Usile se deschid si noi ne avantam. De fapt, incercam s-o facem, caci din fata, presiunea celor care vor sa intre este pe masura. E ca un desant. Se aud sudalme, chicoteli, mormaieli. Trecem de primul filtru, format din cei care vor sa ocupe scaunele inca inainte ca acestea sa se elibereze. Intram intr-o zona mai larga si grabim pasul, fericiti ca niste catei scapati prin curte. Ne regrupam, ca la un semnal secret, formand o masa compacta. Incepe asaltul.
Primele randuri trec fluierand. Sar cate doua, trei trepte, altii, constransi de costume, genti sau taioare, doar iutesc pasul, pastrand o morga si o demnitate de tip office. Acestia pun probleme randurilor urmatoare, care se multumesc cu un ritm moderat. Cei din urma sunt cei... din urma. Ei mai mult stau decat merg, cautand din priviri, brese in multime.
Din pacate, de sus mai apare cate un "adversar" cu privirea dezorientata sau cu fata congestionata, cautand sau facand o partie pe care sa ajunga la trenul ce zace inca, dar nu se stie cat, cu usile deschise. Incet, incet, lumea se scurge pe toate partile: spre iesiri sau spre tunelul de comunicare intre Unirii 1 si Unirii 2, unde se va da o noua batalie, in alte conditii. Treaba se repeta ciclic, in functie de toanele Metrorexului care decide suveran si singur, cate minute se cuvine sa asteptam un tren.
Am revazut scena bataliei intr-o seara, tarziu, aproape de ora 10. Ma uit spre treptele largi care, in faptul serii, pareau de-o generozitate obscena. Observ ca-mi spun ceva. Ca nu sunt mute. Ca au o poveste. Povestea plina de legume fericite, cu proprietati benefice pentru copilasii gurmanzi. "Legume la cheie", dupa cum se lauda si se "branduiesc" cei de la D'Aucy, iar noi ii credem, asa cum credem pe toata lumea. Pana la proba contrarie. Dar pana la proba in cauza, imi amintesc ca pustiul meu infuleca broccoli cu nesat, doar pentru ca acesta e prieten la catarama cu bobul de mazare de la Bonduell, cel care stie sa cante asa de frumos. Ochii mi se umezesc de recunostinta. Sau poate e noxa orasului.
Imi mai amintesc ceva: pana nu de mult, la statia din Piata Romana, urcam treptele de la statia de metrou, incercat fiind de un sentiment al reusitei: "Mai ai 12 trepte pana la primul ATM Reiffeisen " numarai in gand, hop!, o treapta. "Mai ai 11 trepte pana la ". "Mai ai 10 trepte pana la " Si o tineam asa, din treapta in treapta (sau cum voiam eu), dus de avantul succesului garantat, de scopul imediat si indus publicitar, de calculul infailibil si ascendent, pana ajungeam sus. Adica acolo unde, in baza calculului lipit pe ciment, se cuvenea sa duc mana la piept sa-mi scot cardul si sa-l siluiesc in ATM-ul cel zvonit. Numai ca, amara deziluzie, un alt anunt (unul cu evidente veleitati politicianiste) te trimitea la nu stiu cate sute de metri distanta pentru a afla ceea ce treptele iti promiteau a fi taman in capul scarii! Ma pocnea un asa sentiment de angoasa, incat - pentru a ma linisti - maream profitul chioscului cu pateuri, care nu-mi spunea nimic pe trepte, dar ma ametea cu mirosul.
Stau si ma uit la legumele mele vesele si colorate. Le privesc, caut sa descifrez fotografia ce ar trebui sa fie vizibila de la distanta. Nu prea e. Imaginea se pierde intre dintii treptelor, petele de culoare nu reusesc sa trezeasca prea multa veselie. Scrisul e neclar. Daca produsele din conserve isi pastreaza aroma, aici, in seara lui Unirii 1, duduile de la curatenie au pus-o de-un boicot. Ma fatai incolo si incoace, trag niste poze cu digitalul meu morocanos. Rezultate destul de slabe. In schimb, fiind o ora tarzie, oameni putini si trenuri tardive, (dar goale!), am timp de filozofari. Si uite asa, reconstitui mental momentul cel matinal si aglomerat, recompun in minte miscarea lenta, de lava, a multimii si deduc: la ce bun or fi puse astea pe scari, daca in timpul orelor de varf (care ore cunosc dilatari vrednice de teorii savante), nu le vede nimeni? Ca doara cei din fata sar cate doua trepte, iar cei din spate n-au cum sa vada ceva! De unde atata risipa de "brainstorminguri" si de bani pentru un randament ascuns cu grija in ungherele cele mai ascunse ale strategiilor marilor companii? E drept, statisticile ne arata o crestere proportionala intre numarul de calatori si timpul de stat prin statii (ca de-aia sunt statii, nu?). Dar, totusi
Si uite asa incep sa cred ca s-a inventat un nou tip de publicitate, ca tipii de la marketing au facut niste calcule solide care arata ca o astfel de investitie merita facuta taman pentru intarziati ca mine, pentru astia care ajung seara acasa si care, in lipsa de altceva, stau si numara trepte, pana le pica fisa. Una mica, rotunda si colorata, ca o bombonica m&m, intrata si ea, de curand, in logica ascendenta a treptelor. Om fi multi, noi astia care avem timp de contemplat trepte, astia care ajungem sa descoperim in ore miraculoase libertatea neverosimila a scarilor? Poate ca da, vorba ceea, cineva trebuie sa stie ce are de facut. Asa ca mai arunc un ochi banuitor si sar in vagonul gol.
Atentie, se inchid usile!
