anotimpurilor sau ale zilelor cu / fără soare.
Dar cel mai mult mă inspiră forma diferitelor ambalaje pe care le folosim zi de zi. Paharul de cafea de la non-stop, recipientul de supă de la Frufru, cutia de hummus de la Mega, sticla de smoothie de la Urban Monkey și pot continua așa până când vom începe să colonizăm și alte planete și vor exista și acolo ambalaje.
Relația românilor cu obiectele de decor
E un domeniu care încă este în dezvoltare, un domeniu care încă are parte de un public nișat. Dar încet, încet, majoritatea oamenilor parcă încep să aprecieze și să înțeleagă ce înseamnă să ai un produs de design în casă. Chiar dacă este doar un produs și este folosit ca accent într-o casă proaspăt renovată gen Ikea. Important este că există acel produs în căminul lor și strălucește ca un tablou de colecție într-un muzeu.
Și tind să cred că acest domeniu începe să-și facă loc la noi și asta datorită evenimentelor și oamenilor care îl promovează și cărora, noi designerii, suntem profund recunoscători. Momentan îmi place să spun că produsele de décor sub semnătură încă sunt în faza de digerare. Dar totuși, din câte am observat, se merge foarte mult pe recuperarea unor tradiții și folosirea unor materiale care se apropie cât mai mult de natură, așa că pentru noi, ca români aflați într-o continuă nostalgie, este foarte posibil ca acest fapt să funcționeze.
Totul ține de cum suntem educați, însă cel puțin Bucureștiul, sunt sigură că este un oraș plin de oameni cu mințile deschise, interesați de schimbare și diversitate.
Trenduri
În ultimul timp am observat că se folosește îmbinarea a două materiale sau chiar mai multe, total diferite din punct de vedere al proprietăților și estetice și că există o ușoară linie minimală/contemporană îmbinată cu stilul scandinav.
Urmăresc constant evoluția acestui domeniu și nu numai din România, căci îmi place să fiu la curent, dar nu neapărat ca să înglobez în munca mea. Consider că fiecare designer, artist plastic sau musician are propriul stil de creație, cu siguranță că ne lăsăm inspirați de marii creatori care de cele mai multe ori ne devin modele, însă susțin că o creație îți poate purta semnătura atunci când într-o mare proporție este oglinda caracterului tău.
Este absolut normal și firesc să ne lăsăm puțin influențați de trenduri și să nu ne potolim prea ușor setea de cunoaștere, dar tot atât de important este să fim autentici, să ne cunoaștem pe noi cât mai bine și să experimentăm cât mai mult, abia apoi vom putea crea ceva ce ne aparține în totalitate.
Obiectul din casă la care ții cel mai mult
Ca arhitect de interior am o mare afinitate pentru obiectele de design. Mai ales pentru obiectele care mă inspiră sau în care mă regăsesc cel mai mult. Dar bineînțeles că dețin o colecție de obiecte la care țin într-un mod special, care îmi aduc aminte sau mă țin aproape de oameni sau de locuri dragi.
Iar din toate, am două obiecte dragi dintre cele mai dragi; un bănuț chinezesc pe care mi l-a dat tata când am intrat la facultate, de atunci îl port cu mine mereu în portofel, e modul în care îmi tin aproape cei mai importanți oameni din viața mea, părinții, care mă susțin până în pânzele albe, care îmi sunt eroi și care mereu m-au încurajat să fac ce îmi place, m-au lăsat să zbor și de cele mai multe ori mi s-au alăturat și ei în călătorie, încercând să îmi înțeleagă viziunea și să se adapteze la nevoile mele, îmi place să-mi spun că bănuțul îmi poartă noroc și de grijă oriunde aș fi și oricum aș fi, iar al doilea obiect este un aparat foto Practika, primit de la bunicul meu acum câtiva ani pe când cochetam cu fotografia.
Și spun asta pentru că bunicul meu a călătorit mult prin întreaga lume, iar eu am crescut cu povești despre diferite culturi, oameni și muzică, el învățându-mă să accept, să iubesc și să respect acest multiculturalism, fiind un pas important pentru mine ca architect de interior, ca simplu om, ca cetățean nu neapărat al României, ci și al întregii lumi.
Aparatul acela l-a însoțit pe bunicul în călătoriile lui, iar atunci când simt nesiguranță sau frică de necunoscut, este suficient să arunc o privire către el și să realizez cât de mare și de variată și de minunată și de misterioasă este lumea în care am ales să trăim. Iar apoi am din nou curajul să-mi asum riscuri, dar și eșecuri sau tragedii inevitabile.
