În primăvara lui 2016, jurnaliștii Radu Ciorniciuc și Lina Vdovîi au mers să facă un reportaj în proaspăt declarata Rezervație Naturală și să filmeze excavatoarele care curățau tonele de gunoi din Delta Văcărești. Acolo i-au descoperit însă pe Gică Pescarul și familia lui. Trăiau acolo de 20 de ani, complet izolați de societate.
Nu și-a dus niciodată copiii la școală sau la medic - cei mici pășeau destul de rar după digul care le împrejmuia casa. Trăiau într-o sărăcie extremă, dar erau împreună și se bucurau de asta. Erau acasă, povestesc cei doi.
Lina și Radu au renunțat la pălăriile de jurnaliști, au ieșit din zona de comfort și au încercat să ajute. Au făcut un apel pe Facebook în căutarea unor voluntari care să învețe cei 11 copii să scrie și să citească. Și au continuat filmările.
Copiii care au trăit în Delta Văcărești și-au documentat tranziția de la o viață în sălbăticie la cea de premianți școlari. Cele mai puternice fotografii ale lor, alături de povestea scrisă de Radu Ciorniciuc, au devenit o carte. Reportajul s-a transformat într-un film.
Documentarul este încă în lucru, iar cartea va fi lansată pe 5 noiembrie la Muzeul Național de Artă Contemporană. Lansarea va fi însoțită de un mix de arte vizuale, iar profiturile din vânzarea cărții vor fi donate asociației Sens Pozitiv, care administrează fondurile pentru educația copiilor din deltă.
Lina si Radu spun mai jos povestea acestei aventuri: cum s-a transformat un subiect jurnalistic intr-un proiect social.
Povestea filmului
În primăvara lui 2016 am mers să filmăm excavatoarele trimise de Primărie și Minister să curețe tonele de gunoi de pe digurile Deltei Văcărești. Zona era proaspăt declarată Rezervație Naturală - același statut legal pe care-l aveau și pădurile virgine din Transilvania.
Fantastică treabă!, ne-am spus atunci. Hai să facem un reportaj despre cum o sa transforme autoritățile zona asta până de curând abandonată în gunoaie. Și dacă tot suntem acolo, hai să vedem și cum o sa fie tratați oamenii care au locuit în stufăriș o viață. Cum vede statul situația lor, ce planuri are pentru ei după evacuare?
Experiența noastră cu subiecte asemănătoare ne-a învățat că, de cele mai multe ori, în cazul evacuărilor, soluțiile pentru cei dați afară sunt fie inexistente, fie ineficiente pentru integrarea lor socială. Subiectul nostru era destul de clar: urmărim, pe o perioadă de câteva luni, evoluția zonei și, în paralel, viața familiilor aflate în fața evacuării.
Etapele
La scurt timp după ce am ajuns acolo, l-am cunoscut pe Gică “Pescarul” și pe ai lui: o familie de 16 oameni, dintre care 11 copii care au locuit acolo timp de aproape 20 de ani, aproape complet izolați de societate. Gică era capul familiei, un fost braconier care acum visa să ajungă rangerul deltei. Nu și-a dus niciodată copiii la școală sau la medic - cei mici pășeau destul de rar după digul care le împrejmuia casa. Viața lor era în stuf, pe lac, printre păsări rare, vidre și broaște țestoase. Eram cuceriți de relația lor cu natura și felul în care aveau grijă unii de alții. Trăiau într-o sărăcie extremă, dar erau împreună și se bucurau de asta. Erau acasă.
Tema asta nouă despre acasă, despre sentimentul de apartenență și familiaritate, e imensă și poate fi tratată din foarte multe unghiuri. Un reportaj clasic nu ne-ar fi permis spațiul pe care ni-l doream pentru povestea asta. Am decis să continuăm filmările și să facem un documentar de lung metraj.
Cea mai grea parte
Din momentul în care ne-am asumat că facem mai mult decât un reportaj, ne-am dorit să extindem proiectul dincolo de documentarea pentru film.
Deși ne-a fost extrem de greu să ne dăm jos “pălăriile de reporteri” și sa ne implicăm mai mult în viața copiilor, am vrut să-i și ajutăm - cu atât mai mult cu cât știam că, cel mai probabil, vor ajunge într-un centru de plasament, despărțiți de părinți.
Am pus bazele unui proiect social prin care am încercat să ajutăm familia să aibă o viață independentă în oraș. Aici am întâmpinat cele mai multe provocări.
Demersurile astea de asistență socială au început când unul dintre copii ne-a rugat să-l învățăm să scrie și să citească. Se gândea că o să plece de-acasă la un moment dat și n-o să se descurce prin lume. Am făcut atunci un call pe Facebook și ne-am rugat prietenii să voluntarieze la școala 136 din Ferentari, în fiecare weekend, și să-i învețe pe copii cititul și scrisul. S-au implicat neașteptat de mulți oameni.
În toamna anului 2016, puștii erau înscriși deja la școală, la medic și la tot felul de activități de dezvoltare personală și emoțională. La începutul iernii, s-au mutat, cu ajutorul voluntarilor de la școala 136, într-o casă normală.
Acum, după un an și jumătate de eforturi, cu implicarea unor voluntari și donatori senzaționali, copiii au trecut toți clasele, au învățat scrisul și cititul, părinții au joburi, acces la servicii și ajutoare sociale.
Mihaela Murgoci, Alina Dumitriu, Wanda Hutira, Alecsandra Popa, Cristian Neagoe, Zenaida Tataru, Timea Honț - sunt doar câțiva din oamenii care au muncit ca proiectul ăsta social să devină posibil.
În timpul documentării noastre pentru film, ca să-i anturăm și pe copii în munca și felul nostru de a descoperi lumea, le-am dat aparate foto pe film și i-am încurajat să facă fotografii la toate lucrurile pe care le văd și stârnesc în ei emoții puternice. Le-am adus filme cât de des am putut și, după un an jumate, ne-am trezit cu o arhivă de sute de fotografii făcute în diferite etape din tranziția lor către oraș.
Practic, și-au documentat singuri călătoria de la viața din sălbăticie la cea de premianți școlari. Împreună cu prietenii de la Decât o Revistă, am ales cele mai puternice 100 fotografii și le-am alăturat unui text despre viața familiei și povestea proiectului. Așa a apărut pe lume cartea-album “Acasă”, pe care o lansăm pe 5 noiembrie la Muzeul Națională de Artă Contemporană.
Mirări
Documentarul este încă în lucru, deși am filmat aproape toate lucrurile esențiale pentru povestea pe care vrem să o spunem. Anul viitor, cel mai probabil în primăvară - când proiectul va împlini doi ani -, va fi gata de arătat publicului.
Ne-au surprins multe lucruri în tot timpul ăsta și am învățat enorm de la oamenii din jurul proiectului, dar mai ales de la copii. Ne-a surprins, și continuă să o facă, modul detașat și curajos prin care înfruntă greutățile vieții din oraș.
Ne miră viteza cu care asimilează lumea asta nouă, cu alte norme și reguli, și ne încântă că eforturile noastre se întorc cu rezultate care cu siguranță o să-i ajute pe copii pe termen lung.
Cum v-a afectat experiența
Am scris mult despre oameni marginalizați și motivele pentru care nu sunt ajutați. Faptul că am ieșit din zona noastră personală și profesională de confort - și am făcut lucrurile despre care am tot scris că nu se fac - ne-a ajutat să înțelegem mai bine cum putem ajuta lumea din jur.
Motivul major pentru care oamenii de la marginea societății continuă să trăiască acolo este discriminarea și lipsa de încredere. De ambele părți. Amărâții știu că autoritățile sunt monștrii ăia care vorbesc pe altă limbă, dau amenzi, instituționalizează copii, etc, iar autoritățile sunt convinse că săracii că sunt leneși, vicioși și că “nu vor, dom’le!” orice le-ai face.
Noi încercăm să demonstrăm că dacă există o punte solidă de comunicare între taberele astea, lucrurile pot funcționa. Practic, asta vrem să arătăm cu proiectul “Acasă”. Că prăpastiile dintre oameni pot dispărea dacă învățăm să avem mai multă încredere unii în alții.
Copiii
Copiii erau obișnuiți cu camerele de filmat și de fotografiat. Nu eram primii reporteri care veneau să documenteze viața lor din Delta Văcărești, dar am fost printre puținii care făceau un film observațional.
Aici a fost puțin mai complicat - încearcă tu să-i faci pe 11 copii să nu se mai uite la cameră în timp ce-i filmezi. A durat ceva până să ne dăm seama care-i cea mai buna abordare pentru asta.
Cel mai bine a funcționat: “Măi, copii, voi ați văzut vreodată filme în care Jean Claude Van Damme se uită în obiectivul camerei de filmat?!”
Echipa
Echipa pentru documentarea efectivă a filmului a fost destul de mică - Radu Ciorniciuc, Lina Vdovîi și Mircea Topoleanu. Însă am avut parte de ajutor și consultanță de la foarte multe persoane. Anghel Damian și Elvira Lupșa, pentru că veneau din lume artei, au fost doi dintre oamenii care au contribuit destul de mult la clarificarea unor linii de documentare.
Numele
Surprinzător sau nu, toți oamenii implicați în documentare au trecut prin momente dificile în viețile lor. Cu toții am căutat, cel puțin la un moment dat, răspunsuri la întrebările mari ale vieții: cărui loc aparținem, către ce ne îndreptăm, pe cine avem alături? Căutarea pe care familia lui Gică Pescarul era nevoită să o facă era, păstrând proporțiile, însoțită de întrebările astea pe care ni le-am pus și noi.
Iar “Acasă” - locul, starea, oamenii - vine cu toate răspunsurile și rezolvările de care avem nevoie ca să trecem peste încercările vieții. Am știut de la bun început că ăsta va fi titlul filmului nostru.
