Cu multe urale a fost întâmpinată, de 8 martie, statuia Fetiței neînfricate. După ce aplauzele s-au mai potolit, au apărut și analizele unui astfel de demers. Și nu toate au îmbrățișat-o cu entuziasm.
Fetița înfruntă una dintre statuile iconice de pe Wall Street, cea care reprezintă puterea masculină: Taurul, apărut în 1989 ca simbol al prosperității. Statuia fetiței a fost instaurată acolo de compania State Street și McCann New York, a fost realizată de sculptorița Kristen Visbal, și a devenit instant o senzație, atât în online, cât și în offline.
Pelerinaje de turiști au trecut să o vadă, a devenit locul preferat pentru selfie-uri și un punct de referință în publicitate.
Pe Twitter, oamenii s-au îndrăgostit.
Media de specialitate sau generalistă i-au dedicat articole, interviuri și editoriale.
”E imposibil să nu simți ceva, privind-o”, scrie și Emily Peck, într-un editorial pentru Huffington Post. Dar nu lăsați emoțiile să vă păcălească, adaugă ea. Este doar un instrument de marketing care co-optează feminismul: Mai bine decât nimic, dar nu destul.
Fetița reprezintă viitorul. E un act de artă politică care forțează atenția asupra problemelor de gen, arată comunicatul de presă State Street.
Ceea ce nu spune compania, dar o face jurnalista, este că femeile nu sunt foarte bine reprezentate nici măcar la State Street: doar 3 femei din 11 membri ai Consiliului Director. Situație destul de similară în restul companiilor de pe Wall Street.
Dar uitați toate astea, uitați-vă ce drăguță e fetița. Nu este o femeie, bineînțeles. O femeie care să îndrăznească să înfrunte taurul, adaugă Emily Peck
De altfel, aceasta a fost una dintre criticile cele mai frecvente: de ce o fetiță și nu o femeie?
Dacă am învățat ceva în ultimii ani, spune Ginger Adam Otis în Daily News, ar trebui să fie diferența dintre o fetiță adorabilă și o femeie în toată firea care își revendică dreptul de a fi tratată egal.
Fetele nu sunt femei, insită ea.
Nimeni nu neagă necesitatea unei astfel de inițiative. După cum o arată și efectele ei, oarecum nesurprinzătoare, cum ar fi bărbatul care asaltează sexual statuia unei fetițe, înconjurat de râsetele prietenilor.
Astfel de poziții, din partea brandurilor, sunt utile și necesare. Problema e că nu sunt suficiente. Ele trebuie aplicate și în realitate. Și rămâne întrebarea: de ce avem nevoie de atâtea metafore, pentru a vorbi de femei și nedreptăți?
