Ursus ma cunoaste

Poate sa sune foarte bine ca un testimonial ce urmeaza sa spun eu aici. Fapta este insa anecdotica si mi-am adus-o aminte savurand in dimineata cu deadline-ul asta nu bere, ci cafea, nu Ursus, ci Elite verde. Am facut facultatea la Cluj inainte de a deveni, ca orice aspirationist din Ardeal, bucurestean, macar pentru o bucata de timp. Stateam in Hasdeu [complex studentesc], urcam si coboram pe Piezisa [strada in panta si neasfaltata din inima Hasdeului]. Dinspre nord, din vale, cum ar veni, mirosea a hamei trecut prin diverse procese tehnologice in vederea obtinerii. Oarescum dulceag, ca o paine scoasa de doua minute din cuptor. Era acolo, tinea inclusiv de foame, radeam noi, in zilele de joi, cand se imputina pana si zacusca. Nu mai retin in care moment din zi lovea mai tare, nu mai tin minte nici in care moment din an mi se zapaceau mai intens narile. Asta si pentru ca nu aveam curiozitatea atat de ascutita sa vad cum au evoluat vanzarile Ursus [caci despre ei e vorba] in intervalul studentesc, si implicit de Hasdeu, 2000-2004. Amusinam, deci, hamei de mi se lua auzul dinspre fabrica de bere de pe Calea Manastur nr. 2-6. Si plateam porcin de scump, pentru un student de la acea vreme, pe o bere bauta pe Piezisa, la juma de kilometru de fabrica. Eram studenti, infieram capitalismul despotic si eram fanii promotiilor de orice fel.

Nu-i bai, in Bucuresti tot Ursus beau. Gest reflex, patriotism local, ceva fidelizare reusita de brand. Cand nu e Ursus, mai iau Carlsberg sau Silva. Eram, totusi, aproape intrigat cand, venit in Bucuresti, nu gaseam Ursus pe undeva; mi-a trecut.

Nu mi-au placut aproape niciodata reclamele la Ursus. Nu le tin minte pe toate. Aia cu garzile londoneze transpirate carora li se poarta bere pe sub nas de compatrioti pusi pe distractie, in incercarea de a le fi perturbata alura de sfincsi, mi s-a parut total neinspirata, la fel si aia, pariziana, in care jucatorii de petanque erau disturbati de alti tineri romanii plecati la trai mai bun si pusi pe distractie pe sub turnul Eiffel. Toate, cu spirit romanesc care dainuie peste hotare, cu exuberanta de noi europeni scapati de-acasa, la studii ce-i drept [dupa cum eram pus sa pricep]. Un pic smecheresti, cu putin dat in stamba acum ca am iesit si noi in Europa, un pic cam romanesti, mi-am zis atunci cand le-am vazut. Erau parte din cum tre sa ne adaptam strategia de comunicare dupa noile realitati socio-politice. Nu pe sleau ca la alte beri. Nu de teapa celor la Bucegi, in care ginerica si socru' mare radeau "intelept de carpatino-danubiano-pontic" pe seama noilor norme agricole comunitare. Cliseice, totusi, in felul lor, chiar daca mai stilizate decat cele pentru bere la pet. Still uncool! Si-a mai fost, aia de anul trecut, cu sticla cu broboane, infasurata in steagul european cu multe stelute galbene. Noroc ca ne-a trecut exuberanta post-aderare.

Au inceput sa caute dupa talente romanesti cu alte ocazii. Erau reclamele cu barna de gimnastica, cu pudra de talc care sarea pe-acolo. Cu valori cautate, cu valori prea la vedere, totusi. Ultima reclama cu cascadorul mi se pare cea mai potrivita pentru ce cred eu ca vreau de la Ursus. Imi place ca nu s-au ascuns nici in spatele lui Bogdan Stelea, ca alte beri cu nume mult mai putin romanesc, ca au lasat-o un pic mai moale si cu distractia care incepea deja sa ma oboseasca. Imi place ca nu l-au cautat pe marele cascador al neamului, Sobi Cseh, un fel de Sergiu Nicolaescu, dar mult mai plin de cicatrici. Imi place ca l-au gasit pe baiatul asta. Ca au facut ceva investigatii pentru ca cei mai multi nici macar nu stiu cine-i Valentin Vasilescu si cu atat mai putin ca e si primul cascador roman membru al Taurus World Stunt Academy. Imi place ca berea de Cluj imi spune mie, clujean si eu o vreme, cum a reusit ea, la fel ca baiatul ala proiectat prin usi cu tot felul de efecte speciale, sa fie invingatoare. Nici ea nu-i complet asa, nici eu. Dar ma simt bine, si cand o beau, si cand o vad in reclama.