De când avea 14 ani, Oana Dobre-Dimofte voia să fie jurnalist. Ceea ce, peste doar 5 ani, s-a și întâmplat. A început la 19 ani, la Curentul. Au urmat Jurnalul Național, Evenimentul Zilei, Realitatea TV, Digi 24.
După 16 ani de presă, emisiuni la TV, investigații, politică și reportaje în zone de conflict, Oana a pus punct. Cu o explicație concisă: it’s not you, it’s me! :) În prezent conduce Links Share, divizia de online a agenției Links Associates.
Continuă să scrie. Are 10.000 de followers pe Facebook și un blog cu un headline sugestiv: My Life. My Rules. Despre toate acestea, dar și despre trecerea de la jurnalism la PR, adaptarea la noul mediu și începuturi, în textul de mai jos:
Gânduri înainte și după presă
Nu am plecat nici cu așteptări, nici cu prejudecăți, ci cu o senzație: euforia că în sfîrșit pot să încerc să fiu ziarist. Îmi doream asta de când aveam 14 ani, nu mi-am dorit vreodată altceva.
În timpul liceului, urmăream zilnic jurnalele de știri și talk-showurile, aveam caiete întregi pline de conspecte din emisiuni.
Aveam 19 ani când am mers la Casa Presei, la ziarul Curentul și i-am rugat să mă lase să încerc să fiu ziarist. Marian Sultănoiu, Florin Negruțiu și Cătălin Dumitru au fost cei care au zis “Da”. Am rămas acolo patru ani.
Din presă, am plecat cu bucuria că am reușit să fiu ziarist și cu amărăciunea că nu o să fac asta până la pensie, așa cum speram la 19 ani.
Aș putea să înșir motivele amărăciunii, dar nu cred că interesează pe cineva. Așa că o zic ca într-un clișeu de comedie romantică: it’s not you, it’s me! :)
Începuturi
Era începutul anilor 2000 și revenirea PDSR-ului și a lui Ion Iliescu. Îmi amintesc, cred, fiecare întâmplare importantă: ședințele interminabile de la Senat (era instituția la care eram acreditată), momentul 9/11 pe care tot la Senat l-am prins și a fost prima dată când 20 de ziariști au reușit să tacă vreun sfert de oră, videoconferințele cu prefecții ale lui Octav Cozmâncă (mergeam și la Guvern și le uram cu pasiune, pentru că începeau la 8 dimineața), degringolada opoziției, vizita lui George W Bush cu Eye of the Tiger la maximum în Piața Revoluției și nemuritoarea traducere “șold lângă șold” pentru “shoulder to shoulder”, presiunile asupra mass-media (chiar dacă aveam colegi la ziare arondate PSD și care respectau consemnul, între noi ne spuneam mai mereu ofurile).
Apoi, după ce am plecat la Evenimentul zilei în 2004, îmi amintesc primul divorț de presă de amploare (plecarea lui Cornel Nistorescu și a lui Dan Turturică), săptămânile petrecute în arhivele CNSAS, primele lupte de stradă pe care le-am văzut la Budapesta, primul război la care am fost trimis special (Georgia), următoarele războaie la care am insistat să merg, dosarul Oil for Food cu care l-am înfuriat rău pe Dinu Patriciu împreună cu colegul meu de atunci Călin Cosmaciuc.
Îmi amintesc tot. Și nu regret nimic.
Televiziunea
În televiziune am ajuns pentru că Evenimentul zilei avea nevoie de oameni care să apară la televizor. Era 2005-2006, perioada în care dezbaterea la televiziunile de știri începea să devină un fenomen.
Răzvan Ionescu, redactor-șef la EVZ m-a întrebat dacă vreau, Mihai Tatulici mi-a zis că e musai să vreau și până la urmă am vrut și eu :) Marea temere a fost tracul, am avut și am în continuare o tonă de emoții când apar la televizor.
De schimbat, nu pot să spun că m-a schimbat. Cel mai important lucru pe care l-am câștigat, însă, a fost convingerea clară că îmi place mai mult să scriu decât să vorbesc la televizor.
Plecarea
Cred că au fost două etape în care am plecat. Tehnic, am decis că e game over în decembrie 2014, după aproape șase luni la Digi 24. Nu a fost o plecare cu supărare, nici din partea mea, nici dintr-a lor.
Cele șase luni pe care le-am petrecut acolo s-au suprapus cu o perioadă complicată și dureroasă din viața mea și, în acel moment, am simțit că atât pot să duc.
Sufletește, însă, cred că m-am despărțit de presă odată cu desantul lui Cozmin Gușă și Maricel Păcuraru la Realitatea Tv.
Internetul
Se spune că internetul e locul în care fiecare dintre noi putem să purtăm ce mască dorim. Eu cred că tocmai atunci când îți dai jos fardul oamenii încep să te creadă pe internet.
Există un simț al fiecăruia dintre noi pentru fake-uri și, chiar dacă uneori îl ignorăm, ne ajunge din urmă. Nu știu dacă cei peste 10.000 de oameni care mă urmăresc chiar mă plac.
Mai important mi se pare să mă creadă. Și ăsta e motivul pentru care pagina mea de Facebook, de la bun început, a avut o regulă: fără fake-uri. Postez fix ce îmi trece prin cap, postez fotografii fără photoshop și idei fără photoshop :).
Vorbesc despre ce am chef, de la muzică, politică, război, copilul meu, soțul meu, campanii sociale, pisicile mele, gafele pe care le mai comit. Nu înseamnă că toți cei care urmăresc sunt de acord cu mine și nici nu vreau asta, pentru că pagina nu ar mai fi vie. Mi se pare, însă, important că știu că nu mint. Și, pentru asta, le mulțumesc și aici.
Și da, mă influențează discuțiile cu prietenii mei de pe Facebook. Când mă trag de mânecă în legătură cu un subiect căruia eu nu i-am dat atenție, când ne regăsim în dileme sau revolte, când descopăr o umanitate uriașă în momente precum a fost Colectiv, interlocutorii mei devin influencerii mei.
Timp online
Dat fiind că acum gestionez pagini de Facebook și în plan profesional, stau enorm de mult timp conectată. E greu să estimez în ore, practic fiecare moment în care nu dorm este corelat și cu alertele pe care le primesc pe Facebook. Însă, atunci când copilul meu are nevoie de mine, orice alertă este pusă în stand-by.
Comentarii accept doar de la prieteni, dar atunci când un follower îmi dă mesaj că și-ar dori să comenteze și face asta în mod civilizat intră automat în listă. În acest moment am fix 12 block-uri date și știu exact pentru ce: rasism sau violență de limbaj.
Trecerea la PR
Links Share este divizia online a Links Associates. Links Share nu se ocupă de public affairs, ci de comunicare online. Uneori, intră în atribuțiile noastre și susținerea în online a proiectelor Links Associates, dar o miză importantă pentru noi sunt și proiectele proprii. Și sigur că mai am multe de învățat, dar sunt bucuroasă că am colegi care fac comunicare la nivel profesionist de 10-15 ani de zile și nici măcar nu e nevoie să “fur” meserie de la ei: sunt mereu bucuroși să-mi ofere ceea ce știu.
Links Share nu are o echipă mare și nici nu ne-am dorit așa ceva. Împreună cu partenerele mele Corina Vințan și Diana Nahorniac și cu oamenii care ne sunt colaboratori, suntem, cred, cinci-șase. Dar este o echipă care funcționează, pentru că fiecare dintre noi vine cu ceea ce știe și ceea ce poate. Avem backgrounduri diferite, stiluri diferite și, uneori, percepții diferite.
Dar, atunci când avem proiectul în față, suntem complementari unii cu alții, iar asta face lucrurile să funcționeze.
PR versus jurnalism
Ca ziarist, vedeam Relațiile Publice exact la fel cum le văd și acum: eficiente atunci când sunt practicate cu fair-play.
Dacă încerci să construiești o butaforie, ți se va dărâma în față. Dacă încerci să găsești un unghi de comunicare avantajos, dar onest, s-ar putea să ai o șansă.
Apucături de presă în PR
Sunt lucruri pe care le voi lua cu mine orice aș ajunge să fac. În fiecare zi, voi afla știrile și voi avea active alertele de breaking-news.
De fiecare dată când voi avea un proiect noi, voi cerceta toate fațetele acelui proiect. De fiecare dată când mi se va spune “e prea greu”, voi răspunde “dacă era ușor, nu mai era nevoie de ajutor”.
Astea sunt deprinderile care mă ajută. Impulsivitatea este însă, tot o parte din bagajul meu și, aici, mai am dubii că îmi e mereu de folos.
Cel mai bun lucru in presa din Romania. Cel mai rau
Cel mai bun lucru este online-ul, care a salvat mulți ziariști de calitate. Cel mai rău este încăpățânarea multor televiziuni de a rostogoli o politică editorială pervertită, care nu duce nicăieri și nu construiește nimic, nici măcar rating.
Dacă mă întrebați asta în 2010, aș fi spus că lucrul cel mai rău e online-ul :)
