Am trădat și eu puțin, cred, interviul cu titlul de mai sus. Puteam să îl aleg pe acesta: Bandiții lui Vasile Ernu: Exluderea îi uneşte. Zidurile construite de noi, cei „civilizaţi”, îi uneşte enorm de mult.
Sau: Bandiții lui Vasile Ernu: Ei sînt ultimii oameni care-ţi mai pun întrebari „metafizice” aşa că ai grijă ce alegi: „banii sau viaţa?”.
Sau: Eu nu pot scrie cu înjurături. Am impresia că falsific pentru că eu am fost crescut într-un mediu puritan. Mă cuprinde o jenă intimă.
Sau, special pentru cititorii noștri, așa:
Vasile Ernu: Prefer publicitatea proastă.
În fine, mai erau câteva variante și poate nici una dintre ele nu era cea mai potrivită. Asta e natura titlurilor: să se rupă de întreg.
Pentru cea de-a doua parte din Mica trilogie a marginalilor, Vasile Ernu l-a ales pe acesta: Bandiții. Cartea a apărut luna trecută și s-a lăsat scrisă greu. I-a luat mulți nervi și multă energie. De altfel, documentarea primelor două volume, la care a lucrat în paralel, a durat cinci ani. Despre a treia parte îi e greu să vorbească, chiar dacă știe multe despre ea.
Vorbește, în schimb, despre scris - care nu e o muncă prea plăcută și nu se bazează pe inspiraţii şi alte minuni. Vorbește despre bandiți și ceea ce îi unește, despre ceilalți, memorie și autocenzură.
Înainte de toate acestea, însă, un fragment din Bandiții, chiar de la început:
Tata bătu de cîteva ori în poartă cu inelul metalic care bălăngănea cumva în sus şi în jos. Se auzi lătratul înfundat al unui cîine, care se anunţa a fi un dulău din cei care latră rar, dar puternic şi ameninţător.
Am auzit un strigăt în rusă şi peste cîteva clipe poarta s‑a deschis...
Poarta s‑a deschis nu doar spre o curte şi o casă, ci spre o lume pe care în mod normal nu aveam cum să o cunosc şi cu care nu ar fi trebuit să mă intersectez niciodată. Era o deschidere pe care nu o voi uita niciodată şi care mi‑a schimbat viaţa definitiv.
Aici aveam să descopăr paradisul îngerilor căzuţi şi să aflu cum arată purgatoriul şi infernul damnaţilor şi năpăstuiţilor. Aici aveam să mă întîlnesc cu unul dintre eroii vieţii mele, un înger negru cu un suflet prins între rai şi iad, care pentru mine urma să fie un înger păzitor, dar care mi‑a deschis calea spre o lume monstruoasă.
Dragi cititori, în paginile ce urmează voi încerca să povestesc această lume decăzută prin ochii eroului meu, aşa cum e ea văzută şi înţeleasă de un copil. Eu voi povesti ceea ce am văzut şi auzit. Dacă aveţi curiozitatea şi curajul, urmaţi‑mă, căci voi intra pe această poartă şi nu ştiu dacă voi mai ieşi...
Începuturile Bandiților
Scrierea la mine este un proces mai lung. Am perioade de meditaţie asupra subietului. După ce mă decid, am o perioadă de documentare care poate fi destul de lungă. Uneori durează ani de zile. După care urmează o periodă de scriere care poate fi mai lungă sau mai scurtă.
Pentru documentarea primelor două cărţi din trilogie am lucrat paralel. A durat în jur de cinci ani. Scrierea însă a durat diferit diferit de la o carte la alta.
Cum s-a lăsat scrisă cartea
Sectanţii s-a lăsat mai uşor. Poate că era şi o zonă pe care o cunoşteam mai intim, mai familiar. Bandiţii însă mi-au luat mulţi nervi şi multă energie. A trebuit să intru cumva în rolul lor fără a fi parte a lumii lor. Iar lumea lor are ceva profund tragic şi trist.
(Desenele din carte au fost realizate de Laurenţiu Midvichi)
Există multă singurătate şi suferinţă acolo. Lumea decăzuţilor este o lume foarte dificilă. Mai ales lumea cerşetorilor. Mie mi-a fost foarte greu să scriu cartea aceasta. Şi probabil se simte cu toate că am scris-o dintr-un foc şi mult mai repede.
Când te-ai gândit prima dată la ea
Ştiam că vreau să scriu o carte despre marginali. Tema marginalilor mă obsedează de mult timp. Cumva e parte a vieţii mele. Am meditat la ea cîţiva ani însă mai tîrziu mi-am dat seama că e vorba de o trilogie. Adică am nevoie de mai multe registre, categorii diferite de marginali în care să fu prezent şi eu, să fie şi viaţa mea să fie acolo.
Am căutat diverse soluţii şi pe urmă m-am decis că cel mai simplu şi mai corect e să folosesc marginalii de lîngă mine. De că să fug undeva departe, în lumi pe care nu le cunosc aşa bine cînd eu am trăit printre ei, la o margine de lume, de Imperiu.
Şi atunci am decis că Bugeacul este „Macondo meu” şi centrul lumii. Că sectanţii şi bandiţii mei de acolo pot să-mi ofere suficient material. Şi aşa am început. Practic, am redescoperit lumea şi viaţa mea. Am redescoperit o lume marginală fascinantă cu istorii de viaţă care pot fi istorii universale.
Cât de mult ”trădezi” când scrii autobiografic
Eu cred că o literatură bună este una în măsura în care ştii să „trădezi”, să „minţi”. Eu cred că şi memoria noastră este ficţională chiar dacă porneşte de la o realitate. Ştim de la bătrînul Eco faptul că esenţa limbii stă în „puterea de a minți”, adică de a ficţionaliza.
Faptul că eu apelez la tehnică „autobiografică” nu face ca ceea ce scriu eu să fie mai puţin ficţional. Chiar şi acel aer eseistic, istoric şi jurnalistic la care apelez uneori ţine tot de tehnici de ficţionalizare. Dar e adevărat că eu combin genurile şi păstrez această „trădare” ascunsă.
De asta critica mă plasează deseori în genuri foarte diferite. Nu mă deranjează. Asta e în definitiv treaba lor, nu a mea.
Auto-cenzura
Cred că da. Sînt lucruri pe care nu le poţi scrie sau eşti nevoit să le construieşti altfel din neputinţă sau din o anumită educaţie. De exemplu eu nu pot scrie cu înjurături. Am impresia că falsific pentru că eu am fost crescut într-un mediu puritan. Îmi lipseşte acest organ al limbii construit pe înjurături. Mă cuprinde o jenă intimă. Nu pot. Şi de ce să forţez acest lucru? Şi atunci caut alte soluţii tehnice, alte forme de a cosntrui naraţiunea.
Sînt fascinat însă de puterea limbii şi ingeniozitatea sudalmelor şi înjurăturilor româneşti. Mai ales în sud unde capătă puteri lingvistice inimaginabile. De exemplu nu am mai auzit nicăieri înjurături cu un potenţial religios atît de mare cum am auzit aici. Un soi de desacralizare a întregului limbaj religios prin înjurături. Nici măcar ruşii nu au aşa ceva, cu toată limba lor foarte bogată în domeniu.
Cea mai grea parte
Cred că partea care se ocupă de cerşetori şi ultimele capitole legate cumva de meditaţiile asupra a ceea ce se întîmplă acum, ce s-a întîmplat cu generaţia mea.
Sînt capitole durute pentru că mă obsedează nişte teme foarte grele şi tragice, cred eu. E despre înfrîngere, e despre rupturi, e despre moarte şi pustiu. Dar au şi o puternică notă melancolică.
Bandiții sau Sectanții
Tehnic vorbind Sectanţii mi-au luat mai mult timp. Bandiţii s-a scris mai repede, dar m-a consumat emoţional mult mai mult. Sectanţii a fost scrisă mai liniştit, mai calm. Bandiţii mai alert. Pentru ea am şi avut un timp special avînd o bursă acordată de FILIT.
Ce nu poți să înțelegi la bandiți. Ce ai înțeles ușor
Am înţeles mai uşor partea tehnică. Cum se fac lucrurile, cum se organizează, cum se manifestă. Eu intru uşor cu oamenii în relaţii şi am ceva experienţă de stradă.
Însă mi-a fost foarte greu să înţeleg lucrurile pe care şi ei le ascund. Şi acum, după ce am studiat mult timp viaţa lor, mi se pare inimaginabilă această singurătate şi viaţă pe cont propriu.
Mi-e foarte greu să înţeleg lipsa familiilor, acest refuz total al supunerii sau al înregimentrării. Nu e deloc simplu să mergi radical împotriva tuturor, de o manieră violentă.
Ce îi unește
Lumea fraierilor îi uneşte cel mai mult. Adică lumea noastră, a celor majoritari, a structurilor de putere la care ei nu au acces şi care i-a exlcus. Exluderea îi uneşte. Zidurile construite de noi, cei „civilizaţi”, îi uneşte enorm de mult. Noi nu ne dăm seama de asta.
Regulile severe şi violenţa-i uneşte. Trebuie să fie violenţi şi uniţi ca să reziste la lumea asta bine reglementată, cu instituţii şi legi stricte care undeva, cîndva i-a exlcus de la „banchet”, de la „masa bogată” şi atunci ei caută forme alternative de a pătrunde la această masă. Şi uneori trebuie să ia gîtul la cîte unul ca să se pună ei la masă. Ei sînt ultimii oamnei care-ţi mai pun întrebari „metafizice” aşa că ai grijă ce alegi: „banii sau viaţa?”.
A treia parte
Uh! E complicat de vorbit despre o carte care urmează. Ştiu multe lucruri despre ea, dar încă-mi este greu să explic, pentru că nu ştiu exact cum se va derula povestea. Ştiu că se va întinde pe perioada sec.XX, se va întîmpla în mai multe ţări şi regiuni pentru că urmăreşte istoria unei familii care se rupe în două şi apare un soi de „război civil” în interiorul familiei. Cu siguranţă va fi o istorie spectaculoasă şi actuală.
Tabieturi de scris
Îmi organizez munca. Scriu cu program, cu ore dedicate acestei meserii. E ca un job. Nu mă bazez pe inspiraţii şi alte minuni pentru că nu cred că aşa funcţionează acest gen de scriere. Nu e o muncă prea plăcută, să ştii. Uneori trebuie să stai 10-12 ore pe zi cu fundul pe scaun şi ochii beliţi la ecran sau hîrtie ca să scoţi cîteva pagini.
Dar am cîteva tabieturi: scriu cu uşa închisă obligatoriu; prefer să nu fie nimeni în casă, apartament, dar chiar şi atunci am uşa închisă la birou; îmi acopăr capul cu nişte tiubiteici asiatice sau caucaziene sau cu o chipă evreiască; şi trebuie să am neapărat nişte cărţi lîngă mine, preferabil cărţi la care ţin.
Cine citește prima dată
Am cîteva persoane care-mi citesc textele. Am încredere în ele chiar dacă uneori îmi fac textele praf. Am nevoie de aceste reacţii, de redactori buni cu care-mi analizeză textele. Din fericire ultimele au trecut cu brio proba acestor oameni severi şi buni în meseria lor.
Cât de mult editezi
Primesc textul dupa o primă redactare cu mult roşu. Însă eu decid ce accept și ce schimb sau ce nu accept. Uneori accept mai uşor, alteori nici nu mă gîndesc să cedez. E o luptă cu redactorul pe care-l apreciez, dar şi cu mine.
Uneori trebuie să renunţ la bucăţi mari de text, alteori să rescriu. Însă cred că în ultimele cărţi am mai învăţat nişte lucruri, am făcut nişte paşi în tainele acestei meserii. Oricum apreciez enorm de mult munca de redactor de carte. Cum se spune în breasla noastră: un redactor bun poate face un scriitor mare.
Cronicile
Da, citesc. Am devenit mai detaşat acum faţă de perioada de început. Mă interesează cîţiva prieteni şi cîțiva critici la care ţin. Opiniile unui Paul Cernat, Bogdan-Alexandru Stănescu, Cristian Teodorescu sau Costi Rogozanu nu mă pot lăsa indiferent.
Îmi plac cronicile care-mi dezvăluie lucurri la care nu m-am gîndit şi cele care-mi fac critici bine argumentate. Am citit săptămîna trecută două cronici foarte bune şi cu idei excelente: cronica unui tînăr critic Ştefan Baghiu şi cea a lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Ambele inteligente şi cu observaţii foarte utile pentru mine.
Cartea care te-a pus pe gânduri în 2016
Interior zero de Lavinia Braniste şi Disco Titanic de Radu Pavel Gheo. Poate cele mai bune romane de anul acesta. Şi un tînăr bun pe care-l citesc acum, Tudor Ganea – Cazemata.
O carte pentru creativii din România
Soldaţii de Adrian Schiop. Poate cel mai bun roman românesc din ultima perioadă.
O reclamă de pe stradă care te-a surprins
Mie îmi plac mult reclamele din povincie. Mai ales din orăşelele mici. Ălea neautorizate, improvizate, făcute prost pentru că mi se par mult mai autentice decît acestea cu bugete mari, pretenţioase şi făcute după regulile publicitare.
Am o părerea nu prea bună despre domeniul publicitar care mi se pare mult supraestimat şi de acea prefer „publicitatea proastă”. Recent la Cahul, în sudul Basarabiei am văzut una mare frumoasă: Angelina Jolie făcea reclamă la ceva termopane. Au ceva foarte melancolic şi trist reclamele astea. Le ador.
