[Arta vie] Jean-Lorin Sterian, scriitorul care a descoperit că are un corp: Ultimul meu performance a avut loc într-un autobuz

I-am spus arta vie, ca să ne apropiem mai mult de ea. Pentru că deși ea încearcă să se apropie de noi, chiar și în autobuz, există o teamă care ne îndepărtează. Ceea ce nu înțelegem, ne sperie. Există această prejudecată față de noile tipuri de artă-experiment. Și ne-am hotărât să o dăm la o parte. Să vedem unde au ajuns noile granițe ale artei, ce înseamnă ele, să vorbim cu oamenii care o transformă.

Începem cu Jean-Lorin Sterian, scriitorul care, în 2008, a fost la un curs de mișcare la Centrul Național al Dansului și a descoperit că are un corp. În același loc și cam în același timp, a văzut și o piesă din care nu a înțeles absolut nimic. Și-a dat seama că prezența poate spune multe, mai mult decât scrisul, de ce nu? și că se simte confortabil în ea. A continuat să experimenteze ca actor și regizor, iar acum filmează un film în care personajele principale sînt doi publicitari. Se numește Starshitting.

Este, de asemenea, director artistic Homefest, un festival pe care îl recomandă celor care vor să afle mai mult despre arta vie. Arta noii generații care trăiește pe Facebook:

Din punctul meu de vedere, performance-ul e arta milenariștilor. Facebook ne-a transformat în producători permanent de spectacol, spune Lorin. 

Dacă îl cauți pe Google, o să găsești titluri ca ”Artistul care a năpârlit șosete la Bienala de Artă de la Veneția”. Așa cum spuneam chiar la început, cu cât arta e mai aproape, în șosetele noastre chiar, cu atât devine mai senzațională.

Jean-Lorin povestește despre distanțele acestea de percepție, despre corp, ambiții, teamă, societate, activism și felul în care se întâlnesc toate acestea, dacă ești dispus să privești atent.

Am emoții aproape întotdeauna înainte de spectacole. De obicei vomit discret cam cu 15 minute înainte, îmi revin și intru ok.

Cum ai ajuns la tipul acesta de artă

Am început să frecventez Centrul Național al Dansului în 2008. Am văzut o piesă de Ion  Dumitrescu și Eduard Gabia din care n-am înțeles absolut nimic.

Cu excepția unui festival, BucurESti.VEST la care ajunsesem din întîmplare cu cîțiva ani înainte, nu mai fusesem expus la dans contemporan. De altfel și acum sînt destule spectacole pe care nu le înțeleg, dar nici nu mai urmăresc să găsesc tot timpul sens, mă las ori purtat de emoție ori încerc să le percep mecanismele.

Tot în 2008 am fost la un curs de mișcare la CNDB și am descoperit că am un corp. Pînă atunci corpul meu fusese unul inactiv, nu doar fizic ci și semantic.

Petreceam, ca și acum, foarte mult timp în fața calculatorului, scriind articole și proză. Din copilărie am fost convins că destinul meu e cel de scriitor. Corpurile scriitorilor sînt niște apendici ai computerelor și cărților, sînt niște încărcătoare umane care le alimentează.

De altfel primele mele două performance-uri au avut ca temă condiția omului care scrie: The Most Unappealing Art (performance, video) - ca parte a proiectului lui Ion Dumitrescu On Holiday și Lectura asta te va mișca, prezentat la Miercurea lejeră.

Esențial a fost workshop-ul cu Eduard Gabia bazat pe o practică a lui Joao Fiadeiro.  În timpul lui am simțit că încep să fac deplasarea către o altă lume, în care prezența mea are poate mai multe de spus decît în scris și în care, oricum, părea să mă simt mai confortabil.

Art socking. Din: the parasite socks project

Primele încercări

În 2009 și 2010 am tot prezentat acte performative de 15 minute în cadrul Miercurii Lejere, programul inițiat de Maria Baroncea și Eduard Gabia. Aproape în fiecare săptămînă am tot explorat idei în Sala Rondă.

E o perioadă din viață de care îmi voi aminti întotdeauna cu drag, chiar dacă primul meu „show”, Lectura asta te va mișca, mi-a oferit o experiență terifiantă. Cred că pot retrăi încă groaza care m-a cuprins după ce luminile s-a stins și mi-am auzit numele.

Am emoții aproape întotdeauna înainte de spectacole. De obicei vomit discret cam cu 15 minute înainte, îmi revin și intru ok. În aceeași perioadă am fost chemat la un casting de reclamă pentru prezervative. M-am dus nu pentru bani, ci pentru că mi-am spus că, dacă pot simula un act sexual în fața camerei, pe urmă nu-mi va mai fi niciodata teamă de scenă, pe principiul: dacă dis de dimineață mănînci o broască crudă, nu ți se mai poate întîmpla nimic rău în restul zilei.

N-am luat castingul, dar a funcționat pe plan psihic. În 2010, împreună cu Vlad Basalici, Alexandra Pirici, Eduard Gabia și Maria Baroncea am creat piesa Inertia pentru Toti. Am fost foarte emotionat de acest eveniment din viața mea, era ceva să performez alături de grei ai dansului contemporan într-un spectacol oficial la Centrul Dansului. Piesa n-a fost cine știe ce succes, așa că timp de un an am cam lăsat-o baltă cu dansul contemporan.

Pînă în 2012 cînd am aplicat la Danceweb unde am trait o experiență extraordinară alături de dansatori din toată lumea. M-am întors energizat și am făcut primul meu spectacol solo, Zugzwang, pe care l-am prezentat la eXplore festival. La următoarea ediție am avut premieră cu Striptease, un spectacol făcut în colaborare cu un coregraf francez, Alice Pons, pe care încă îl mai jucăm. În 2013 am făcut parte din echipa inițială a proiectului Alexandrei Pirici și Manuel Pelmuș, An Immaterial Retrospective of the Venice Biennale, proiect care mi-a oferit o altă experiență importantă.

Cred că de atunci am început să fiu mai interesat de artele vizuale și să abordez performance-ul din această perspectivă și mai puțin din cea a coregrafilor.

Cum priveai acest tip de arta la inceput

În primul rînd eram invidios pe corpurile dansatorilor, pe felul în care se mișcau, cum gîndeau și cu corpul. Mi-a luat cev avreme pînă cînd am realizat că e stupid să caut să obțin abilități fizice și că un corp civil, netrainuit are calitățile lui pe scenă.

Într-o perioadă, și se întîmplă poate și acum, coregrafii au început să caute  performeri cu corpuri obișnuite care posedă o inocență a mișcării pe care ei nu mai au cum să o aibă.

Acum simt că m-am îndepărtat de black box, în sensul că atunci cînd încep să explorez o idee nu o mai fac în direcția de a prezenta pe o scenă, fie ea și domestică ori black box, așa cum în trecut mintea mea vedea materializarea ideilor numai în scris. Ultimul meu performance a avut loc într-un autobuz.

Formarea artistului

Interacțiunile cu artiștii și lucrările lor. Workshop-urile și prieteniile. Ori invers. Caut să mă înconjor de oameni de la care am ce învăța. lorgean theatre, laboratorul perfomativ din garsoniera mea sau „primul teatru de apartament din România” cum a fost numit mi-a oferit ocazia să întîlnesc mulți oameni de la care am avut cîte ceva de învățat. În rezidențele în care am călătorit în ultimii ani am întîlnit mulți oameni remarcabili. În rest, am aplicat întotdeauna metoda DIY în tot ce am făcut.

Bariere

Cred că înalțimea barierelor e direct proporțională cu nivelul ambițiilor. Am trăit cu încîntare fiecare etapă din dezvoltarea mea așa zis profesională. Regret că am început tîrziu, că n-am fost expus la informație înainte de a împlini 30 de ani. De fiecare dată cînd am crezut că am pus punct, a fost de fapt punct și virgulă.

Nu mi-am propus niciodată să fac lucruri costisitoare. Cred că mi-ar fi fi teribil de teamă dacă aș primi un buget considerabil pentru un proiect. Probabil de aceea sînt atras de site-specific art, în care lucrezi cu ceea ce îți oferă terenul, ca să folosesc un termen clasic al antropologiei.

Îmi plac accidentele, barierele care îți deturnează ideile inițiale. Căile găsite sînt adesea mai creative. Am nevoie de interacțiune și interacțiunea presupune întotdeauna și confruntare. Acum mi-ar plăcea să colaborez mai mult, am tot făcut chestii solo și mi-e dor să fiu din nou într-un black box alături de alte minți și corpuri care se întreabă “ce-ar fi dacă am face asta?”

Temele

Mă interesează relația din mine și ceilalți, de cum pot să mă cunosc mai bine prin ceilalalți. Mai precis, prezența mea ca performance în mințile celorlalți, temă pe care am explorat-o într-o conferință performativă, We Need To talk About lorgean.

Mă interesează relația dintre ceea ce considerăm că sînt aparențe și ceea ce considerăm a fi realitate. Mă atrage să construiesc produse reale dintr-un domeniu artistic cu intenții diferite față de profesioniști ai acelui domeniu. Mă mai atrage macularea, e o temă răspîndită în tot ceea ce am făcut pînă acum. Îmi plac schimburile, negocierea, trocul, la orice nivel, mai ales trocul dintre artist și spectator.

Arta și politica

Asta îmi aduce de ce am am citit recent într-o carte de Marc Auge: Art has to express society  (meaning nowadays the world) but it has to do it deliberately. It cannot be  simply a passive expression, a mere aspect of a situation.  It has to be expressive and reflexive if it wants to show us anythingwe don not see daily at tv. 

Eu nu cred în acest it has to. Detest orice trebuie, nu doar în artă ci și în viață. Cred că arta reflectă oricum în mod inconștient spiritul timpului. Poți să i te opui, să te aliezi, să te alienezi sau să creezi în izolare, ceea ce e oricum o iluzie. În zeitgeist-ul actual, o bună parte a artiștilor sînt și activiști. Nu mă încîntă deloc arta angajată ideologic, nici turnul de fildeș. N-am soluții.

Arta și societatea

Habar n-am. Să reziste suficient de mult făcînd bine ceea ce fac și, într-un moment cînd nu vor mai fi interesați de acest aspect, probabil că prezența lor va fi mai simțită. Arta nu schimbă societatea, cel puțin în timpul în care e produsă. Publicitatea mușcă din partea ei cea mai vizibilă, o mestecă și, după ceva vreme, o regurgitează către mase.

Ce nu știu oamenii despre arta performativă

Eu văd performance-ul ca o întrebare care nu e verbalizată, ci formulată prin corp, obiecte, situații. Desigur întrebările sînt personale, însă cu toții ne-am putea regăsi în ele. Toate muzeele mari au programe de artă performativă.

Marina Abramovic, acum detestată de breasla ei a făcut o gaură în zidurile imaculate ale muzeelor. Galeriile s-au deschis și ele. Performance art-ul și-a strecurat influențele în mainstream, în pop culture.

Din punctul meu de vedere, performance-ul e arta milenariștilor. Facebook ne-a transformat în producători permanent de spectacol. Oferim constant informații despre viața noastră unei audiența permanente.

Performance art-ul e de obicei foarte personal, cît și auto-reflexiv. Sub pretextul că alții ne privesc, performăm în fapt pentru noi. Ca în iubire, iubim faptul că iubim mai mult decît pe obiectul iubirii noastre. Cred că de asta îmi place cel mai mult la homemade culture, ceea ce propun eu în case și apartamente, pune oamenii împreună în aceeași cameră și produce interacțiuni reale.

Promovare

Am o pagină de artist pe fb deși pînă acum ceva vreme mă enerva să primesc cereri de la cineva pe fb ca să dau like la pagina cu același nume. Mai am un fel de blog pe care mi-am pus la un loc informații, video & stuff.  Nimic special.

Publicul

Oameni care au nevoie de lucruri mai puțin mestecate.

Peisajul românesc

Cred că, din punct de vedere mediatic, proiectele Alexandrei Pirici fac pentru arta performativă ceea ce face Ghenie pentru pictură. De la prezența ei și a lui Pelmuș la bienala de la Veneția, artele performative au început să fie mai băgate în seamă în România, chia rși la nivel instituțional.

Oricum, performance art-ul, ca și dansul contemporan sînt arte de nișă, „mai băgate în seamă” e o expresie care spune totul. Centrul Național al Dansului trăiește într-o permanentă zbatere de la înființare.

Fiecare schimbare de guvern/ministru al culturii provoacă fiori în minuscula comunitate. Am lipsit mult în ultimii doi ani din România și mi-e greu să spun care e starea actuală. De obicei cînd întrebi pe cineva ceva, începe să se plîngă.

Arta si publicitatea

Acum cinci ani am organizat un festival de teatru în autobuz pentru Grolsch și a ieșit foarte  foarte bine. Am avut și o colaborare mișto cu IQOS pentru HomeFest în care le-am transformat sala de întîlniri într-o sufragerie. N-am nicio problemă să particip, dacă se întîlnesc într-un cadru în care se potențează una pe alta.

Ce faci acum

Acum filmez. Într-o săptămînă sper sa filmez ultima scenă a unui lung metraj, intitulat Starshitting. Am tras prima dublă în mai 2016. Totul se petrece intr-o noapte, iar eu la sfîrsitul acelei nopti o arăt cu un an și jumătate mai în vîrstă. E un film în care personajele principale sînt doi publicitari, un director de creație si un copywriter.

E bazat pe o piesa de teatru pe care am scris-o în 2009 și care s-a jucat intensiv acum doi ani. Dupa premieră, actorul principal ne-a părăsit într-un mare stil așa că am ajuns, la cererea regizorului, să preiau rolul, deși n-aveam nicio experienta de actor.

Cînd m-am apucat de film, m-am păstrat în rol. Din fericire, toți ceilalți din echipă sînt profesioniști, cu excepția lui Neil Calaghan, un performer englez care a avut rolul șefului agenției.

Ca performer, mi-am contruit o persona de actor, cît și una de regizor. Din nefericire, am fost nevoit să le folosesc în același timp. N-a fost usor, filmul presupune o echipa mare pe trebuie sa creada in proiect, mai ales cînd nu-i plătesti.

Însă platoul nu e departe de site specific performance - am folosit spații ready-made, iar cei implicați au făcut ceea ce știu ei să facă mai bine conform statutului lor într-un cadru cu coordonate clare.

Am mai trimis recent la un festival un video performance legat de Josef Fritzl, monstrul austriac care și-a ținut fiica în captivitate timp de 28 de ani și i-a făcut patru copii. L-am filmat în Zagreb în 2016. Dacă e acceptat, va putea fi văzut la BIEFF. Cît despre Starshitting, dacă mai fac cîteva giumbușlucuri obositoare, sper ca în primăvara lui 2018 să iasă la lumină.

Recomandari pentru neofiti 

Cam toți cei care pot fi fi întîlniți pe lineup-ul festivalului Homefest din 2017, cît și din edițiile trecute.