Cel puțin în feedul de Facebook, Pororoca este unul din filmele românești despre care s-a vorbit cel mai mult în perioada asta. Oamenii deveneau serioși în jurul lui. ”M-a lăsat fără aer”, scria cineva. ”Am nevoie de o mie de an să diger toate emoțiile și durerile pe care le-am trăit”. ”Ştiu că românii îşi doresc comedii, le place să râdă”, spune autorul lui, Constantin Popescu, care s-a gândit prima dată la acest film acum zece ani.
De la idee la scenariu au trecut cinci ani, spune el. Documentarea a ocupat o mare parte din această perioadă: discuţii cu psihologi, psihiatri, criminalişti, cupluri care au trecut prin momente asemănătoare. Apoi, primul draft s-a scris repede, cam într-o lună.
A urmat o jumătate de an analiză, restructurare şi eliminare a balastului (era foarte lung), apoi concursuri, fonduri cinematografice şi filmarea – încă un an. Postproducţia şi traseul festivalier au mai mâncat un an.
Din 19 ianuarie, Pororoca poate fi văzut în cinematografe. A fost selecționat în competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Göteborg și a Festivalului Internațional de Film de la San Sebastian (unde Bogdan Dumitrache a primit premiul de „cel mai bun actor” pentru acest rol).
Constantin Popescu a debutat în lungmetraj cu Portretul luptătorului la tinerețe, urmat de Principii de viață. Înainte de asta, a făcut scurtmetraje: Apartamentul, distins cu Marele Premiu al Juriului la Veneția, „Porcul” din „Amintiri din epoca de aur”, Canton, Drezina și Apa, selecționate, de asemenea, în festivaluri internaționale.
Regizorul spune că este exasperat deja de clișeele în care se vorbește despre filmele românești. Mai ales de cele legate de sunet, dramă şi bucătării.
Cred că artiştii ar trebui respectaţi pentru privirea critică pe care ne-o propun. Ar trebui să ne ţină într-o stare de veghe necesară pentru o societate normală la cap. Aşa cum, pe de altă parte, şi obsesia mesajului mi se pare ridicolă.
Drumul spre cinematografie
Dintotdeauna mi-am dorit să ajung regizor. Nu am avut un plan de rezervă decât la nivel declarativ, în sensul că nu credeam cu adevărat în el (aveam profesori în familie şi îmi inchipuiam că - la o adică - puteam încerca să urmez o carieră didactică, dacă asta cu regia nu ieşea).
Îmi petreceam timpul liber în săli de cinema şi cum mi-a plăcut întotdeauna şi literatura, citeam cu plăcere. Am început să citesc şi scenarii încă din şcoala generală (tatăl meu făcea parte din industrie, aşa că aveam acces, uneori, la scenarii) şi de multe ori îmi plăceau mult mai mult decât unele dintre romanele pe care le aveam de citit în mod obligatoriu.
Asta mi-a întărit convingerea că spre asta vreau să mă îndrept, aşa că în liceu ştiam deja că asta vreau să fac. Cu toate astea, la insistenţele familiei (ai mei încercau să mă protejeze de lumea filmului, care nu era – din punctul lor de vedere – una prea plăcută şi totodată încercau să se asigure că nu o să mor de foame dacă îmi lipseşte talentul sau dacă e doar o toană) am intrat la limbi străine. Regia a venit după.
Cineast în România. Cu bune și cu rele
A fi cineast are legătură cu o libertate care combină mai multe simţuri, este o pasiune sinestezică. Nu e vorba numai despre imaginaţie ci şi despre felul în care aude, vede şi simte un artist. Îmi place mult ceea ce fac, mă simt eu cu adevărat chiar dacă nu ştiu să spun nimic memorabil despre asta.
Dar nici nu vreau să fiu cârcotaş. Există neajunsuri, lucrurile ar putea să stea mai bine, în mod cert. Prefer să mă bucur însă de faptul că fac ceea ce îmi place şi să trec cu vederea momentele grele. Se întâmplă rar să faci exact ce îţi place.
Când te-ai gândit prima dată la Pororoca
M-am gândit prima dată la poveste acum zece ani. Recitisem o ştire care făcea aluzie la un necaz prin care trecuse o familie, asemănător cu cel din film. Bărbatul avea o intuiţie în privinţa unui răspuns, doar că deznodământul era simplu, un raţionament bazat pe mai multe motive şi indicii evidente şi la îndemână.
Am început să construiesc plecând de la ideea unui scenariu ipotetic şi din ce în ce mai elaborat. Nu mi-am închipuit că realitatea putea să fie şi mai stranie, câteodată. Dar ciudăţenia, în mod paradoxal, oferea putere poveştii mele.
Povestea filmului
Mi-am închipuit drama asta filmată, pas cu pas, descompusă în elemente. Mi s-a părut o provocare şi totodată un film la care m-aş fi uitat. Ştiam că am nevoie de actori puternici şi de o poveste spusă cu onestitate, cât mai direct. Spectatorilor nu le place să li se ţină lecţii. Mai ales despre suferinţă. Aşa că am încercat să evit locuri comune şi am făcut o propunere diferită, radicală.
Etapele
De la idee la scenariu au trecut cinci ani. Aici includ şi perioade în care am întrerupt munca pentru că apăreau diverse proiecte şi includ şi perioada de documentare (discuţii cu psihologi, psihiatri, criminalişti, cupluri care au trecut prin momente asemănătoare) şi de schiţare a secvenţelor.
După vreo patru ani de la primele idei, primul draft a fost gata repede - ca timp efectiv de stat în faţa tastaturii -, cam într-o lună. A urmat o jumătate de an analiză, restructurare şi eliminare a balastului (era foarte lung), apoi concursuri, fonduri cinematografice şi filmarea – încă un an. Postproducţia şi traseul festivalier au mai mâncat un an.
Cea mai grea parte
A fost dificil cu totul, pentru că este un film care tratează o destructurare psihică şi fizică, ceea ce impune o filmare în ordinea secvenţelor din scenariu (nu se filmează aşa de obicei, din raţiuni financiare, se filmează grupat, pe locuri de filmare şi deci nu neapărat în ordinea secvenţelor din scenariu).
Secvenţele de intimitate dintre cei doi protagonişti (Iulia Lumânare şi Bogdan Dumitrache) au fost delicate şi grele. Şi două dintre secvenţe în mod special au fost dificile.
Una pentru că este foarte lungă şi are un singur cadru (secvenţa din parc, de la începutul filmului), lucru care nu e deloc uşor de dus la bun sfârşit dacă luăm în calcul că aveam la cadru 15 actori şi zeci de copii, tineri şi adulţi figuraţie specială şi simplă, animale de companie, cinci oameni la sunet, microfoane ascunse, pentru ambianţă şi o întreagă echipă în spatele camerei (care se rotea aproape la 180 de grade în timpul filmării secvenţei) pe o căldură sinistră.
Cealaltă pentru că a implicat un consum emoţional mare pentru unul dintre actori. Ambele secvenţe au avut fiecare nevoie de mai mult de trei săptămâni de pregătire, repetiţii şi filmare.
Obstacole în promovare
Nu ştiu exact care ar fi obstacolele (altele decât cele financiare) şi nu m-am împiedicat de multe pentru că de promovare s-au ocupat de fiecare dată nişte oameni care se pricep şi care cu asta se ocupă. Mă implic în măsura în care mi se cere opinia, dar în discuţii relaxate, nu neapărat punctuale. Nu este punctul meu forte. Şi uneori prin interviuri.
Ce lipsește
Lipsesc imaginaţia şi curajul. Şi onestitatea, în unele dintre cazuri. Cred că filmele româneşti merită o comunicare mai bună, mai lipsită de artificialitate, în special în online. Şi urăsc formulările traduse de-a dreptul din engleză, de genul „de la regizorul filmului...” Mi se par ridicole.
Cum să compari prezentările unor producţii de sute de miloane de euro cu un film românesc de autor? Şi de ce să faci asta aşa? De multe ori mi se pare că par să nu îşi dea seama, cei care decid să folosească genul ăsta de comunicare, cât de ridicol sună în româneşte ceea ce tipăresc pe afişe. Sau poate nu le pasă, ceea ce ar fi şi mai trist.
Clișee
Cele legate de sunet, dramă şi bucătării. Sunt exasperat deja de ele. Mulţi nu ştiu ce i se poate reproşa, de fapt, unui film românesc, nu au exerciţiul unui dialog critic obiectiv, aşa că aruncă sintagma asta legată de sunet, pe care o mestecă deja relativ multa lume, adică „sunet de film românesc”.
Lucrurile nu mai stau aşa de ceva vreme, dar depinde pe de o parte unde vezi filmul şi pe de alta contează şi faptul că filmele româneşti, cel puţin deocamdată, nu pot fi difuzate într-o sală cu sunet Atmos, să fim serioşi, pentru că nu ar avea de ce.
Dacă te aştepţi la un sunet de genul celor ale franchizei Star Wars de la un film românesc intimist, unde funcţionează în principal boxele de lângă ecran (sau numai ele) pentru că asta a fost concepţia de sunet (ca, de altfel, a multor filme, încă) sigur că o să ai o mare dezamăgire. Dar comparăm mere cu pere şi nu e corect.
Mi se pare şi că de multe ori rolul unui autor este confundat cu acela al unui bufon. Sigur că o cinematografie fără comedii şi spectacol ar fi una bolnavă. Sau una fără cinefili. Dar regizorul nu este un simplu executant, aşa cum nu este nici judecător.
Cred că artiştii ar trebui respectaţi pentru privirea critică pe care ne-o propun. Ar trebui să ne ţină într-o stare de veghe necesară pentru o societate normală la cap. Aşa cum, pe de altă parte, şi obsesia mesajului mi se pare ridicolă.
Cinematograful înseamnă altceva. Dar de aici şi până la comentariile devenite deja aberaţii, toxice, dintr-o sastiseală acră, despre sunet sau despre bucătării sau despre ciorbe şi drame care nu se adaptează zonei de gust a publicului plătitor (oricum s-ar defini aşa ceva) sau nu se referă la ceea ce doreşte publicul, cred că e o cale lungă. De la un punct încolo, dacă asta este chiar tot ceea ce îţi doreşti, râzi degeaba.
Publicul
Mi-e greu să fac genul ăsta de aprecieri. Ştiu că românii îşi doresc comedii, le place să râdă. Nu primesc prea bine (deocamdată) cinematograful de autor, dacă judecăm după numărul de spectatori (nici măcar excepţiile nu mi se par relevante, ar trebui să mergem în număr mult mai mare la cinema ca să putem face categorisiri de felul ăsta).
Aşa că nu pot să spun decât că exigenţa critică obiectivă a publicului se confundă la noi, în multe cazuri, cu gustul în discuţii salonarde ireverenţioase, superficiale şi de multe ori lipsite de onestitate. Aşa că mi-e greu să definesc concret relaţia asta.
Cronicile din media
Le urmăresc dar nu mă afectează nici cele apreciative, nici cele critice. Este plăcut, desigur, să constaţi că există oameni pe aceeaşi lungime de undă cu tine. Dar fiecare este liber să aibă opinii şi e clar că unii dintre noi vedem lumea cu ochi diferiţi. Unanimitatea nu mi se pare doar plictisitoare ci şi contra-productivă.
Ce urmează
Urmează un nou lungmetraj, la care scriu deja de câtva timp. O experienţă inedită şi puternică din punct de vedere vizual şi al sound-design-ului. La noi nu a mai încercat nimeni, din câte ştiu, aşa ceva până acum. Sper să se şi concretizeze.
