![[Clisee in publicitate] Vasile Alboiu: Cu fiecare cliseu mai cade o caramida in capul si-asa destul de plapand al originalitatii](https://media.iqads.ro/2015/01/vasile-alboiu-creative-director-seniorhyper-cover-850.jpg)
In pauza publicitara, la noi e bataie pe telecomanda. Cam ca in orice familie presupun. Ne impartim in doua echipe absolut inegale: cei care vor sa schimbe canalul (toti ceilalti) si cei care vor sa vada reclamele (eu). Norocul meu ca mi-am gasit un nou aliat, nepotul meu de un si jumatate, cu care, se pare, impartasesc pasiunea publicitara. Totusi, unele reclame sunt atat de banale si cliseistice, incat lupta e pierduta si trebuie sa predam telecomanda. Am intrebat publicitarii care sunt principalele clisee din publicitate care le vin in minte si care sunt cele mai cliseistice reclame pe care si le amintesc.
Cliseul e tatal vitreg al comunicarii, ne spune Vasile Alboiu (Creative Director, SENIORHYPER). Asta pentru ca iti da impresia ca intelegi ceva, fara sa stii exact de ce. Despre reclame la banci, dinti perfect albi, rufe imaculate, familii fericite si altele care-l uimesc in pauza publicitara, ne spune mai multe in cele ce urmeaza:
Cliseul nu e intotdeauna rau. Ba din contra, sunt o multime de situatii in care cliseul functioneaza. E aproape ca un soi de automatism. Intelegem fara sa gandim prea mult. Da, cu fiecare cliseu mai cade o caramida in capul si-asa destul de plapand al originalitatii. Insa, pe de alta parte, cine are nevoie de atatea lucruri total noi si nemaivazute? E un efort prea mare sa intelegi.
Pai pana si cea mai citita carte din lume e usor cliseistica. Cum ar fost sa le explice pentru prima data unor oameni ca, vorba lui Tamango, “binili invinge”? De ce? Lasa, mai bine ca au zis-o altii inainte si n-a mai fost nevoie de nicio explicatie sau punere in scena desteapta. Asa ca in loc sa lucram la fond, mai bine punem o funda rosie la forma si gata. Iata ceva frumos si usor de inghitit.
Pe de alta parte cliseul e ca picatura de apa ce-si croieste drum incet incet prin capetele noastre. Un doctor ( nu din cel care face bine ), acum mai mult de 70 de ani, ridica la rang de arta cliseul, ca forma de comunicare cu masele.
De ce? Tocmai pentru lipsa lui de aport intelectual. E bine cand ai impresia ca intelegi sau iti place ceva fara ca intr-adevar sa stii cu adevarat de ce. Si cum repetitia e mama invatarii poate la fel si cliseul e tatal vitreg al comunicarii.
Recunosc ca ma uit de fiecare data uimit la spotul cu cele trei doamne care privesc usor dornice cum un domn intinde rufele putin patate. Nu asta e problema, adica sa-ti urmaresti vecinul dus la sala nu e tocmai o infractiune, insa s-o faci cu o punga imensa de detergent pitita pe undeva ( nu stim unde ) e de-a dreptul, cum sa zic? Cliseistic.
Intr-un alt spot o doamna aflata la restaurant scoate un detergent si i-l arata partenerului printre doua pahare de vin si un cotlet in sange. Numarul asta de iluzionism s-a repetat de atatea ori incat nu cred ca au mai ramas multi privitori care sa se intrebe inainte sa foloseasca respectivul produs – “da' unde era punga, dom'le?”.
Imi plac familiile fericite. Da. Si-mi place numarul 4. De ce? Acum daca stau sa ma gandesc, ma simt usor manipulat. Tatal e undeva pe la 30 si ceva de ani, poate un pic grizonat ca sa arate trecut prin viata. Mama e mereu zambitoare si nu lasa sa se vada nicio urma de preocupare pentru cresterea celor doi copii – obligatoriu o fetita si un baietel.
Aici intervine creativitatea producatorilor pentru ca uneori fetita e mai mare iar alteori baietelul. N-am reusit sa gasesc o explicatie. O sa ma uit mai atent la urmatoarele spoturi, cine stie, poate e totusi un cliseu al cliseului pe undeva.
A, sa nu uit. Imi plac si dintii albi, perfecti, care musca fericiti din sanvisul preparat cu branza topita, cascaval cu lapte inzecit sau salam sasait. Dintii sunt ai familiei fericite, produsul e al nostru, daca-l cumparam, desigur.
Dupa familii si doamne cu tendinte voyeuristice urmaresc in calupul publicitar cu nespusa placere reclamele la banci. Am ajuns chiar sa cred ca acea doamna din spatele biroului din pal laminat care-mi zambeste atat de frumos imi vrea tot binele din lume.
Aproape ca-mi vine s-o invit la masa in noul apartament cumparat cu ajutorul ei evident. S-o iau de la casa ei ( banca presupun ) cu masina cumparata in rate a carei tapiterie mai ca as fi lasat-o s-o aleaga daca n-ar fi intrat obligatoriu in oferta dealerului, si sa radem fericiti in timp ce mergem printre alte masini pline cu familii fericite alaturi de consilierii lor bancari.
Pana la urma bancile sunt aceste sucursale ale prieteniei. Repetati-va asta de multe ori si o sa credeti pana la urma. Oricum imaginea asta e atat de prezenta la tv incat e suficient sa priviti.
La final, sa urmezi un cliseu vine in intampinarea cererii. Si cum cererea e cea care ghideaza oferta, e absolut firesc sa ne specializam in turnarea de clisee care mai de care mai…cliseistice. Asta pana cand sa strigi “cliseu!” va deveni la fel de cliseu.
