[Arta vie] Elena Vlădăreanu: ”Oho, păi eu am tot militat din 2005 încoace. Dar atunci nu milita nimeni și ce scriam eu era considerat isterie”

Așa cum știu destui, Elena Vlădăreanu e poetă. A debutat în liceu, publicând un grupaj de poezii într-o revistă culturală, a continuat să apară în volume de antologie, iar primul său volum, pagini, a fost lansat în 2002. A continuat cu fisuri, europa. zece cântece funerare si spatiu privat. a handbook cu 33 de ilustratii de Dan Perjovschi. În paralel, a lucrat zece ani în presa culturală. Acum, la ”batranete”, un master de studii vizuale i-a deschis poarta spre artele performative, pe care le-a cercetat mai întâi, apoi le-a experimentat. Asa a apărut Habemus bebe și, recent, Identic Natural, spectacole la care a lucrat cu soțul său, Robert Bălan, regizor de teatru.

Începutul a fost ușor, pentru că nu s-a luat în serios. Acum, lucrurile au căpătat nuanțe concrete. Tocmai a apărut și un nou volum, Bani. Munca. Timp liber, care va fi lansat la Gaudeamus, pe 25 noiembrie, ora 17.00, la Ceainărie. Până atunci, o pagină de Facebook cheamă artiștii să povestească despre cele trei dimensiuni. Cum scrie Elena în noua ei carte:

Să vorbim puțin despre bani.
Să vorbim puțin despre muncă.
Să vorbim puțin despre timp.

Vorbim despre ele și în interviul de față, dar și despre riscurile autobiografiei ca inspirație, despre copii, banane versi și macrou congelat, crowd-funding în artă, bariere, vremuri bune și cele mai rele, care vor veni.

Cum ai ajuns la tipul acesta de arta

Te referi probabil la interesul pentru performativitate. Uite, am făcut, la bătrânețe, un masterat care mi-a prins foarte bine, asta după ce facultatea a fost un chin și un regres și o traumă.

Deci am făcut un masterat de studii vizuale, nu venea pe un teren chiar gol, lucram déjà de zece ani în presa culturală, timp în care am scris despre cărți, despre teatru, despre filme, artă vizuală și dans.

Și am început să cercetez mijloacele performative ale poeziei și, ca să înțeleg, am început eu însămi să experimentez. Dar nu sunt suficient de curajoasă, așa că până la urmă am ales să lucrez împreună cu soțul meu, Robert Bălan, care-i regizor de teatru.

Noi mai lucrasem și înainte de Habemus bebe, dar tot timpul eu am considerat întâmplările astea simple accidente, abia după Habemus bebe am început să ne gândim serios la asta și chiar să avem proiecte împreună.

Primele încercări

Începutul a fost cred că mai ușor sau așa îmi amintesc acum pentru că, într-un fel, nu m-am luat nici o clipă în serios, adică până în ultima clipă am crezut că nu o să iasă, că eu nu sunt făcută pentru asta.

Dar treaba a devenit serioasă, am început să scriu în mod constant text performativ (ezit, vezi, încă să-l numesc teatru), am mai multe proiecte începute… Dar aș vrea să se înțeleagă că eu nu merg pe scenă și nici nu mă implic în regie, asta face Robert. Sigur, discutăm, ne dăm sugestii unul altuia, dar cam atât.

Lumea literară

Că după vreo doi ani în care am frecventat ceea ce era prin 2000 lumea literară bucureșteană (cenacluri, întâlniri, dar nu bețivăneli, asta nu m-a pasionat niciodată) m-am îndepărtat definitive și irevocabil de ea.

Bariere

Barierele sunt în primul rând cele personale. Timpul. Neîncrederea. Nesiguranța. Senzația că mergi pe nisipuri mișcătoare. Tot astea sunt și cele mai mari greutăți. Sentimentul permanent că nu știu cum se face. Dar asta e și mișto: că totul e imprevizibil, că nu mă plictisesc.

Identic Natural: etapele creației

La spectacol nu m-am gândit eu, s-a gândit Robert. Ți-am spus, eu sunt cu scrisul. Un text despre mâncare am în minte de peste 10 ani și încă nu am scăpat de el, adică tot o să-l scriu eu odată și-odată.

Așadar Robert a fost cel cu ideea de a face un spectacol cu această temă, știa de interesul meu pentru asta, am scris împreună și ne-am documentat împreună.

Cea mai intensă perioadă a fost în august, după ce am aflat că am câștigat finanțare de la Arcub (proiectul a fost finanțat în cadrul Programului cultural București Oraș participative de către Primăria Municipiului București prin Centrul Cultural al Municipiului București), ne-am mutat la maică-mea pentru vreo două săptămâni cu hârtii, cărți, laptopuri și stick de net.

Fetele alergau prin curte toată ziua, maică-mea ne făcea de mâncare și atunci am scris cea mai mare parte din text și am reușit să discutăm cel mai mult, să ne punem ordine în hârtii și în știri, am vorbit cu oameni, am adunat date, am schițat texte.

Identic Natural. Foto: Ana Catrina

De exemplu, în spectacol e o parte destul de consistentă despre mâncare ieri și azi. Adică aici e nostalgie și dor, aici e despre lipsuri și despre arta procurării hranei, sunt chestii foarte personale. Am ținut mult să intre pentru că grupul nostru țintă includea adolescenți și tineri, iar din punctul nostru de vedere această trecere de mici istorii trăite de la o generație la alta este esențială pentru formare și, din păcate, pe cale de dispariție.

Copiii nu mai cresc pe lângă bunici, cu părinții nu vorbesc din lipsa timpului sau din alte motive, iar ritualul ăsta, de a transmite prin povești istoria familiei și, indirect, informații despre un timp necunoscut, riscă să dispară. Ei, partea asta am scris-o, într-o primă variantă, acolo.

Identic natural. Foto: Ana Catrina

Concluzii dupa Habemus bebe

Sincer, nu știu ce să-ți răspund aici. Poate că e prea devreme să am așa, o privire distanțată. Mi-ar plăcea să-ți spun că am căpătat încredere în mine, dar nu pot.

Cand autobiografia devine inspiratie

Asta-i o întrebare foarte bună. Mi-o pun și eu deseori. Fără nici un folos, că nu am un răspuns. Păi e riscant pentru că nu e vorba doar despre tine, ci despre o pânză de păianjen în care sunt prinși oameni și întâmplări.

Oricât de multe văluri ai pune peste piesele realității, oricât de mult ai voala, tot se întrevede realitatea și, vorba aia, ”cine știe cunoaște”.

Există acest risc, ca oamenii să se simtă trădați și folosiți, nu poți să spui că nu-ți pasă, sunt tot ce ai, familia și prietenii. O auzeam pe maică-mea după ce a văzut spectacolul că vorbea cu taică-miu, care nu e în țară, și-i povestea: vai, ce amuzant e, vai ce am mai râs, păi suntem cu totul acolo, cu sărăcia și cu bananele verzi pe care le aduceai tu și cu macroul congelat.

Slavă Domnului că am părinți cu simțul umorului. Și chiar dacă nu le-o fi picat ceva bine vreodată au fost atât de delicați încât nu mi-au arătat-o.

Teme

Scriu despre chestii care mă interesează, care mă obsedează mai exact. Parcă văd că după ce o să-mi apară cartea acum, în noiembrie, o să se spună că-s obsedată de bani. Oh, well, cine nu e?!

Da, ajung să scriu despre chestii care nu-mi dau liniște un timp. Sau despre teme de care ne lovim zilnic, dar care țin mai degrabă de o zonă privată, de universul familiei dacă vrei. Adică iau o temă din spațiul public și o întorc cumva și o fac, din mare, mică.

De exemplu, supravegherea, care e tema spectacolului pe care l-am făcut anul trecut la Naționalul din Târgu-Mureș. E o temă mare, de care ne tot lovim, la care ne gândim și nu prea, că déjà trăim cu ea. Noi am luat-o și am dus-o în universul mic, la școală, la grădiniță, între oameni ca noi, oameni simpli și normali care (se) supraveghează din tot felul de motive, cele mai multe pornind din bune intenții, și (se) toarnă pe rețelele de socializare.

O formă de turnătorie mai elaborată, mai cinică, mai perversă, la care asistăm cu toții, o tolerăm, dacă nu cumva ajungem să o practicăm. Mă arunc pe chestii incomode, dificil de abordat, nebunești. Robert e mai domolit, uneori îmi zice, p-ăsta nu-l faci cu mine. Nu-i nimic, eu scriu și vedem după.

Vibe-ul militant

Oho, păi eu am tot militat din 2005 încoace. Dar atunci nu milita nimeni și ce scriam eu era considerat isterie. După cum mă știu, dacă toată lumea militează, eu mă retrag la vatră. De fapt, prin a scrie despre chestii din astea majore-mărunte, cum ar fi banii și precariatul în care trăiesc artiștii, prin a le fragmenta până ajung să le personalizez, eu asta fac, mă las la vatră. Într-un fel, fug de curentul mare și îmi caut propriile direcții. Cred că asta mă reprezintă cel mai bine, căutarea.

Publicul

Acum, la Identic natural, spre surprinderea și bucuria noastră au venit oameni care nu prea merg la teatru. Am avut foarte mulți adolescenți, de exemplu. La Habemus bebe au fost multe femei, cumva de înțeles, dar, la fel, oameni care nu merg de obicei la teatru.

Identic Natural. Foto: Ana Catrina

Cum a evoluat peisajul artelor vii în România

Ceva foarte important s-a întâmplat: au apărut spațiile. Spațiile mai multe înseamnă automat proiecte mai multe. Înseamnă diversitate. Înseamnă evoluție. Îmi amintesc cum era acum zece ani, mai bine. Nu era nimic în București.

Imaginează-ți că spațiu pentru teatru independent era în Club A. Adică tu îți făceai un spectacol și îl propuneai la Club A, acolo era un om foarte inimos și care te accepta, îți dădea sala cu câteva lumini și microfoane. Dacă îți adunai oameni, păstrai câștigul. Cam ăsta era peisajul independent prin 2008-2009.

La un moment dat, după ce și-a făcut Robert un one man show, l-a chemat un tip să joace la ”La Birou”. Am mers înainte să vedem spațiul, era pe lângă căminele Politehnicii, în Tei, un garaj între blocuri. În curte, plin de rahați și vomă, am intrat, înăuntru, pe o masă acoperită cu mușama slinoasă, trona o ditamai oala cu ceva haleală din care se înfruptau vreo zece hipioți rupți care își duceau veacul pe acolo. Seara, la spectacol, oamenii erau mai activi, fumau și beau, noi le-am făcut spectacol. Îți dai seama ce reacții de oameni fini în cuibul ăla de hipioți. Nici nu știu cum am scăpat vii de-acolo. Patronul însă era un tip foarte mișto și, vizibil jenat de prezența noastră, s-a dus la toți consumatorii să plătească naibii bilet, așa că am plecat și cu niște bani.

Deci față de situația de atunci, acum e parfum. Dar rămâne problema finanțărilor, sunt doar două linii de finanțare, AFCN și Arcub, e o loterie uneori, pentru noi a fost primul an în care am prins o finanțare, pentru Habemus nici nu am încercat, am făcut crowd funding.

Dar asta e așa, o glumă, într-o țară cu o populație sărăcită care nu are bani de pâine. Adică nu e o soluție, poți să încerci o dată, dar să fii atât de naiv să crezi că îți poți finanța toate proiectele prin crowd funding…

Cred că e foarte importantă contribuția unor artiști pe care acum îi legăm de Macaz sau Replika, dar ei sunt cei care au creat niște structuri, atât spațiale, cât mai ales artistice: David Schwartz, Mihaela Michailov, Radu Apostol.

Sigur, schimbarea a început prin 2004, cu o generație teribilă de regizori&actori&dramaturgi (Geanina Cărbunariu & co. Robert a fost coleg cu ei). Așa cum în literatură a fost un val 2000-ist, așa a fost și în artele performative. 

Dar nu vreau să mă bag acum în teorii și istorii, aici sunt alții care se pricep mai bine. Ce vreau să spun este că, în ciuda obstacolelor, din punctul ăsta, de aici, se remarcă o construcție cu cărămizi la vedere. E chiar o construcție și nu e deloc fragilă. Dar teamă mi-e că mă înșel, că ne așteaptă vremuri mai grele chiar, pregătite cu atenție și grijă pentru oameni de acest guvern ”social”. Și că praful se va alege.