Despre misoginismul sugubat

Daca in ultimul text am cam batut campii, pentru ca am vrut sa tratez nimicul cu un alt nimic, mai constructiv, de data aceasta nu vreau sa-i mai supar pe cei care militeaza pentru salvarea ecosistemului iepurasului de camp. Prin urmare ii atentionez, de acum, din timp, ca nu o sa ma dezic de acelasi obicei, nici in textul care urmeaza.

O sa fac asta, pentru ca, in fata unor clipuri care incearca sa "redefineasca involuntar" umorul si care calca stramb intre comic si tragic, nu pot sa ma arunc strict in comentarii legate de mesaj, de impactul mesajului, de joaca actoriceasca sau poate de modul in care pica lumina.

Nu am nici cea mai mica intentie sa arunc cu piatra, dar nu pot sa raman indiferent in fata unor constructii care te iau peste picior. Asadar...

Daca as pleca de la ideea ca orice consumator isi primeste mesajul pe care si-l merita, construit in urma unei imagini generale a tintei, neslefuita de ceva vreme, as putea spune ca spotul Delikat - Lectia e excelent construit. S-a vrut scoaterea produsului de sub papucul Knorr si aruncat singur, intr-o lume care-l cunostea de ceva vreme, de la mama de acasa. Poti sa spui ca rezultatul e digerabil, ca abordarea cuminte, prin plasarea produsului in sanul unei familii, e la locul ei.

Ca o paranteza, as lauda faptul ca au disparut acei norisori parfumati, care faceau ravagii prin spoturile in care erau promovate condimente sau mai stiu eu ce borsuri. Pe de alta parte, nici faptul ca s-a apelat in creatie si la acea latura sentimentala a consumatorului, clipul avand un aer si un mesaj extrem de siropos, nu deranjeaza. Subliniez: daca e sa limitezi la ideea de mai sus analiza, poti sa crezi ca: "Daca delikat nu e, atunci nu e nici dragoste".

Nu as fi avut nimic de comentat daca intre aceste condimente nu se mai presara si o tentativa esuata de umor si daca as mai crede ca, astazi, daca zici spot pentru produs alimentar musai trebuie sa zici femeie la cratita.

Dar sa incep cu problema legata de umor. Un nene grec, despre care se spune ca ar fi inventatorul logicii, zicea ca secretul umorului e surpriza. Dar asta nu inseamna ca un ou Kinder are umor sau ca o surpriza neplacuta te poate face intodeauna sa razi. Pe de alta parte, se stie ca respectarea unei retete, a unui model, ratacirea in locuri comune nu prea lasa loc de surprize. Prin urmare, sa aduci in discutie umorul, cand surpriza ta e cladita pe o serie de clisee, e cam complicat. Silogismul acesta nu ma lasa sa rad la spotul Delikatului, cu toate ca el vrea asta.

Poti, eventual, sa razi, daca ai suficient talent sa mai faci haz de necaz sau sa desprinzi cateva cadre din spot si sa le asezi in alta lume. Cand vezi o tanara gospodina vorbind, in timp ce gateste, cu maica-sa, reprezentata printr-un carton, poti sa chicotesti daca fugi repede cu gandul la soarta nemiloasa a miliardarilor de carton. Aceste personaje mistice, fara chip altadata, dar cu multa influenta, iata ca au ajuns acum sa dea sfaturi prin bucatarie. Asocierea e fortata, e drept, dar lasa loc de glumite. Insa, cand discutia cu mama de carton, cu toata valoarea ei de metafora, e una provocata de dorul copilului fata de parinte, incepi sa te intrebi urgent "cat e halatul?".

Am inteles ca ideea spotului e ca Delikatul te duce cu gandul la anii copilariei, te face nostalgic, iti aprinde dorul de mama si mai ales de mancarea de la mama de acasa - care ar putea, una peste alta, in unele cazuri, sa fie facuta de tata - dar, totusi, sa ajungi sa decupezi cartoane e cam deplasat. In plus, finalul te loveste si el din plin. In loc sa te lase sa razi ca prostul, in cazul in care iti arde de ras, ti se pun pe tava cateva replici, in care ti se explica despre ce vorba, probabil ca sa-ti ofere sansa sa razi inteligent.

S'apoi cum sa-ti mai arda de ras cand descoperi blocarea constructiei in acest sistem de gandire: spot-condiment-femeie-cratita. Ma enerveaza ca, daca ar fi sa extrag Romania din acest clip, ea imi apare ca o batranica "mereu surprinzatoare" pentru ca nu vrea sa treaca de faza prinsa ideal in lozinca: "maica, pe vremea mea…". Stiu ca lupta pentru emancipare e inca un subiect tabu in majoritatea reclamelor mioritice. Dar nu inteleg de ce e obligatoriu ca atunci cand vine vorba de promovarea unui condiment, musai acesta trebui pus in bratele unei femei, prezentata in sortulet in bucatarie. Cum, de altfel, bauturile alcoolice sunt asezate doar printre barbati. Nu vreau sa vad neaparat, intr-un clip, un nene, la cratita in bucatarie, sau o femeie care vine acasa cu flori, pentru barbatul sau, cersind iertare in pragul usii pentru ca a stat prea mult la o bautura colorata cu prietenele, urmarind finala campionatului mondial de patinaj. Dar m-am saturat sa mai vad ca femeia e inca asociata cu gatitul, precum barbatul musai cu traforajul. Pai de asta se chiulea la orele de lucru manual de dinainte de '89, ca sa ramanem prinsi in aceasta viziune despre rolul femeii si al barbatului in casa?

Nu cred ca gustul Delikatului s-a schimbat in ultimii ani, dar stiu ca unele mentalitati invechite au fost ucise. Si nu cred ca Delikat vrea sa comunice pentru trecut. Iar lipsa unor condimente noi, proaspete in acesta comunicare, ofera Delikatului un aer expirat.

In loc de P.S: O bataie si mai crunta a campilor, la finalul careia iar nu s-au inregistrat victime.

O imagine desprinsa din realitatea construita de unele clipuri publicitare: Gicu si Sanda la teatru. Gicu calca apasat, usor inclinat spre stanga, dezechilibrat de cheia de 14 pe care o tine in buzunarul de la sacou, langa inima, dar motivat si de dorinta de a proteja cutia de bere, editie de colectie, din buzunarul din dreapta. Ar merge mai tantos, dar nu-l lasa nici punga cu medicamente pe care o cara dupa el, in cazul de fata, cu scopul de a veni in ajutorul prostatei sau guturaiului vreunui actor.

Sanda se uita gales la el, isi aranjeaza rochita, se mai uita odata in poseta sa verifice daca are balsamul de rufe la ea, in caz ca da peste o amica, care vrea sa o intrebe daca bluzita ei e noua. Zambeste cand vede cat de bine se asorteaza papuceii de casa, din picioare, pe care i-a primit la o promotie si de care nu se mai desparte, cu rozul tubului de fixativ pe care-l tine in buzunarul din spate al rochitei. In euforia ei se opreste insa brusc, accidentata de o intrebare banala: cine a inventat buzunarul si de ce nu e acesta apreciat la adevarata lui valoare?
Se poate spune ca multe spoturi nu ar mai fi prins viata fara aceasta inventie aparent banala.

Romanii din lumea spoturilor publicitare par sa-si tina toate lucrurile minunate in buzunar. Domnisoara din clipul Lectia scoate si ea, cu o extrema naturalete, plicul de Delikat, dintr-un buzunar. Se pare ca in buzunarele mioritice se poate ascunde orice, poate mai putin un alt buzunar. Ma mir ca nimeni nu s-a gandit sa deschida un magazin al buzunarelor. Un loc in care sa gasesti buzunare mici, mari, pe baterii, ecologice, de plus, cu E-uri, d'alea de import, umflate si fara gust, buzunare naturale, de la tarani, buzunare de perete, de noptiera, cu inalbitor, buzunare 2 in 1. Probabil ca buzunarul cu ceas sau cel cu icoana ar face ravagii. Pana una alta, ma gandesc sa vand spatiu publicitar in buzunarul meu.