Sacrificiul e, de fapt, exerciţiul de a-l comenta. Ăsta nu e un spot pentru Stella. Spoturile pentru Stella au o poveste mişto, sunt reconfortante, entertaining. Mă fac să râd, să-mi amintesc de un personaj. Ăsta e un filmuleţ manierist, o declaraţie, un fel de “na, bă, noi putem să facem chiar şi de-astea". Cineva imi spune că de fapt poveştile din Ciuma sau Insula Diavolului sunt duse mai departe aici, că suprarealismul din “Le sacrifice" e next level pentru cinefila de Stella. Come on. Dincolo de stilul filmării (ANDY 2006, argint pentru regie), ideea celor 3 nefericiţi care cad sub grav blestem pentru că nu se pot abţine de la o gură nu mă mişcă mai tare decât îmbrăţişarea preotului, ultima dorinţă a muribundului sau privirea aviatorului trădat.
Apoi, nu ştiu care consumator se simte la fel de uşor conectat cu plot-ul, aşa suprarealist cum e. Nu mă face să mă duc să-mi iau o Stella, pe când celelalte făceau lucrul ăsta. Fără să vreau, ignor valoarea comercială a filmului şi ajung să apreciez stilul. Ceea ce mă scoate din grupul-ţintă.
Încă ceva: nu mă distrează. Nu mă aştept să hohotesc, dar aş vrea, totuşi, să mă ţină atent, să mă amuze. Să vreau să-l revăd. Nu prea vreau. L-am văzut de două ori doar pentru că nu-mi mai aminteam în ce se transforma al doilea tip.
Una peste alta, pentru o bere care îşi spune
