[Independenti in presa] Cristian Lupșa: Cel mai inovator și curajos jurnalism din România vine din spațiul independent. Asta e îngrijorător, mai ales pentru generațiile viitoare

Si ca angajat, si ca freelancer. Si in Romania, si in SUA. Si in trusturi si in presa independenta. Cristian Lupșa a experimentat multe si diverse chipuri ale presei. Iar ca Editor DoR a gestionat la fel de multe si diverse forme de finantare, de la abonamente, la banii din distributie, agentii de publicitate, proiecte finantate de companii.

O prima concluzie, la fel de ingrijoratoare ca cea din titlu, este aceasta: conversatiile jurnalistilor se impiedica in subiecte despre lipsa de finantare, sefi si organizare si ajung prea rar la teme despre articole si rolul presei in sine. 

Tocmai de aceea, Frontline pregătește un proiect, în septembrie, prin care să înlesnească întâlnirea dintre jurnaliștii independenți din România și finanțatori. Ideea este de a crea un fond pentru jurnalismul de investigatii, unde se poate dona, si un juriu international, format din ziaristi straini, sa aleaga proiectele cele mai interesante.

Cristian vorbeste despre relatia triunghiului presă-cititor-advertiser, care este disfuncțională în România, despre agențiile de media care devin bullies uneori, dar și despre publicitatea simplă și transparentă, care e considerată tot mai neinteresantă de agenții și clienți.

Cititorii sunt varianta ideală, pentru că ești susținut tocmai pentru munca făcută, fără agende secundare, spune Cristian

Despre ei si rolul presei independente, in randurile de mai jos:

Aventuri prin trusturi de presa

Înainte de trusturile din România am lucrat în SUA câțiva ani – și ca angajat și ca freelancer. Menționez asta pentru că, deși era multe griji despre cum va supraviețui financiar profesia, majoritatea discuțiilor pe care le aveam cu colegii erau despre calitatea jurnalismului, materialele la care lucram și cum le puteam îmbunătăți.

În România am trecut la finele anilor 2000 prin trustul de reviste Sanoma, prin Realitatea-Cațavencu și prin numeroase interacțiuni cu jurnaliști angajați sau freelanceri. Poate am fost eu ghinionist, dar aproape toate conversațiile erau despre lipsa de resurse, despre șefi, despre proasta organizare. Unii, uneori, foloseau timpul ca să discute și despre cum puteau să devină mai buni și să facă mai multe în ciuda lipsurilor, dar asta era excepția.

Cred că asta era una dintre principalele părți rele: că o generație de jurnaliști buni au fost conduși de oameni indiferenți, incompetenți și uneori rău-voitori, care au ajuns să ne taie entuziasmul de a face mai mult și mai bine.

Unii am scăpat și am găsit altă cale, dar cred că mulți dintre cei care ar fi avut ceva de oferit au decis, undeva în perioada 2008-2012, că meseria asta nu are rost. Eu de aceea am plecat din trusturi: pentru că modul în care vedeam eu jurnalismul de calitate nu se potrivea cu viziunile conducerilor și de la un punct am decis că aș fi mai eficient în afara sistemului.

DoR: Inceputul

Începutul este și cel mai simplu și cel mai greu. Când spun cel mai simplu mă refer la a găsi idei de ce ai putea să încerci să scoți în lume. Idei de tipuri de conținut și de tipuri de împachetare și de nișe care nu sunt acoperite suficient sunt cu miile.

Ce e greu e să alegi o idee și apoi să începi să lucrezi la ea pe bune. Nu ideea și nici apariția sunt lucrurile grele, ci acele zeci de cafele băute creionând conceptul și dând formă publicației.

Adaptarea s-a întâmplat pe parcurs, după ce am decis că asta îmi doresc să fac: o revistă. Decizia asta simplă a ascuns multe realități dificile: însemna că mă arătam dispus nu doar să trăiesc cu multe necunoscute editoriale (nu mai era doar despre ce voi scrie eu, ci despre ce vom scrie noi?), ci și cu enorm de multe necunoscute financiare (cum găsim o formă de susținere?) și mai ales cu necunoscutele care țin de relații: cu colegi, cu furnizori, cu parteneri, cu distribuitori, cu cititori ș.a.m.d.

Cred că ignoranța mea în multe din aceste domenii a fost un plus: dacă știam cât de abruptă e curba de învățare, poate aș fi dat înapoi.

Bariere, dincolo de finantare

Am să răspund cu pălăria editorului de revistă, pentru că experiențele personale ale jurnaliștilor din acest spațiu sunt extrem de variate.

O barieră e că nu ai puterea unei companii în spate care să-ți ofere o infrastructură – de lucru, de distribuție etc. Totul trebuie creat și reinventat continuu, asta în timp ce continui să-ți îndeplinești misiunea principală: jurnalismul.

Așa că o barieră mare – valabilă în orice antreprenoriat creativ, cred – e că ai ocazia să faci ce vrei, dar ajungi s-o faci rar pentru că majoritatea timpului se duce în crearea condițiilor propice.

Încă ceva. Jurnalistic, e nevoie ca în România să depășim stadiul de imaturitate a media. Ani de zile a fost dominată de agenții, presa cotidiană și de superficialitatea lor inerentă – nu doar prin lipsa timpului de înțelegere a subiectelor, dar și prin lipsa unui management editorial care să permită și alt jurnalism decât cel „imediat”.

Așa că ia timp ca noi ăștia care facem jurnalism cu bătaie lungă să fim primiți sub aceeași umbrelă profesională (de către public, autorități etc.). Asta se schimbă însă, poate și pentru că cel mai interesant, de impact și memorabil jurnalism în România vine azi din spații non-trust.

Pe mine însă, asta nu mă bucură; îmi confirmă doar că presa de trust e în continuare incapabilă să găsească formulele de a fi atât stabilă financiară, cât și relevantă pentru public.

Finantare

Cu DoR am experimentat numeroase surse de finanțare.

Cititorii sunt varianta ideală, pentru că ești susținut tocmai pentru munca făcută, fără agende secundare. Abonamentele sunt pentru DoR forma ideală de susținere, dar ritmul de creștere e lent, potențiala comunitate limitată la câteva mii (poate 10.000 în România) și infrastructura necesară gestionării e pretențioasă.

Cumpărarea revistei de la distribuitori ține mai mult de a avea o prezență pe piață. (Distribuitorii iau cam 50% din prețul de copertă și prea puțini plătesc la timp.)

Mai sunt granturile de la stat, cum ar fi cele de la AFCN: ocazionale și birocratice, dar încă esențiale.

Și, desigur, avem publicitate sau relații cu companiile, varianta tradițională în triunghiul presă-cititor-advertiser; disfuncțională în România din numeroase motive.

Am să încep cu cumpărarea de spațiu publicitar pentru machetele clienților: cea mai tradițională formă de finanțare. E dificilă, pentru că agențiile de media negociază la sânge ca să păstreze cât mai mult din buget (uneori sunt bullies) și pentru că publicitatea simplă și transparentă e considerată tot mai neinteresantă de agenții și clienți.

E complicat și pentru că nu sunt convins că majoritatea agențiilor de media reprezintă cu adevărat interesele brandurilor dincolo de nevoia de a cheltui cât mai puțin. S-au dovedit de nenumărate ori nepregătiți să explice nevoile clientului sau filozofia unui brand sau a unei campanii.

Advertorialele sunt zona cea mai aglomerată acum, pentru că mulți clienți vor povești de brand sau răspund la trenduri din piața internațională: native advertising, branded content etc. Plusul e că sunt mai ușor de obținut. Minusul e că se amestecă cu editorialul, că jurnaliștii produc publicitate, că se consumă multă energie cu producția/aprobarea, iar banii rezultați nu merită efortul în peste 50% din cazuri.

Din păcate, ca și în jurnalismul de trust, industria e în mare OK la standarde de România, dar superficială la standarde internaționale.

Asta înseamnă că am refuzat multe proiecte pentru că n-am avut parteneri de dialog care să înțeleagă cum se separă conținutul plătit de restul poveștilor și că doar pentru că ai bani nu înseamnă că poți cumpăra orice – de exemplu coperta 1.

Problema nu e că o agenție propune – ideile astea vin rar direct de la clienți –, ci că restul pieței acceptă, așa că atunci când ai standarde, devii mai degrabă entitatea stranie care insistă că se poate face și altfel.

Proiecte finantate de companii

Am făcut proiecte împreună cu diverse companii și cu siguranță e o relație mai bună și mai clară decât în cele intermediate de agenții.

Cele în care am fost și suntem implicați au reguli bine definite și cea mai importantă e independența editorială pe domeniul pe care-l acoperă proiectul sau bursa. E valabil pentru majoritatea burselor care există acum pe piață, că vorbim de educație, violență împotriva femeilor și altele.

Existența burselor/proiectelor e un plus pentru plaja de freelanceri din România și nu numai. Modelul există și în afară și face parte din gama largă de forme de finanțare apărute în ultimii ani.

Minusul e că lipsesc alte forme de finanțare private – unele mai directe. Altfel spus, companiile din România vor să finanțeze jurnalism pe domenii de interes: sport, educație, antreprenoriat etc. sau vor să-și creeze platforme jurnalistice pe un anumit domeniu, dar nu finanțează direct și fără condiții jurnalismul de calitate.

În Vest există și acest model, în care fundații mari, dar și companii private, susțin o anumită entitate jurnalistică pentru că au încredere în munca lor pe orice subiect sau pentru că vor pur și simplu să se asocieze cu brandul.

Publicul

De la început ne-am dorit un public cât mai divers, căruia să-i placă să citească narațiuni jurnalistice complexe și care să vadă în DoR un partener de drum alături de care să înțeleagă România mai bine.

Avem abonați de la liceeni la pensionari, o diversitate care pe noi ne face extrem de fericiți. Mulți dintre ei consideră abonamentul o formă de susținere a presei independente – unii donează și altor entități, cum ar fi RISE sau Casa Jurnalistului etc.

E o formă de implicare civică în viața cetății, de a mulțumi celor care îți prezintă mai pe larg și mai în detaliu realitatea care ne înconjoară.

Rolul presei independente 

Suntem o țară bântuită de o lipsă cronică de încredere: în autorități, în media, în ceilalți. Cred că unul dintre plusurile mediei independente – iar pentru mine acest cuvânt înseamnă libertatea de a-ți lua singur deciziile – e că are o credibilitate mare în rândul publicului, credibilitate pe care o bună parte din media tradițională a pierdut-o.

Nu poți face jurnalism când lumea, chiar dacă te consumă, cred că oricum denaturezi fapte. Așa că, noi ăștia mai mici, avem un rol esențial în a explica oamenii și fenomenele contemporane, pentru că, fiind credibili, avem o responsabilitate față de cei care ne citesc.

Pentru că oamenii iau decizii în funcție de jurnalismul pe care îl consumă despre lumea în care trăiesc și atunci ar fi bine să fii al naibii de atent la cum documentezi și cum redai informația.

O altă realitate, cum am spus și mai sus, e că cel mai inovator și curajos jurnalism din România vine din spațiul independent: și ca formă, dar și ca substanță. Asta e îngrijorător, mai ales pentru generațiile viitoare.

În presa vestică, inovația vine în special de la companiile mari, care își permit să cheltuie ca să încerce forme noi. Cele mai interesante proiecte de VR, data journalism, video, podcasting etc. vin adesea de la The New York Times sau The Guardian, nu de la echivalentele DoR sau Casa Jurnalistului.

Viitorul presei

Am să mă refer strict la România și am să mă opresc la subiectul care mă îngrijorează cel mai mult. Nu avem o cultură media care produce jurnaliști profesioniști: nici în școală, nici în redacții.

Am lucrat cu studenți de la facultatea de jurnalism, chiar și cu cei în an terminal, iar majoritatea nu înțelegeau ce ar trebui să fie ori ce putea să fie această meserie, nu făcuseră aproape niciun fel de practică și nu știau principii de bază.

Sigur că e de blamat și propria lor comoditate, dar sistemul educațional jurnalistic nu e croit astfel încât să-i identifice și să-i ajute pe cei mai buni.

Iar apoi, presupunând că unii rămân în profesie, învață lent și superficial, raportându-se la standarde locale, care de multe ori înseamnă inimă mare, intenții bune, dar jurnalism fușerit.

Am lucrat cu reporteri aproape de 30 de ani care nu știu să verifice informații, care nu au înțeles cât de fragil e adevărul factual și că trebuie să depui eforturi enorme ca să ajungi la el.