Usile se deschid si noi ne avantam. De fapt, incercam s-o facem, caci din fata, presiunea celor care vor sa intre este pe masura. E ca un desant. Se aud sudalme, chicoteli, mormaieli. Trecem de primul filtru, format din cei care vor sa ocupe scaunele inca inainte ca acestea sa se elibereze. Intram intr-o zona mai larga si grabim pasul, fericiti ca niste catei scapati prin curte. Ne regrupam, ca la un semnal secret, formand o masa compacta. Incepe asaltul.
Primele randuri trec fluierand. Sar cate doua, trei trepte, altii, constransi de costume, genti sau taioare, doar iutesc pasul, pastrand o morga si o demnitate de tip office. Acestia pun probleme randurilor urmatoare, care se multumesc cu un ritm moderat. Cei din urma sunt cei... din urma. Ei mai mult stau decat merg, cautand din priviri, brese in multime.
