E greu sa alegi inceputul, adica ceea ce impune, mai departe, firul conducator, in povestea Danielei Groza. Sunt prea multe lucrurile care vor sa isi faca loc, in acelasi timp. Si totusi, din multele randuri care urmeaza mai jos, am ales citatul acesta:
Daca va tenteaza trairea fara frica, atunci bunatatea va poate duce acolo.
Un alt cuvant se repeta des in raspunsurile ei: vulnerabilitatea. Si din cele doua (bunatate si vulnerabilitate) porneste totul - sau se intoarce, mereu, inspre ele. Fotografia, calatoriile, viata de expat, joburile diverse, Romania.
Daniela are 34 de ani, s-a nascut la Constanta si e rezidenta a Statelor Unite din 1999. De profesie, fotograf documentar si fondatoarea proiectului BE KIND FOR REAL. Din octombrie, baza ei e la Bucuresti, dar face inca naveta intre New York, unde lucreaza ca sofer pentru UBER.
A studiat arhitectura in SUA, dar in anul 3 s-a reprofilat pe literatura si filozofie italiana. A ajuns sa studieze fotografia la Florenta, la cativa ani dupa facultate, dar a descoperit-o pentru prima data in California, de la seful bucatar de la restaurantul la care lucra. In 2012, a hotarat ca vrea sa fie cu adevarat libera si a inceput proiectul Where I Come From, dedicandu-se fotografiei documentare.
Acum mi se pare o oroare sa-mi petrec timpul executand o munca care nu ma implineste, desi si eu am facut asta multi ani de zile, pana la 32 de ani ca sa fiu mai exacta, povesteste Daniela.
La 29 de ani am realizat primul foraj intens in filozofia imaginii, incepand cu proiectul Where I Come From, proiect care continua si probabil va continua pana nu mai am suflare.
Daniela vorbeste despre cum s-a desprins de Romania si cum se intoarce mereu la ea, despre calatoria si fotografiile prin tara, despre dragoste platonica, fericire, libertate si bunatate, despre prietenie, viata de expat, socuri culturale si alegerile care ne definesc in fiecare zi.
Drumul spre imagine
Drumul spre imagine a fost lent si labirintin, a inceput cum incepe orice lucru menit sa fie - printr-o intamplare oarecare. In clasa a XII-a am plecat de acasa sa termin liceul in California. Ca sa ma sustin financiar mi-am luat de munca la un restaurant unde am ramas 5 ani, pana la sfarsitul facultatii.
Seful bucatar, care era pasionat de fotografie, vazandu-ma confuza cu privinta la alegerea specializarii la scoala a sugerat sa cumpar un aparat foto sa imi incerc mana la arta imaginii. Eram in anul II de facultate pe atunci.
Am cumparat un Pentax K1000 in aceeasi saptamana, era un aparat vechi, din ’72, pe film de 35mm. Habar nu aveam cum sa-l folosesc, tin minte cand am fost intr-un magazin specializat sa cumpar prima rola de film, am rugat sa fiu ajutata cu incarcarea si setarile aparatului, setari care au ramas aceleasi timp de cativa ani, pentru ca nu intelegeam cum se sincronizeaza viteza filmului, cu apertura si viteza de expunere.
Pana in ziua de astazi raman adepta ludismului, tehnologia ma depaseste, si prin urmare fotografiile le fac tot pe film, insa de format mediu.
Evolutie
Daca cineva intelege ce inseamna lupta cu si pentru realizarea sinelui atunci numai in acesti termeni pot defini labirintul mentionat mai devreme - am fugit de arta la inceput, am fugit pentru ca nu o intelegeam, nu o studiasem, si in tinerete ma rodeau probleme mult mai concrete incat imaginea si rostul imaginii in lume parea un drum mult prea abstract pentru a fi factorul determinant in relatia cu mine insami, cu lumea inconjuratoare si, de ce nu, cu fericirea.
Primele role de film au iesit prost, era si normal. Foarte prost de fapt, intratat de prost incat m-am ambitionat sa ‘reusesc’ o imagine, si am continuat timp de 10 ani fara sa arat nimanui nimic.
Mi-am incercat mana si la fotografie comerciala, culinara ca sa fiu mai specifica, cand am simtit ca as vrea poate sa imi castig existenta in acest fel, insa fotografia poate fi abordata din multe perspective si daca nu te regasesti in aspectul financiar atunci te lovesti de marea frica, cu care am inceput de fapt: frica de a ma indragosti de arta, de a fi artist.
Cand incepi sa faci fotografie, fotografiezi orice, dar subconstientul tau este acolo tot timpul - cine esti, cum relationezi cu ceea ce te inconjoara se vede imediat in imaginile pe care le produci, numai ca tu nu stii asta.
Romania, 2012. Fotografii de Daniela Groza
Frica intervine cand iti dai seama ca arta este de fapt vulnerabilitate, si multi dintre noi fugim de dezgolire; a fi angajat undeva, a asigura un acoperis deasupra capului si mancare pe masa, a gasi un om cat de cat decent cu care sa iti imparti viata sunt lucruri mult mai viabile si sa zicem usoare de inteles in societate, decat drumul catre sine, de autocunoastere, un drum deseori pus la zid de pragmatism, abundent dealtfel, pentru ca este un drum presarat cu saracie si decizii in aparenta incoerente pentru cei versati in a-si castiga existenta cu pretul vietii in sine.
Sigur acum mi se pare o oroare sa-mi petrec timpul executand o munca care nu ma implineste, desi si eu am facut asta multi ani de zile, pana la 32 de ani ca sa fiu mai exacta.
Arta, cand devine o pasiune, este o oglinda, si, in cele mai fericite cazuri, oglinda devine fereastra, dar in acest interval, dintre oglinda si fereastra, te lupti constant, si mai mult decat atat, te zvarcolesti sa ramai relevant ca si om, nici macar ca si artist.
Imagineaza-ti explicand unui parinte inginer din Constanta ca puterea imaginii poate apropia doi oameni si ii poate conduce catre dragoste, dar nu dragoste erotica, pasionala, ci acea dragoste simtita cand recunosti alt om ca fiind om pur si simplu.
Vulnerabilitatea personala iti reda sentimenul de bunatate pentru cel de langa tine - cunoscand propriul drum anevoios ajungi sa respecti drumul celuilalt.
In facultate am realizat ca vroiam sa fiu libera. Dupa 10 ani de fotografie alandala, fotografia documentara m-a chemat si am raspuns in sfarsit, cu un prim proiect realizat in tara, intitulat Where I Come From. Din 2012 lucrez la proiecte diverse, concentrate in jurul ideii de libertate, identitate si autenticitate.
Experienta studiilor afara
Exista doua tipuri de invatatura: cea structurata, scolastica, si cea auto-didacta, sau boema cum imi place sa o denumesc.
Ma regasesc in a doua categorie, atat de mult incat mi-e greu sa ma raportez la o educatie insusita in afara tarii pentru ca nu am cum sa o compar cu educatia pe care as fi primit-o in tara.
De obicei nu operez sub egida intrebarii ‘what if?’, invat constant, si cand ma aflu in State, si cand sunt in tara, sunt studenta pe viata, granitele, in acest sens, nu mai exista.
Invataturile din scoala la realitate
Revin la raspunsul anterior, si plusez pe faptul ca scoala de fapt nu mi-a placut niciodata, structura rigida impusa la UC Berkeley este o structura quasi-universala in universitatile din jurul lumii.
Chiar si facultatile cu profil multi-disciplinar ofilesc in fata nevoii de cunoastere a unui om a carui curiozitate nu are limite. Haosul sperie si detroneaza infrastructura capitalista contemporana, si mi se pare normal ca in scoala sa nu te invete ca haosul la un moment dat se cristalizeaza, sau se poate cristaliza, in fericirea de a fi gasit ceea ce te pasioneaza cel mai mult, ce te misca ca si om.
La scoala ni se ofera ‘ideea’ de disciplina, ‘ideea’ curiozitatii, dar ce facem mai departe cu aceste idei depinde in totalitate de noi si de drumul pe care ni-l alegem, sau ma rog, ni se da.
Poate suna naiv dar cred ca la nastere ni se dau niste carti, printre care una se numeste ‘chemare’, a mea chemare a fost arta, un subiect usor inexhaustibil.
Studiind arhitectura am invatat despre forma si cum forma ne afecteaza starea de spirit. Atunci nu am inteles arhitectura, am urat-o de fapt, pentru ca ma tinea captiva intr-un studio pana la 3-4 dimineata. In anul 3 m-am reprofilat pe literatura si filozofie italiana pentru ca lectura o gaseam mult mai placuta, si profilul mult mai usor de digerat si finalizat. De-abia asteptam sa descopar lumea.
Intamplarea a facut sa ajung sa studiez fotografie la Florenta cativa ani dupa facultate, asa ca diploma nu s-a dus tocmai de rapa, iar arhitectura apare frecvent in imaginile din proiectul Where I Come From, ca expresie a spiritului romanesc - investighez modul in care identitatea nationala se revarsa in incaperile romanilor si cladirile care adapostesc aceste incaperi.
Calatoria si expunerea la diferite culturi ajuta ochiul sa gaseasca un sens in felul in care suntem formati ca si popoare, cred ca era inevitabil sa pun intrebarea cum ne afecteaza vizual expunerea la o arhitectura comunista de exemplu.
Am trait in Puerto Rico 2 luni ~ oamenii de acolo sunt calzi si colorati, iar cladirile, albe, verzi, portocalii, vii dar si placide in acelasi timp. Literatura este un alt vehicul prin care o cultura isi face vizibila unicitatea. Dupa cum vezi, toate aceste elemente studiate la un moment dat au devenit surse de inspiratie pentru arta de care m-am atasat.
Cele mai importante etape
In 2012 am spus stop confuziei artistice. Lucrasem in restaurante mult timp, se castiga bine; este o munca care inlesneste calatoria, dar este arida pentru cineva care stie ca este in stare de mai mult, sau mai bine de fapt.
Banii ajutau dar in acest caz trageau in jos, imi sapau o groapa din care simteam ca nu voi iesi niciodata, asa ca in 2012 am revenit in tara si am petrecut 3 luni facand naveta intre Bucuresti si Halmagel, un satulet aproape de Deva, fotografiind absolut orice avea iz de interesant.
Este o placere sa-ti redescoperi tara dupa multi ani petrecuti in afara. La reintoarcerea in State m-am mutat direct in New York si am decis ferm sa incerc sa fac altceva cu mine. Am fost saraca pret de 3 ani, foarte saraca : am lucrat pe gratis in primul an in New York, pentru o revista de moda si in acelasi timp pentru o companie care vinde haine vintage si publica editoriale senzationale despre fiecare piesa vestimentara.
In afara de prima expozitie la New York in 2014, eveniment care m-a pus si pe harta fotografilor si artistilor romani, un moment important in cariera a fost o calatorie la Nairobi in 2015 - o sa sune a cliseu, dar m-a schimbat enorm acel voiaj.
Am lucrat cu un ONG care reabilita victime ale sclaviei sexuale, fete intre 8 si 16 ani. Revenita in New York, in prima zi mi-am dat demisia de la agentia foto unde eram angajata de aproape un an, realizand ca nu pot trai fara fotografie, fara povestea umana, fara autenticitatea pe care mi-o doream poate cel mai mult.
Din acel moment am renuntat la bijuterii, la job-uri oarecare si la parul scurt si vopsit blond, decizii facute exclusiv in scopul de a defini ce inseamna sa fiu ‘eu’ vis-a-vis de efectele atroce ale capitalismului. Divortul dintre munca de zi cu zi si ceea ce ma pasiona era mult prea mare pentru a mai suporta un compromis numai pentru ca aveam de platit o chirie si o masa pe zi. Trebuia sa existe o cale si am gasit-o imediat.
De doi ani lucrez ca si sofer pe UBER, castig foarte mult intr-un timp record de scurt, schema care imi permite o libertate de cateva luni in tara sa pot lucra la proiectele de aici.
O mica mare mentiune aici este lansarea proiectului BE KIND FOR REAL, tot in 2014. Nu are nicio legatura cu fotografia, dar este proiectul care mi-a schimbat viata, intr-un mod pe cat de vulcanic pe atat de frumos.
Viata de expat
Cel mai frumos lucru: intelegi ca toti suntem la fel, ca nu ar trebui sa ne fie frica de celalalt, ca nu ar trebui sa existe sentimente de inferioritate sau superioritate fata de celalalt. Cel mai greu : exact acelasi lucru, dar aplicat.
Hotararea de a pleca
In cazul meu nu am hotarat sa plec. S-a luat o decizie in familie si am plecat impreuna cu sora mea. In realitate nu m-am desprins de tara nici macar o clipa, tot timpul mi-a fost draga si o iubesc cu fiecare atom din corp.
Vizitele au fost frecvente si calduroase emotional. Dar desprinderea ajuta la conturarea unei perspective, la fel cum o vacanta relaxanta iti ofera o vedere mai larga asupra muncii pe care o faci.
Sunt o mare adepta a starilor contemplative, si desprinderea o vad ca o prelungita stare contemplativa, o transa care poate oferi serenitatea caracteristica calugarilor.
Daca dragostea pentru un anumit taram si oamenii sai are aroma unei dragoste primordiale, atunci desprinderea este ‘incercarea’ prin care dragostea se cimenteaza.
Cand ai plecat din Romania
Am plecat in decembrie ’99, cu cateva zile inainte de Craciun. A fost ciudat, pentru ca parea ireal sa ne mutam in America, nu am crezut ca vom trece oceanul permanent pana dupa sarbatori, in momentul cand am fost inscrise la un nou liceu in Chicago, atat de tare ne tineam cu dintii de experienta romaneasca ca sa ii spun asa.
Romania era tot ce stiam, si Constanta era orasul in care vroiam sa ramanem si sa fim fericite pana la moarte, asa gandeam atunci. Adaptarea a fost stropita de lacrimi mult timp, lacrimi si singuratate.
Prieteniile, felul in care relationam cu prietenii in Romania este vast diferit de cel american, o cultura mai frigida decat cea intalnita in State poate rivaliza numai cu Groenlanda in virtutea temperaturilor scazute – glumesc dar nu prea; in rest, timp de 17 ani, acest mit al interactiunilor depersonalizate caracteristice americanilor nu a fost daramat, nu in cazul meu.
Sunt convinsa ca este o parere personala deloc aplicabila la scara generala, dar o sustin, fara a ma detasa de calitatile acestei tari care m-a primit si mi-a daruit increderea de sine necesara pacii interioare de care ma bucur ca si artist, ceva rar in randul creativilor.
Sa punctez pe fericire totusi, inevitabil s-au format prietenii de suflet cu oameni absolut superbi cu care am traficat momente de autenticitate nu foarte des intalnite in viata unui om.
Daca nu e evident deja, tin foarte mult la prieteni - prezenta dragostei, competenta unui om de a iubi platonic, dar cu adevarat, ma topeste. Acest gen de pregatire in viata darama granite fizice si culturale, si functioneaza ca un radar pana la urma, depistandu-i pe cei care impartasesc aceleasi nevoi de apropiere.
Revenind la calitati, excelenta este ceva care ma fascineaza, si New York-ul, daca se poate lauda cu altceva decat bogata istorie literara, daruieste excelenta in virtual orice domeniu posibil: culinar, artistic, tehnologic, arhitectural, etc. Sa stii ca poti accesa excelenta prezinta un punct culminant in viata unui om cu imaginatie activa.
Socuri culturale
In State mi-am dat seama ca nu pot fi amuzanta, sa stii ca si asta este un soc. In timp am invatat limba destul de bine, dar umorul iese la suprafata rar si numai cand intru in contact cu o alta persoana amuzanta, altfel par o tipa destul de serioasa si concentrata din pacate.
Un alt soc cultural a fost descoperirea suburbiilor - sunt absolut infricosatoare. Nu le inteleg rostul, in afara de faptul ca sunt niste coconi izolati in scopul hibridizarii experientei sat-oras, sunt pur si simplu bizare ca si aspect.
Notiunea de ‘sat’ in America este total diferita de aceea cu care suntem noi obisnuiti, si deci suburbia apare ca o entitate amortita, ‘forever happy and perfect’ adica lipsita de personalitate, iar natura este coreografiata intr-un fel atat de controlat incat libertatea pe care o simti la tara, in salbaticiunea si simplitatea ograzii taranului roman, este ceva desprins din rai mai degraba.
In suburbii nu ai libertate, esti privit constant, trebuie sa fii perfect constant, cel putin asta este mesajul transmis de natura manichiurata cu atata grija.
Suburbiile au acces la mall-uri, la case replicate ad infinitum, la mult prea mult spatiu si pe verticala si orizontala, si la ideea de ‘privacy’ care le transforma intr-un final in niste carcase fantasmagorice in care paranoia si secretul reprezinta ‘valuta’ locala.
Daca romanilor le e frica de ce zice vecinul, vecinul din suburbie este foarte posibil sa ascunda un pistol in sertarul de la noptiera.
Despre fotografie
La 21-22 de ani am cumparat primul aparat foto, si la 29 de ani am realizat primul foraj intens in filozofia imaginii, incepand cu proiectul Where I Come From, proiect care continua si probabil va continua pana nu mai am suflare.
Fotografia reprezinta omul pentru mine: eu, omul, si tu, omul. Eu am aparatul prin care te vad, vad cum te misti, vad ce mananci, ce construiesti, cum aranjezi lucrurile si viata, iar tu te lasi vazut de mine.
Este un exercitiu in vulnerabilitate de amandoua partile, este un exercitiu in a vedea si a se lasa vazut, asa am inteles lucrurile mult timp, dar ceva s-a schimbat de aproximativ 2-3 ani incoace - imaginea a devenit si un instrument psihanalitic pentru mine, in sensul ca o imagine poate dezvalui lucruri despre tine la fel cum felul in care scrii poate spune ceva despre personalitatea ta, si nu numai atat, imaginea poate oferi o solutionare a proceselor existentiale.
Cand incepi sa constientizezi anumite trasaturi via imaginile create, de fapt iti constientizezi prezenta in lume si poti lucra altfel cu tine: scopul final devine altceva decat simpla reprezentare a sinelui - adica ‘uite-te la arta mea’, care, din pacate este luata ca atare de multi artisti.
Iti dau un exemplu: cand studiam la Florenta eram intr-un nor gri, mult stress si angoasa imi acaparasera acel joie de vivre de care eram capabila, si evident (acum, pentru mine, atunci nu) fotografiile facute in acea perioada sunt alb-negru, gri, rosiatice, foarte moody, iar ca si subiect cautam gauri, fisuri, contraste puternice.
Cativa ani si cateva aventuri mai tarziu, am reusit sa vad verdele in natura. Sigur ca verdele a fost la fel de vibrant si prezent inainte sa il descopar eu, dar nu il ’vedeam’ inainte pentru ca psihic nu eram capabila sa vad ceva frumos, eram in gri la Florenta.
Deci intelegi ca locul in care ne aflam mental se reflecta direct in fotografie, poate mai mult decat in orice alta arta - procesul este spontan si rapid in desfasurare, si as vrea sa cred ca adevarul personal se reveleaza exact asa.
Trasformarile psihice personale s-au petrecut in absenta cunoasterii acestui limbaj al imaginii: am perceput o schimbare in paleta coloristica post factum, insa sunt curioasa daca si cum putem influenta si spori starea de spirit pe termen lung, daca nu si permanent, a altcuiva, prin expunerea persoanei respective la limbajul fotografiei, prin redirectionarea atentiei catre ‘verdele’ pacii interioare.
Trenduri
Nu cred in trend-uri, nici in foto, moda, nici culinar vorbind. Sunt de parere ca noi, ca si specie, nu ne-am schimbat de fapt foarte mult, numai ca de data aceasta avem acces la niste unelte de auto-cunoastere, unelte care se rafineaza pe zi ce trece.
In unele tari uneltele au fost descoperite mai devreme, iar in altele mai tarziu. Facem parte din a doua categorie, insa invatam destul de repede, chiar daca am ramas fideli fotografiei ‘vailor aburinde la rasarit de soare’ cum glumesc eu.
In esenta, orice imagine facuta cu inima conteaza si isi are locul ei, dar asta nu inseamna ca duce in spate si o cunostinta profunda a proceselor cognitive care transforma o imagine dintr-o simpla poza intr-o fotografie care ‘misca’ visceral. Aici se diferentiaza cei cu talent si cei care practica fotografia ca si hobby.
Era in care toata lumea face poze
Acum multi multi ani de zile s-a inventat pixul. Si toata lumea a inceput sa aiba acces la pix. Asta nu a transformat omenirea intr-o omenire plina doldora de scriitori.
In concluzie : nu mi-e frica de competitie :) Mi-e greu sa preconizez cum se va schimba lumea in urma acestei obsesii cu fotografia, stau departe instintiv de astfel de preziceri - sunt sigura ca ai vazut cat de caraghioase sunt filmele din anii ’45 - ’50 care preziceau viitorul.
Bekindforreal
Ma cutremur de fiecare data cand trebuie sa-mi imaginez un raspuns scurt si la obiect la o intrebare care implica BE KIND FOR REAL, pentru ca proiectul are o istorie intai crunta, apoi absolut minunata, si parcursul a fost cel putin miraculos.
In 2014 am avut prima expozitie de fotografie si tot atunci am propus galeriei cu care lucram sa ma lase sa expun si acest simbol pe un perete destul de mare - au spus ‘da.’
In ziua expozitiei, alaturi de fotografiile facute in Romania am aratat pentru prima data cercul de 100 de inci in diametru, cu inscriptia BE KIND FOR REAL in centru.
La cateva zile am decis ca o galerie este mult prea nesemnificativa si elitista pentru puterea mesajului, vroiam sa il scot in lume nu numai ca si simbol, dar ca si practica. Faptul ca am lucrat in moda a ajutat enorm, stiam deja ca modul cel mai rapid in care putem impresiona si atrage atentia este haina de pe noi - asa ca proiectul a devenit un proiect inscriptionat pe tricouri, si finalizat in 16 mesaje diferite.
Am construit un website si am decis ca 50% din profit sa fie donat intai unor organizatii din New York; acum fondurile ajuta direct o familie din Bucuresti.
Ceea ce conteaza cel mai mult in cadrul acestui proiect este ca nu sunt prima si nici ultima persoana sa faca tricouri sau un proiect de arta in scop caritabil. Trebuie sa multumesc indirect unor oameni care m-au ajutat sa inteleg ca impreuna reusim, niciodata separat.
Printre ei se numara mama mea, din cauza carei am suferit poate cel mai mult, si prin urmare am inteles ce inseamna dragostea cu adevarat; mai este prima mea sefa, si prietena de breasla, din New York, careia i-am spus intr-o seara ca ma simt mai buna la suflet de cand am decis sa imi urmez cariera fotografica in New York, si ea mi-a raspuns ‘for real? ca si cum as fi mintit despre bunatate (atunci s-a produc momentull evrika! pentru ca intrebarea ei parea pe cat de absurda, pe atat de onesta si puternica); desigur mii de multumiri tatalui si surorii mele, fara al caror sprijin moral si financiar nu as fi indurat tortura New York-ului, fara ei nu ar fi existat BE KIND FOR REAL, si ‘last but not least’ fara prezenta unor iubite dificile dar foarte interesante nu as fi atins punctul cel mai sensibil in mine: acela de a fi buna in ciuda unor suferinte care de multe ori imping un om la destramare si destrabalare morala.
Istoria proiectului poate umple cateva pagini, dar cred ca lucrul cel mai misto care vreau sa ramana in sufletele cititorilor este urmatorul: daca va tenteaza trairea fara frica, atunci bunatatea va poate duce acolo.
Pregatiti-va sa chiuiti un pic, si de durere, si de fericire, dar orice om, orice obiect, orice intamplare, orice sentiment cu care intrati in contact reprezinta o lectie, niciodata o sursa de rau.
In momentul cand nu ne mai impotrivim soartei si intelegem ca lucrurile curg, si in acelasi timp mentinem o bunatate activa fata de noi insine, atunci se intampla miracole. Sunt dovada vie ca viata se poate desfasura in alt fel decat cel conditionat adanc in noi de societate.
Am decis sa impart pe jumatate un venit care nu-mi aduce decat fericire si pofta de traire autentica. Nu trebuia sa fac asta si nimeni nu ‘trebuie’ sa faca asta. Sunt taximetrista, la fel si tatal meu, suntem o familie simpla si lipsita de idei marete, in afara de ideea dragostei: este singura grandiozitate pe care ne-o permitem, aceea de a fi alaturi de altcineva.
Cum pot fi oamenii cu adevarat mai buni
Oamenii pot fi cu adevarat mai buni cand :
1. Inceteaza sa se mai gandeasca cum pot altii sa fie mai buni. Ne revine personal responsabilitatea sa fim buni, ce face restul conteaza mult mai putin
2. Renunta la asteptari si nevoia de control, sunt singurele surse de suferinta emotionala
3. Inceteaza cu obsesia listelor de acest gen. Fara sa par smechera, nu cred in formule, pe mine m-a ajutat mult sa ascult omul de langa mine, sa-l inteleg, sa-l iert, dar munca mea de fotograf implica fix asta, deci nu pot spune ca modul in care am gasit ceea ce trebuia sa gasesc in viata, si anume bunatatea, este ceea ce trebuie si poate fi gasit de oricine.
Am un dar, nu am un dar, cert e ca nu cred in formule, pentru ca asupresc si probabil fac mai mult rau decat bine. Eventual un cumul de formule, din cat mai multe si variate surse poate duce catre un luminis, pentru ca, adevarul este ca bunatatea ‘feels good’, e ca mierea daca iti place mierea
