[Arta vie] Florin Flueraș: Aș vrea să explorez ideea de a insera în lumea artei o entitate ce aparent nu ar avea ce căuta acolo. De exemplu, o instituție de artă devine clinică sau biserică

Nu îți trebuie o formare specială pentru a înțelege arta performativă, spune Florin Flueraș. Doar o deformatare de normele ascunse ale mediului. De altfel, continuă el, oamenii fără o pregătire în performance, se conectează ușor la astfel de spectacole, în timp ce din partea profesioniștilor a avut parte uneori de neînțelegere și chiar de reacții agresive.

Florin Flueraș a studiat psihologia, dar și-a dat seama că în artă ar avea șanse să găsească mai bine ceea ce caută. Acceptarea unor noi forme de viață. Cum face asta? Explorând. Dând la o parte straturi, în fiecare etapă.

La început, era mânat de curiozitate și mai puțin atent la rezultat. Voia să arate ceea ce nu se putea vedea. S-a orientat spre performance-uri pentru cutia neagră. Apoi, simțind constrângerile unei astfel de forme, a făcut Postspectacol: ieșirea din performance. A avut și o perioadă în care l-a interesat politicul. Acum, prin Artworlds, încearcă o structură în care cea mai importantă este interacțiunea: Cum se poate afecta sau crea o realitate sau chiar o lume.

Florin vorbește despre toate astea în rândurile de mai jos, dar și despre bariere, public, mixul dintre artă și publicitate, evoluția performance-ului și de ce prezintă așa de rar în România:

Cum ai ajuns la tipul acesta de artă

În timpul studiilor de psihologie am devenit intrigat de terapiile ce operează cu comportamente și experiențe. În lucrarea de licență am explorat un limbaj al acțiunilor și a sensibilității corporale pornind de la studiul viselor.

Dar cam în același timp am înțeles că psihologia are în general o orientare implicită spre normalizare. Mi se părea atunci că arta ar acționa în direcția singularizării, că acceptă și potențează noi forme de viață. Nu gândeam în acești termeni, dar intuiam ceva de genul ăsta.

Oricum arta a început să pară un context mai interesant pentru direcția în care se dezvoltau preocupările mele. A fost foarte important și că în Târgu Mureș am avut prieteni artiști sau preocupați de artă.

Primele încercări

La început eram împins de o puternică curiozitate și pasiune și aveam încredere. Făceam lucrurile pe care aveam nevoie să le fac, mai puțin preocupat de rezultate, de recepție.

Îndoieli și uneori frustrări au apărut mai târziu. Prima lucrare a fost Process in Progress, un performance duraţional, gândit pentru cubul alb. Pornea de la behaviorism, conform căruia poți să accesezi stimulul și comportamentul răspuns, dar nu procesele mentale și afective, cutia neagră, dintre stimul și răspuns, S–[]–R.

Eu eram interesat să expun cutia neagră. Propuneam situația paradoxală de a expune într-un context de arte vizuale procese non vizuale, subtile, imateriale.

Era departe perioada în care se vorbea de arta imaterială, și în care acest format de expoziție performance era comun, și departe de Vest, unde exista potențialul unei deschideri spre astfel de preocupări.

Ce s-a schimbat

După această primă lucrare, Process in Progress, m-am orientat spre performance-uri pentru cutia neagră, probabil și datorită faptului că singurele reacții au venit din dansul contemporan și pentru că în jurul CNDB se forma o comunitate interesantă cu o efervescență de idei și practici la care doream să mă alătur.

Cu timpul însă formatul de spectacol, cu expectanțele și constrângerile lui implicite, a început să mi se pară tot mai problematic.

Începând cu Postspectacol, pe care l-am inițiat împreună cu Ion Dumitrescu, m-a preocupat din nou ieșirea din performance, sau împingerea formatului în afara spectacolului.

În prezent în Artworlds, împreună cu Alina Popa, suntem interesați să creăm structuri ce au la bază practici de performance, dar nu sunt doar performance-uri sunt entități complexe, de lungă durată, ce operează cu practici performative, teorie, moduri de colaborare, modalități de prezentare, procese de lucru...

Miza lor nu e doar pe produs, pe prezentare, ci pe modul în care intervenția la toate aceste niveluri și interacțiunea dintre acestea creează lucrarea, “artwork as artworld” cum zicem noi.

Artworlds pot lua diferite forme în diferite contexte și totuși își mențin o anumită coerență interioară și specificitate. În tot acest proces mai lucrez și la performance-uri ce nu mai respectă “cerințele” spectacolului.

Formarea artistului

Probabil cultivarea unei (parțiale) autonomii interioare, ce mă face să nu depind total de recunoaștere și de perspective exterioare. Asta a produs și o încăpățânare de a continua în anumite direcții, chiar dacă “realist” câteodată pare că nu ar mai trebui.

Și tot de aici vine și o anumită atenție și sensibilitate pentru asumpțiile, expectanțele, consensurile implicite dintr-un anumit context. Obișnuiam să confrunt aceste consensuri, acum mă interesează mai mult să lucrez cu ele.

Nu mă interesează așa mult să le critic cât să explorez ce se poate activa prin înțelegerea și folosirea lor. Și eventual cum se pot crea unele noi, aceasta e una din ideile din spatele proiectelor Artworlds, Black Hyperbox și Unsorcery.

Bariere

În primul rând nu e ușor să trăiești din asta, în nici un caz în România. Din cauza asta există o presiune pentru a forța o recunoaștere, vizibilitate, succes. Asta e o mare capcană aproape imposibil de evitat.

Produce gânduri de a deveni serios, profi, realist... și multă anxietate și conformism. În “lumea artei” și probabil și în alte lumi, ești vulnerabil la astfel de gânduri și forțe, chiar dacă le disprețuiești și ești conștient de cum acționează.

Teme

Perspectivele, ce e implicit în percepțiile, gândurile și atitudinile dintr-un anumit context, care sunt convențiile din mediile în care activez, condițiile implicite dintr-o situație.

Cum spuneam, mai degrabă decât critica mă interesează cum se pot crea noi condiții de posibilitate folosindu-te de aceste condiționări. Cum se poate afecta sau crea o realitate sau chiar o lume. Rolul cheie pe care îl are planul afectului la baza perspectivelor și la schimbarea lor.

Toate acestea nu mă interesează să le tratez ca teme, ci să operez cu ele, să fie actualizate în situația concretă, să nu fie conținuturi, nu subiecte, ci parte din structura, forma situațiilor de lucru și prezentare.

Vibe-ul militant 

Am trecut printr-o perioadă în care mă interesa politicul mai evident și direct, în Postspectacol, Candidatura la președinție, într-o perioadă în care nu erai obligat prin finanțări să faci “artă politică” sau “socială”, și nici nu se prea făcea în România.

Multă din arta care se auto declară “politică” pare că urmărește doar un soi de informare, de transmitere de mesaje, să “dea voce” diferitelor minorități, etc. Dacă vocile și mesajele sunt într-un context artistic, receptarea se face în lumea artei, cu referințele artei, e o receptare în primul rând estetică.

Indiferent de cât de tare afirmi mesaje politic ok în portavoce, ele nu vor fi receptate la fel ca la protest, totul va fi judecat și receptat în contextul istoriei artei, din punct de vedere estetic. Politicul e în ce face lucrarea respectivă în contextul în care e, nu în ce spune.

Prezența artiștilor în societate

Nu cred că e așa importantă prezența directă și evidentă în societate. Cred într-o acțiune indirectă. Sunt de acord cu Oscar Wilde care-l contrazice pe Aristotel și vorbește de antimimesis: viața imită arta mai degrabă decât arta imită viața.

Arta setează principiile estetice prin care se percepe “realitatea”. În artă se propun forme de viață, posibilități de simțire, noi idei, mutații în sensibilitatea dintr-o anumită perioadă. Acestea se pot propaga în societate într-un mod adesea subtil, ascuns, insesizabil dar foarte efectiv.

Ce nu știu oamenii despre arta performativă

În mod surprinzător, pentru că lucrez mult cu o sensibilitate afectivă, oamenii fără o pregătire în performance, de obicei se conectează cu ce fac, în timp ce uneori din partea profesioniștilor, am avut parte de neînțelegere, chiar și de reacții agresive. Nu îți trebuie o formare specială, doar o deformatare de normele ascunse ale mediului.

Anumite bariere se simțeau și din partea unor curatori și artiști vizuali, o ignorare sau desconsiderare a performance-lui, de parcă nu eram chiar artiști, nu ne încadram cu adevărat în arta contemporană.

Promovare

Nu fac mare lucru, în afară de câte un ”share la event”. Las instituția unde sunt invitat să se ocupe de asta. Probabil ar trebui să fac mai mult.

Publicul

Cred că există un public destul de receptiv. Ultimele prezentări au fost la Atelier 35 și la Fabrica de Pensule. Tot timpul sunt oameni care vin să mă întrebe câte ceva sau să îmi spună ce i-a intrigat, ce le-a plăcut, la ce s-au gândit, ce au simțit… dar nu aș putea generaliza aceste reacții.

Evoluție

România a avut o reputație foarte bună, în dansul contemporan se vorbea de axa Bruxelles – Berlin – Viena – București. Lucrurile s-au schimbat după 2010. Lipsește discernământul la toate nivelurile: educație, selecție proiecte, producție, prezentare, teoretizare.

S-a produs o întoarcere la mediocritate cum nu credeam că e posibilă. Ne mirăm cu toții cum perioada vechiului CNDB nu a lăsat deloc urme sau niște standarde de practici, preocupări și discurs.

Mixul dintre artă și publicitate

Exista un fel de consens între artiști că cei care “pleacă” în publicitate se prostituează. Își exploatează capacitățile artistice pentru profit, se vând corporațiilor... Pe lângă faptul că dacă analizăm mai în profunzime în mare parte și noi artiștii facem cam același lucru, să nu mai vorbim de întreaga societate care e caracterizată după unii prin această punere a “sufletului să muncească”.

Asta nu înseamnă că nu ar trebui problematizate și criticate aceste aspecte, dar critica trebuie să ne includă și pe noi înșine.

Nu sunt la curent cu proiectele de care vorbești. Atâta timp cât este spațiu pentru ceea ce vreau să fac, prezența nu îmi e total instrumentalizată, și contextului e cât de cât interesant, aș participa.

Unde te putem vedea

Din păcate în România foarte rar prezint ceva, datorită problemelor menționate mai sus. Dar să sperăm că lucrurile se schimbă.

În următoarea perioadă o să merg în Brazilia pentru o lună și jumătate împreună cu Alina Popa și Larisa Crunţeanu și eventual vom pune bazele unui nou Artworld (în sensul menționat mai sus).

Aș vrea să explorez ideea de a insera în lumea artei o entitate ce aparent nu ar avea ce căuta acolo. De exemplu pentru o anumită perioadă o instituție de artă devine clinică sau biserică. În clinică aș explora vindecarea (în sens larg) prin reconfigurarea anumitor afecte și abstracții ce stau la baza eului și a realității.

În biserică m-ar interesa să explorez practici asociate cu iubirea spirituală. Mă interesează aceste zone tabu în arta contemporană, sunt curios ce se întâmplă dacă sunt abordate din perspectiva Artworlds.

Lucrez și la un performance, States of Space, în care mă interesează cum spațiul, și realitatea în general, pot fi afectate prin modulații afective și comportamentale.

Recomandări pentru neofiți 

Mă inspiră cei cu care am colaborat sau colaborez în mod curent, Alina Popa, Ion Dumitrescu, Cătălina Gubandru, Adriana Gheorghe, Manuel Pelmuș, Maria Baroncea, Ștefan Tiron, Iuliana Stoianescu. Și ei prezintă la fel de rar sau deloc în România...