[Scriitorii de TV] Adi Butoi, despre primul scenariu: La studiourile MediaPro din Buftea n-am reușit nici măcar să trecem de poartă, așa că am sărit gardul

Intervievatul de față spune că își amintește foarte bine experiența primului scenariu, iar ceea ce nu își amintește, aproximează riguros. Așa că luați acel ”pe bune” în contextul in care avem de a face cu un scenarist de TV. 

Pe bune, pe bune, însă, Adi Butoi e scenarist la Starea Nației, fost copywriter, a scris pentru Sunt celebru, scoate-mă de aici!, Mondenii și Times New Roman.

Pro-ul i-a cerut trei lucruri: scris texte umoristice, vorbit umoristic la radio și creat scenarii umoristice. Ceea ce a și făcut. Până când i-a citit un scenariu de-ăsta producătorului Andrei Boncea, care i-a zis: ”Bine băi, domnu' scenarist, și eu CE VĂD?”.

De atunci, au trecut 5 ani. Și-a dat seama că:

Degeaba era în mintea ta dacă pe ecran nu s-a înțeles sau a arătat rău. Scuzele nu interesează pe nimeni.

Inspirația e un lux pe care și-l permit poeții. Pentru scenariști există notițe.

Colaborarea cu regizorul, cu producătorul sau actorii îți livrează maximum 90% din succes. În rest, totul depinde numai și numai de tine.

Aparent, nimeni n-are chef de scandal în platou la o emisiune live.

Adi vorbește despre piața de TV din România, care este prea mică, tabieturi de scris, frustrări, cum e pe platourile de filmare, ce simte când privește rezultatul final și alte câteva lucruri dureroase sau amuzante (depinde de unde le privești) din culisele TV.

Primul scenariu 

Primul scenariu. O să vă pară rău că m-ați întrebat, pentru că din primul scenariu îmi amintesc cea mai mare parte, iar ce nu îmi amintesc o să aproximez exact cum îmi convine mie, dar foarte riguros.

Era un sitcom primul scenariu la care am scris, și eu eram coautor. Într-o dimineață din 2004 a venit la mine la o cafea prietenul Sabin Dăniță. Același prieten care mă încurajase și să scriu prin diverse publicații, lucru pentru care n-o să-l iert niciodată. În acea zi, Sabin avea asupra lui un draft de scenariu.

Am citit draftul și, prietenos cum sunt, am început să-l critic. Că așa sunt eu, un tip de gașcă. Casa Creatorilor era titlul de lucru, și era un fel de casă Big Brother în care se desfășoară Românii au talent, un setup perfect pentru niște personaje absolut demente. După ce l-am desființat cu brutalitate, am contribuit și eu la scris, apoi și m-am angajat să vin cu episodul 2.

A urmat o epopee absolut ridicolă. Efectiv mergeam cu scenariul în mână pe la uși. La studiourile MediaPro din Buftea n-am reușit nici măcar să trecem de poartă, așa că am sărit gardul. Pe bune, am sărit gardul, după care ne-am amestecat cu lumea de pe-acolo. Când ne întreba câte un nene unde mergem, mințeam că suntem așteptați de Florin Călinescu, de Dragoș Moștenescu, de Pache Protopopescu sau de oricine altcineva cu nume sonor.

Pierdusem orice speranță, așa că scenariul a ajuns topic pe un forum de cinefili, unde, ca orice discuție pe un forum, s-a transformat într-un jihad total.

Aftermath: Cineva a participat cu scenariul ăsta la concursul CNC, deși era înregistrat de noi la Dacin Sara, regizorul a ajuns la pușcărie (google ”regizor pedofil”), scenariul așteaptă o a doua șansă (ce să facă cu ea?) iar eu am acasă un CD pe care n-o să-l arăt nimănui niciodată (nu insistați!).

Cum ai ajuns să scrii scenarii pentru TV

Am fost amenințat cu moartea.

Bine, n-am fost amenințat cu moartea, recunosc. A fost foartă multă conjunctură la mijloc. Cum ar veni, sunt fericitul câștigător al unui concurs de împrejurări.

Trecusem prin câteva redacții, mai de umor, mai de lifestyle, mai de auto, iar prin 2012 scriam la TimesNewRoman.ro. De acolo m-a pescuit ProTV-ul, ofertându-mă frumos și dându-mi de lucru generos. Pro-ul mi-a cerut trei lucruri: scris texte umoristice, vorbit umoristic la radio și creat scenarii umoristice.

E drept că scrisul si scenaristica au ceva în comun, dar asta parcă tot nu-i corect. Cum zicea cumătrul Mitch Hedberg, e ca și când i-ai spune unui bucătar: ”Ok, so you're a cook. Can you farm?”

Dar n-am comentat, m-am apucat să scriu scenarii. Sau cel puțin asta credeam eu că fac. Până când i-am citit un scenariu de-ăsta producătorului Andrei Boncea, care mi-a zis: ”Bine băi, domnu' scenarist, și eu CE VĂD?”

Aaaa!! Știam eu că mi-a scăpat ceva.

Cred că am ajuns scenarist de televiziune abia când am întâlnit profesioniști din domeniu. Odată intrat în horă, ori înveți din mers, ori doar mergi și-ți vezi frumos de drum.

Etapele unui scenariu TV

Dacă scrii pe o idee de-a ta, cred ca cel mai bine e să scrii pur și simplu exact cum ți se pare ție că ar fi ok. Apoi vorbești cu un producător și începi să rescrii și să regreți.

Situația cea mai fericită e să când te contactează un producător care are nevoie de un scenarist pentru un anumit produs TV. Atunci îți e mai ușor, pentru că există deja câțiva oameni care au idee cam ce trebuie să iasă la final. Sau nu are nimeni idee de nimic, dar măcar ai cu cine să râzi la brainstorming-uri.

Colaborarea cu regizorul, cu producătorul sau actorii îți livrează maximum 90% din succes. În rest, totul depinde numai și numai de tine.

Cel mai important lucru

Că în cele din urmă, important e doar ce se vede pe ecran. Telespectatorul primește pe ecranul lui numai ce îi arăți tu, în ordinea în care îi arăți tu și în ritmul pe care îl alegi tu (sau regizorul).

Degeaba era în mintea ta dacă pe ecran nu s-a înțeles sau a arătat rău. Scuzele nu interesează pe nimeni.

Ce nu știu (sau bănuiesc) oamenii 

Dacă oamenii nu știu mare lucru despre munca mea, asta e din simplul motiv că nu-i interesează. Și asta e cât se poate de cinstit, nu cerșeam atenție.

Într-adevăr, oamenii nu știu câtă muncă e în meseria asta, însă asta e o prejudecată universală: meseria altuia ni se pare simplă. Cred că mi-ar plăcea să știe câte idei abandonez până să scriu una. Și că pentru fiecare produs care mi-a apărut pe TV există alte patru proiecte pe care le-am scris și nu mi-au apărut pe TV.

Frustrări

Aș putea să fac un top al celor mai enervante lucruri, dar asta m-ar scoate din sărite.

Strict despre televiziune, mă frustrează că avem o piață de TV foarte mică. Suntem vreo 28 de milioane de vorbitori de română pe toată planeta, iar asta pur și simplu nu aduce suficientă publicitate ca să susținem producții mari, show-uri de calitate.

Și mă mai enervează că televiziunile se vaită continuu că pierd public, dar încă n-au învățat să-și vândă producțiile pe online. Soluții există. Comedy Central dă South Park la liber pe site-ul lor de vreo 10 ani, cu publicitate integrată la care nu poți să dai skip. E atât de simplu, și s-ar deschide o mulțime de posibilități.

Tabieturi de scris

Inspirația e un lux pe care și-l permit poeții. Pentru scenariști există notițe.

Pe lângă asta, mai există o roabă de formule, de rețete și procedee de scris care țin doar de exercițiu, nu de vreo zeiță capricioasă care ba are chef să-ți cânte, ba are chef să vadă un film cu prietenul tău cel mai bun.

Inevitabil, ajungi și-n momente de blocaj. În principiu, eu când nu pot să scriu, mă culc. Tot secretul e ca a doua zi să vii cu cele mai bune scuze, și aici chiar te ajută mult să fii scenarist.

Proiectul care a cerut cele mai multe nopți albe

Nopți albe nu-ți cere niciun proiect, asta ține doar de felul cum îți gestionezi timpul, de orele la care funcționezi mai eficient. Ori asta, ori n-am avut eu proiecte grele.

Adevărul e că am pierdut măcar jumătăți de nopți cam la fiecare proiect, fiindcă scriu seara și noaptea, când e curentul electric mai ieftin. Dimineața este pur și simplu o oroare, ar trebui interzisă prin lege.

Cred că proiectul la care am muncit cel mai mult e unul care nu a ajuns în producție, un late night show pe care încă mai sper să-l fac. N-am o explicație logică pentru faptul că mai sper asta.

Feedbackul

Își dau cu părerea colegii care scriu, de obicei oameni cumsecade, care folosesc  metode foarte elaborate de a-mi spune că textul meu suge.

Apoi sunt „inamicii”, adică regizorul și producătorul, care-s ceva mai direcți când îmi spun că textul meu suge. Nu că n-ar ști și ei formule diplomatice foarte elaborate, dar nu le folosesc la serviciu. Negocierea e întotdeauna dură, în sensul că eu oftez foarte mult ca să țin pasul cu criticile lor.

Cât schimb în text, asta depinde de workflow-ul proiectului. La un show zilnic cu transmisie live, cum a fost Sunt celebru, scoate-mă de aici!, apucam doar să extrag tâmpeniile mari după ședință, că imediat începeau repetițiile cu tâmpeniile mici și medii.

La Mondenii era mai mult timp, deci puteam să rescriu total, sau să renunț la scheci. Cum se spune în sport, important nu e să câștigi, important e să renunți cu aerul că ei nu te merită.

Pe platoul de filmare

Merg, merg, că e frumos acolo. Pe platou vezi cum funcționează ce-ai scris, iar asta te ajută să-ți calibrezi tirul. Plus că am ocazia să râd zgomotos la glumele mele.

Sarcini n-am, și asta e bine. Eventual mai dau o câte o explicație, dar oamenii sunt obișnuiți ca scenaristul să nu fie în platou, așa că îl întreabă direct pe regizor sau pe producător.

În platou încerc să tac. O dată am strigat la un actor că a greșit o replică în direct, chestie care a enervat pe toată lumea, nu doar pe actor. Aparent, nimeni n-are chef de scandal în platou la o emisiune live. Nu înțeleg de ce.

Rezultatul final 

Nu pot să descriu reacțiile mele. Adică aș putea, dar n-ar fi ceva publicabil.

În prima fază văd numai greșeli, la absolut toată lumea în afară de mine. Asta pentru că în mintea mea totul arăta într-un fel (corect), iar pe ecran e cu totul altfel (greșit).

După o vreme se mai schimbă treaba, imaginile devin suportabile. Ajung chiar să fiu mândru de unele.

Starea Nației

Documentarea pentru Starea Nației e ca recoltatul morcovilor pentru piață: sapi până dai de rădăcină, faci mai multe legături pe care încerci apoi să le vinzi spunând glume deocheate (o să port contuzii pentru paragraful ăsta).

Din fericire, nu eu hotărăsc ce subiecte scriu pentru în emisiune. La Starea Nației lucrează o echipă de vreo 10 oameni, Dragoș Pătraru n-a făcut niciodată un secret din asta.

Unii adună subiecte, alții le selectează, scenariștii scriu, și tot așa, până la montajul final. Altfel nu s-ar putea cu o emisiune zilnică de o oră. De regulă eu hotărăsc trucajele foto și video pentru emisiune, asta pentru că tot eu le și fac. Dar și aici decizia finală e a lui Dragoș, el alege dacă un trucaj intră sau nu.

Evident, scrisul pentru Starea Nației are o anumită atitudine, un tone of voice dat de gazda emisiunii. Cred că de-asta are succes.

Scenariile de TV din Romania

Sunt încă prea puține scenarii TV românești în România. Bune serialele de comedie, amuzante, nu zic nu, dar parcă mai e loc și de altceva, chiar și pe piața asta mică.

Nu-mi fac iluzii despre un fantasy mioritic, că ar fi scump de produs și d-aia nu-l scrie nimeni, dar vreau măcar un horror românesc. REC sau Paranormal Activity au fost făcute cu banii de semințe.

Clișee

Damn! Mă apucasem să răspund la întrebarea asta și mi-am dat seamă că, fără să vreau, aș fi ofensat niște oameni pe care-i admir, ca să nu mai spun că pe unii îi și cunosc. Da, atât de puține filme avem.

Așa că, ce m-am gândit: de fapt, mai suport clișeele din scenariile TV românești.

Ce serial te-a impresionat recent

Din ce am început acum și îmi și plac, cred că Taboo e cel mai recent făcut. Inedit plasat ca perioadă, atmosferă bine definită și convingătoare. Am sperat că e un fel de Sleepy Hollow - cel al lui Tim Burton, nu serialul. Personaje destul de enigmatice, violență în doze consumabile. Nu e strălucit, dar m-a convins.

Altele m-au pierdut după câteva episoade - Westworld, de exemplu.

Binge watching

Cred că așa se văd serialele bune. Am început cu South Park, când binge-watching se citea ”hai să ne uităm la filme”. Acum am ajuns să mă feresc de seriale, că te țin captiv. Plus că de pe la sezonul trei încolo devin telenovele. Ar trebui să fie ilegal să faci mai mult de trei sezoane la un serial! Hai patru, cu o aprobare specială.

La The Walking Dead ajunsese la zi fix anul trecut și mi-am luat în freză cliffhanger-ul cu Lucille, de-mi venea să omor oameni pe stradă. Și asta ar trebui să fie ilegal: să lași cliffhanger la final de sezon! Că omorâtul oamenilor cred că este deja ilegal.

Ce scrii cand nu scrii scenarii de TV

În primul rând, scriu toate ideile care-mi vin, pentru când o fi.

Apoi, mi se întâmplă să concep diverse materiale de ”advertising gospodăresc”. Adică formulez UVP-uri și USP-uri pentru pizzerii și frizerii, scriu felicitări B2C în versuri, rescriu site-uri făcute de veri și cumnați ai unor antreprenori debutanți, fac traduceri din limba de lemn în limba română șamd.

Până mai acum o vreme scriam și status-uri de Facebook pline de tâlc, dar cred că am reușit să mă las. Să țină altcineva Facebook-ul în viață, că eu am treabă.