Mate-fizica in liceu. Economie la facultate. Master in comunicare. Bursa la Nouvelle Sorbonne, unde a descoperit cursurile de cinema. Cand s-a intors de acolo, Mihaela Popescu si-a dat demisia de la jobul pe care il avea si s-a indreptat spre domeniul filmului. A ajuns producator asociat la Saga la 26 ani. Atractia filmului isi facuse simtita prezenta chiar din copilarie: a crescut cu cinema-ul in fata casei.
"In pronuntare" (sau "Yet To Rule") este filmul ei de debut in lungmetraj. S-a gandit prima data la el in 2012, plecand de la cazul studentei japoneze violate in Romania.
Te dadeai in spate pana ce ajungeai sa vezi o tara intreaga indiferenta fata de abuzul contra femeilor, fata de minoritati, oameni marginalizati, lasati fara educatie si posibilitati, sa ajunga intr-un vortex patologic, spune Mihaela.
In 2013 a inceput sa se documenteze si sa scrie scenariul. In 2014 a inceput sa stranga finantare, iar in 2016 a filmat.
Cu cateva zile inainte de filmare producatorul a vrut sa opreasca filmarea din motive financiare. A trebuit sa tai din zilele de filmare, s-a taiat din bugetul de scenografie, am taiat din tot ce am putut.
Filmul a fost selectat in cadrul in cadrul celei de-a patra editii Woche der Kritik Berlin/ Berlin Critics’ Week, un eveniment organizat de catre Asociatia Criticilor de Film din Germania, si va avea premiera mondiala pe 17 februarie, la Berlin. Mihaela lucreaza la primul ei lungmetraj documentar „The Living Bridge”, despre felul in care Brexit afecteaza viata celor care traiesc in Marea Britanie.
Drumul spre cinematografie
A fost un proces lung si intuitiv. Vin dintr-un oras foarte mic, cu un orizont cultural extrem de limitat. Nu am indraznit sa ma gandesc ca as putea face film, am ajuns pe ocolite aici.
Ca sa iti dau un exemplu, mergeam cu mama sa ma inscriu la cea mai buna clasa de liceu din oras, care era de Informatica. Cel putin asta credeam, pana ce ne-am intalnit pe drum cu un profesor de Latina, fost coleg de-al mamei. Au stat putin de vorba si cand a aflat unde vroiam sa ma inscriu, i-a spus in niciun caz, sigur cea mai buna clasa e de Matematica-Fizica. Asa am ajuns acolo. Tot asa am ajuns si la facultate, am invatat economie la Bucuresti la indemnul profesorului de matematica. In acel timp, oamenii erau inca pe pilot automat de supravietuire a tranzitiei, meseriile artistice nu erau o optiune in acel oras si de obicei mergeai cu valul.
Stiu insa ca intodeauna m-am uitat la filme altfel decat cei din jurul meu. As fi putut sa bat pe cineva daca lauda un film prost (intre timp m-am mai domolit). Am crescut cu cinema-ul in fata casei unde intram pe ascuns in fiecare zi si in rest, citeam literatura franceza.
La facultate am continuat sa fac asta, doar ca inzecit, pentru ca descoperisem internetul. Mi-am petrecut aproape tot timpul vazand filme piratate si asa am inceput sa aflu de Fellini, Tarkovski, Godard. Cand am terminat, m-am angajat si o data ce am fost pe picioarele mele, am indraznit sa fac ceva mai apropiat de ce vroiam.
Am facut un master in Comunicare media si prin el am plecat cu o bursa pentru un semestru la Nouvelle Sorbonne. Acolo am descoperit cursurile de cinema si, ca un copil in magazinul de bomboane, am incercat sa iau aproape toate cursurile din toti anii.
Stiu ca la un moment dat au fost sezitati cei de la facultatea din Romania in privinta mea, spunandu-le ca nu am voie sa fac cursurile de cinema. Nu stiu cum, dar pana la urma am reusit sa le fac.
Cand m-am intors, n-am mai rezistat mult la jobul pe care il aveam. Mi-am dat demisia, o prietena m-a recomandat la o casa de productie de film si asa am ajuns producator asociat la Saga la 26 ani. Acolo, spre norocul meu, am lucrat cu regizori debutanti si am inceput sa ma implic creativ din ce in ce mai mult. Mi-a mai luat cativa ani sa indraznesc sa ma gandesc ca pot face film, dar in cele din urma s-a intamplat, tot cu aceeasi casa de productie.
"In pronuntare"
Au fost mai multe lucruri acumulate in timp, nimic nu vine usor sau subit in film, cel putin nu in cazul meu, dupa cum s-a vazut si in raspunsul anterior. In 2012 filmasem primul meu scurt metraj despre o femeie.
Stiam ca vreau sa continuu sa fac filme despre femei, citeam multa istorie si vroiam cumva sa externalizez destinul nederept al femeii pe care il remarcam tot mai des, nu numai in istorie, ci si in viata de zi cu zi.
Tot in acel an s-a intamplat si cazul foarte mediatizat al unei studente japoneze care a fost violata si omorata in apropierea aeroportului din Bucuresti. M-a frapat sa vad cum acel caz a fost prezentat ca fiind exceptional, si sa constat apoi ca nu era deloc asa.
Singurul lucru exceptional era interesul nostru subit pentru Japonia si pentru imaginea noastra ca tara, dar drumul spre crima a fost cat se poate de banal. Daca te dadeai doi pasi in spate, vedeai cum un barbat acuzat de doua omoruri, sapte violuri si cinci talharii, a fost lasat in libertate de niste politisti neimpresionati de faptele lui, pentru ca pana atunci era vorba doar de niste femei romance si sarace.
Vedeai cum un taximetrist cu permisul de conducere anulat care ii conduce la marginea padurii, declara nonsalant despre criminal cum a imbarligat-o “pe proasta ca ii duce bagajul. A mai facut violuri de-astea".
Mai mergeai putin in spate si vedeai cum un aeroport international opera linistit cu astfel de taximetristi corupti, fara licente. Si tot asa, te dadeai in spate pana ce ajungeai sa vezi o tara intreaga indiferenta fata de abuzul contra femeilor, fata de minoritati, oameni marginalizati, lasati fara educatie si posibilitati, sa ajunga intr-un vortex patologic.
Tot in 2012, spre final, pe acest fond, s-a nimerit sa primesc si o amenda de parcare pe care am contestat-o si care m-a condus la un proces pentru prima oara in viata. Am ajuns acolo si mi s-a parut un loc atat de absurd, de suprarealist, incat a trebuit sa ma intorc ca sa inteleg mai mult. Habar n-aveam ca justitia arata asa.
Asa ca in 2013 m-am intors ca simplu spectator, am inceput sa urmaresc cazuri penale, sa ma documentez, sa vad din ce in ce mai multe cazuri cu femei si sa incep sa ma gandesc la acest film.
Povestea filmului
Este o drama suprarealista despre depresia unui judecator de cazuri penale a carui identitate se macina intre rutina serviciului, o casnicie nefericita si pierderea tatalui rapus de boala. Prin prisma acestui judecator vedem cum depresia ia forma unei lupte surde dintre partea animalica si cea rationala, dintre partea masculina si cea feminina.
Foto: Saga Film
Prima varianta de scenariu era foarte diferita, povestea era tratata intr-un stil realist, sa zicem conventional romanesc.
Totul se petrecea intr-o singura zi, in interiorul unei judecatorii. Vedeam mai multe cazuri din acea zi prin ochii victimei unui viol care isi asteapta randul in sala de judecata. Am stat o perioada pe aceasta varianta, apoi mi-am dat seama ca e limitata, nu reuseam sa exprim ce vroiam. Asa ca acest personaj a devenit secundar si am inceput sa ma concentrez mai mult asupra judecatorului.
Foto: Saga Film
Etapele au fost cat se poate de obisnuite, doar ca au durat mai mult din motive financiare. Am aplicat la CNC si am castigat concursul la debut in 2014, in urmatorul an s-a strans finantare pentru productie si am revizuit scenariul. In 2016 am facut toate pregatirile si am filmat. Au fost 21 zile de filmare in iulie. In 2017 a urmat perioada de posproductie, care s-a incheiat cu selectia la Saptamana Criticii de la Berlin.
Cea mai grea parte
Perioada de filmare si cum a inceput. Cu cateva zile inainte de filmare producatorul a vrut sa opreasca filmarea din motive financiare. A trebuit sa tai din zilele de filmare, s-a taiat din bugetul de scenografie, am taiat din tot ce am putut.
Foto: Saga Film
M-a afectat foarte mult, dar am reusit sa trec peste cu ajutorul unei echipe extraordinare. Marius Panduru, directorul de imagine, m-a ajutat foarte mult, nu numai cu asta, dar si cu nesiguranta pe care o aveam ca femeie, regizor debutant, om venit din afara industriei.
Promovare
Ma implic la nivel creativ in productia materialelor de promovare: trailer, afis, press kit etc. In rest, trebuie sa recunosc ca nu ma pricep la campania de promovare. Intotdeauna am delegat cand am putut.
Foto: Saga Film
Ar trebui mentionat mai intai ca promovarea filmelor romanesti este excelenta daca vorbim de piata internationala si asta a fost posibil datorita festivalurilor de film.
Cat priveste piata romaneasca, nu cred ca e o problema neaparat cu modul in care se promoveaza, ci cu audienta. Romania e o democratie tanara, inca saraca, si cand esti tanar si sarac, esti teribilist, vrei lucruri noi, exotice, nu esti pregatit pentru introspectia pe care o ofera filmele romanesti. Cred ca, peste vreo cateva generatii, lucrurile se vor schimba, publicul va fi mai avid pentru astfel de filme, dar, din pacate, nu vor mai fi astfel de cineasti.
Evolutia publicului romanesc
Nu cunosc publicul romanesc atat de bine incat sa vad o evolutie a comportamentului. Sunt o fire destul de retrasa, oamenii cu care ma vad eu in Romania pot fi numarati pe degete.
Clisee
In general, cliseele nu ma deranjeaza. Prin definitie, se bazeaza pe ceva real, concret si atata timp cat vorbim de ceva real, nu vad de ce m-ar deranja. Mai mult ma amuza. Prejudecatile sunt cele care ma deranjeaza, cand lumea se pronunta inaintea faptului, inainte sa vada un film.
Cronicile din media
Le urmaresc atunci cand vreau sa descopar filme, regizori noi, si asta se aplica mai mult la filmele straine, pentru ca sunt mult mai multe. Se fac foarte multe filme in ultima vreme, nu mai e usor sa faci fata cu tot ce apare, si asa reusesc sa le ma triez.
E un exercitiu foarte alambicat, pentru ca de multe ori filmele laudate se dovedesc a fi o dezamagire. Probabil de asta am ajuns sa vad mai putine filme.
Ce urmeaza
Acum lucrez la un documentar despre Brexit, despre cum sunt afectate vietile europenilor care traiesc in Marea Britanie in acest moment. Apoi, nu stiu.
