N-ai cum să te opui, de unele subiecte de atașezi mai mult decât de altele. La unele ai vrea sa contribui nu doar dând share, scriind sau luând interviu omului din spatele proiectului. E cazul documentarului la care lucrează săptămânile astea Alina Manolache, Anii 90: Copii pierduți pe plajă.
Alina este documentarist, absolventă de școli la București și Valence (Franța), cu două filme la activ - "Your Visit Starts Here" și "End of Summer". Iar acum caută poveștile copiilor care în anii '90 au fost pierduți pe plajă și regăsiți de părinți cu ajutorul Radio Vacanța. Că pe atunci, dacă te pierdeai printre cearșafuri și găletușe de nisip, cineva te găsea (bocind), te ducea la Radio Vacanța, și plaja era inundată, un minut mai târziu, de vocea cuiva:
"Iată că năzdrăvanul Nicușor s-a pierdut în zona hotelului Rex. Este un băiețel blond, care poartă un slip cu palmieri. Dragi părinți, vă așteptăm la Radio Vacanța să îl recuperați!".
În primul rând, citiți aici despre cum va căpăta formă acest documentar, iar în al doilea, dacă sunteți unul dintre acei copii care au rămas orfani pentru 10 minute la mare, dați de știre documentaristului.
Ca un fel de prezentare
Sunt documentarist, iar backgroundul meu este în arte plastice - fotografie și video. Am făcut studii la Universitatea Națională de Arte București, dar și în Franța, la Ecole Superieure d'Art et Design Grenoble-Valence, plus un master pe Societate, Multimedia, Spectacol, la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii.
Începuturile
Am început să fac film documentar împinsă de o idee pe care am propus-o pentru o rezidență la Paris. Am prins și mai mult avânt după Aristoteles (documentary) Workshop și niște selecții în festivaluri cu filmul End of Summer.
În prezent, dezvolt primul meu documentar de lungmetraj și, împreună cu VICE România, lucrez la o serie de mini-documentare pentru internet.
Pasiunea a venit peste mine undeva în timpul liceului, când încercam să fiu cât mai activă în Piatra Neamț, un oraș în care simțeam că nu se întâmplă nimic. Țin minte că făceam fotografii și vânam cu orice preț experiențe noi, care să mă scoată din spațiul meu de zi cu zi.
Așa am ajuns și la Let's go digital, un workshop care mi-a pus pentru prima oară în mână o cameră de filmat. Știu că mă întorceam acasă cu trenul și tot drumul am rămas agățată de ideea asta, că trebuie să fiu regizor.
"Your Visit Starts Here"
Până să-mi găsesc o direcție, m-am dus înspre mai multe lucruri - în zona experiementală, de videoclip, de animație, de artă video. Însă momentul de revelație, momentul în care am zis, ”Gata. Aici mă regăsesc cel mai mult” a fost momentul ”Your Visit Starts Here”, primul meu documentar.
Totul a pornit de la o idee pe care o aveam de ceva vreme. Vroiam să petrec timp cu cei care păzesc tablourile la un muzeu de artă contemporană, ca să văd ce e în sufletul lor. Cu ideea asta am obținut o rezidență artistică la Paris și așa am ajuns să fac un film despre gardienii de la Centrul Pompidou.
Nu știam absolut nimic despre documentar, dar lucrând, mi-am dat seama cât de mult îmi place să caut povești și să mă las purtată de ele. Îmi plăcea că filmul se dezvolta din mers și că mă pliam eu pe ce-mi dădeau personajele, și nu invers.
Experiența asta mi-a dat curaj să continui și m-a împins în punctul în care sunt acum, un punct în care toată atenția mea este îndreptată către filmul documentar.
”Anii 90: Copii pierduți pe plajă”
Eu sunt un copil al anilor 90, deci din start aduc în proiect un bagaj personal uriaș. Pentru mine, fotografia acelor ani este vacanța la mare cu părinții. Îmi amintesc destul de clar multe detalii, dar mai ales sunetele plajei.
Erau difuzoare Radio Vacanța în toate stațiunile, din care se auzeau refrene pop și dance, dar și foarte multe anunțuri de copii pierduți pe plajă.
Lucrurile erau in felul următor: cine găsea un copil pierdut (cel mai probabil plângând în hohote), nu îl ducea la salvamar sau la secția de poliție, ci la Radio Vacanța. Părinții auzeau anunțul și se duceau să își recupereze copiii de la radio.
Erau ceva de genul, ”Iată că năzdrăvanul Nicușor s-a piedut în zona hotelului Rex. Este un băiețel blond, care poartă un slip cu palmieri. Dragi părinți, vă așteptăm la Radio Vacanța să îl recuperați!”. Anunțurile astea mi-au rămas peste ani și m-am întrebat la un moment dat dacă mai există.
Documentându-mă, am realizat repede că e imposibil să te mai pierzi. Pe lângă faptul că se distribuie brățări pe care părinții își scriu numărul de telefon, anunțul la radio ar fi oricum inutil, pentru că în fiecare sector de plajă se aude un alt post de radio.
Drept urmare, m-am reîntors în trecut, în anii 90, și am început să-i caut pe cei care s-au pierdut pe plajă atunci, în încercarea de a recupera poveștile lor și de a vedea cine sunt ei acum, ca tineri adulți.
Anunțul de mică publicitate ar fi ”Caut poveștile celor pierduți pe plajă și găsiți prin Radio Vacanța în anii 90”. E genul de subiect care poate fi documentat prin viu grai, prin prieteni. ”Copil pierdut pe plajă și găsit prin Radio Vacanța” nu e o situație cu care să te întâlnești în fiecare zi.
Așa că am dat drumul la o pagină de facebook, ca întrebarea să ajungă la cât mai mulți. Pagina se numește Anii 90: Copii pierduți pe plajă și are fix scopul de a îi găsi pe cei pierduți pentru a le include poveștile într-un film documentar.
Deși eram sceptică la început, îmi dau seama că funcționează fantastic! Oamenii au început să reacționeze și să-mi trimită povești. Unii îmi lasă un mesaj, alții un comentariu, alții nominalizează un prieten care a trecut prin asta.
De obicei, eu le răspund și continuăm conversația în privat. Cel mai mișto e când simt că entuziasmul e de ambele părți, când conștientizează că povestea lor e foarte importantă și că împreună o putem pune în valoare.
Poveștile
Găsirea poveștilor sper să se întâmple cât mai repede. Dar, în paralel, sunt și în cautare de materiale de arhivă personală și nu-mi dat seama cât va dura această căutare. Tot prin pagina de Facebook, îi încurajăm pe cei care au casete VHS, fotografii sau orice alte materiale personale din anii '90 să ni le trimită.
Sunt bune orice fel de filmări de familie din anii 90, din orice context (acasă, în vacanță, revelioane etc.).
Arhiva de familie este esențială pentru un proiect care, până la urmă, vorbește despre anii 90 prin filtrul unor povești personale. Dar nu e numai asta.
Genul ăsta de colaborare ar trebui să fie o bucurie de ambele părți, pentru că ne lipsește o astfel de arhivă la care să putem contribui și de care să putem beneficia cu toții.
Deci câți copii?
Nu m-aș arunca la cifre, dar știu că erau zile în care ajungeau și 20 de copii la radio, zile în care nu se pierdea nici unul. În orice caz, dacă s-ar fi pierdut unul în fiecare zi, asta ar fi însemnat în jur de 100 de copii per sezon. Deci în zece ani...
În fiecare poveste, îmi place să descopăr felul în care un tânăr de 27-30 de ani revizitează o mică traumă a copilăriei. Vă las aici un fragment dintr-o poveste pe care am găsit-o întâmplător pe un forum și cu ocazia asta, cine știe, poate găsesc autorul.
Ajutoare
Într-un moment în care nu eram foarte sigură pe mine în legătură cu subiectul și cu lucrul cu arhiva, primii care mi-au dat curaj au fost cei de la
Într-un moment în care nu eram foarte sigură pe mine în legătură cu subiectul și cu lucrul cu arhiva, primii care mi-au dat curaj au fost cei de la Archidoc, un workshop internațional organizat de La Femis, universitatea de film din Paris, împreună cu Doclisboa și Visions du Reel, două festivaluri foarte importante pentru filmul documentar.
Odată selectat acolo, proiectul deja a fost aruncat pe o trambulină și am început să iau lucrurile mai în serios, să-mi caut un producător și să văd ce e de făcut mai departe. Între timp, echipa s-a completat. Radu Stancu și Ioana Lascăr de la deFilm mi s-au alăturat pe partea de producție și mă bucur să îi am cu mine în proiect pe directorul de imagine Laurențiu Răducanu și pe editorul Gabi Basalici de la Playtime Post.
Provocări
Pe lângă găsirea poveștilor, o nevoie imediată a proiectului este accesul la cât mai multe materiale video, dar și foto, din arhive personale.
Apoi, în timp ce proiectul se conturează din punct de vedere creativ, aplicăm la diverse surse de finanțare, atât de dezvoltare, cât și de producție, la nivel național și internațional.
Pentru moment, proiectul este dezvoltat intern, împreuna cu membrii echipei de producție, iar strategia de finanțare propriu-zisă va avea start-up in 2017.
Tot în 2017, în Elveția, la Nyon, vom avea șansa de a prezenta proiectul unor profesioniști din domeniu care pot ghida dezvoltarea din punct de vedere creativ și pot oferi insight-uri despre finanțări și marketing.
Și-am ajuns la promovare
Cum spuneam, am creat pagina de Facebook din nevoia de a găsi niște povești. Dacă această nevoie nu ar fi existat, probabil că ar fi fost ultima mea grijă ca subiectul filmului să ajungă la mii de oameni, mai ales în faza asta de documentare.
Facebook-ul este o formă eficientă de a face o întrebare să circule și de a aduna poveștile din jurul unui subiect.
Da, sigur că e important ca un film să circule. Să poată fi văzut măcar de publicul din festivaluri, daca nu și de cel de cinema. În Romania nu există o rețea de distribuție pentru filmul documentar, ceea ce cred că este o mare problemă. Eu am avut un noroc incredibil că ultimul meu film, End of Summer, a intrat in cinema împreună cu un lungmetraj.
Dar, în mod normal, nu se întâmplă. Și e un mare minus nu numai pentru noi, ca documentariști, ci și pentru public.
Oamenii ar fi curioși, dar nu au unde să vadă documentare. Cum ar fi să te uiți peste programul cinematografelor din București și să zici uite, azi rulează nu știu ce blockbuster, dar și un documentar românesc. Dar de câte ori ai ocazia să zici asta?
Pe final, niște recomandări documentare
Primele care-mi vin acum în minte sunt Presenting Princess Shaw (Israel, 2015) și Brothers (Norvegia, 2015).
Comentarii