[Viața la țară] Dona Georgia Teșcovschi: Viața noastră s-a schimbat complet. Însă cea mai importantă diferența vine din timpul pe care îl petrecem afară

Dona, Vali, cei doi copii ai lor, câteva găini, un câine și o pisică locuiesc împreună într-o gospodărie din Brădetu, formată dintr-o casă bătrânească veche de peste 80 de ani și o curte generoasă. A durat 3 ani până au găsit locul potrivit să se așeze, timp în care s-au documentat, călătorind weekend de weekend prin zonele unde și-ar fi dorit să stea.

După ce au semnat contractul de cumparare, a început un alt proces greu, renovarea casei. Și-au făcut o toaletă în curte până să aibă o baie în casă, și-au săpat fântâni, și-au instalat o stație de epurare, au reparat acoperișul casei, care avea o gaură de doi metri în el. Și mai urmează, fiindcă să clădească un acasă la țară cu tot confortul și, pe deasupra, prietenos cu mediul, durează.

Viața lor și a copiilor s-a schimbat complet de când locuiesc la țară, iar asta vine în principal din apropierea față de natură și din încetinirea ritmului, lucruri aproape imposibile într-o viață urbană.

"Viața aproape de natură ne-a schimbat percepția asupra felului în care trăim, în care muncim, în care ne raportăm la timp, la joacă, la libertate, la tot felul de lucruri mici și mari. Ne place să dăm drumul la găini, să le închidem seara, să le facem curat. Ne place să ne plimbăm prin sat, pe lângă sat și mai departe de el", povestește Dona.

Povestim cu Dona Georgia Teșcovschi despre viața la Brădetu, județul Argeș, despre căprioare și zimbri, dar și despre greutățile vieții la țară, care nu se văd în pozele de pe Instagram, dar ele există, mai ales iarna sau când nu plouă.

Familia de la Brădetu 196

Sunt eu, Dona. Inginer în telecomunicații, după diploma de la facultate, om de comunicare, după experiență, dar și multe altele între cele două. Apoi e Vali. Critic de artă, activist de mediu, pasionat de istorie și de peisaj cultural, dar poartă și el multe alte pălării. Mai sunt doi titirezi de 3 ani jumătate și de un an. Un cățel roșcat, câteva găini și o pisică care totuși nu a mai trecut de mult pe acasă :). Iar din august anul trecut, tribul nostru s-a mărit cu doi oameni foarte speciali, mama și tata, care s-au hotărât să se mute și ei la Brădetu.

Cum era viata voastră la oraș

Insuficientă. Cam așa era viața la oraș pentru noi doi. Și departe de ceea ce simțeam că ar trebui să fie propria existență. Începusem să trăim cu adevărat abia vineri, pe la 18:30, când făceam primul pas spre mașină cu un rucsac în spinare. Munți, trasee, sate pierdute – weekend de weekend. Cu foarte puține excepții.

Sigur, ne plăcea și urbanul, nu zic nu. Să ai acces la evenimente non-stop, să bei o cafea bună (că, hai, stăm brici la cafele de specialitate), să-ți umpli ziua cu tot ce crezi că vrei și îți trebuie… dar, la un moment dat, începi să ai sentimentul că îți petreci viața doar așteptând weekendul. Problema e și orașul - sufocant, poluat, agresiv - dar și noi care trăiam pe fast-forward și visam pe slow-motion.

Momentul în care ați zis: „Gata, ne retragem acum la țară, nu la pensie”

Imediat ce ne-am găsit unul pe celălalt. Relația noastră a început cu noi doi citind același eseu despre impactul naturii asupra vieților noastre, dar și despre capcanele impulsului uman de a categorisi, îmblânzi și de a lua în posesie întreaga lume. Avem cam același plăceri, ne simțim fericiți în aceleași medii, ne consumă același îngrijorări și avem pasiuni comune. Așa că ne-am hotărât rapid că locul nostru este undeva aproape de natura sălbatică. Iar locul ăsta s-a potrivit să fie la țară.

Etapele mutării, de la hotărâre până la înfăptuire

De la 7 ani, eu am crescut la țară, iar Vali a stat mult pe la bunici. Testasem amândoi ce înseamnă viața în rural. Știam ce vrem să nu ne lipsească și la ce putem renunța. Pe unele le-am discutat înainte, pe altele le-am prins din mers și le-am disecat atunci când au apărut. Încă aflăm ce înseamnă viața aici, dar clar e ceva ce ni se potrivește.

A durat cam 3 ani până am găsit locul. A fost un proces destul de stufos. Uneori riguros și cu multe tool-uri, alteori bazat doar pe feeling și primă impresie. Dar pe scurt, weekend de weekend, timp de 36 de luni, am luat sat cu sat, vale cu vale (din zona Munteniei de sub munte) și am trecut printr-un exercițiu de imaginație Cum ar fi să trăim aici?

Ne-a ajutat un excel mărișor, cu multe caracteristici de bifat, dar și de evitat al locului “ideal”. După ce l-am găsit, au mai urmat încă 3 ani de reparații, conservare, consolidare și upgrade-uri moderne la casă și gospodărie până la mutare. Iar din 2020 suntem mutați, cu buletin cu tot.

Cum a fost începutul vieții la țară

Euforic. Deși am avut o tonă de lucruri de făcut, multe cu mâinile noastre, cu extrem de multe necunoscute, primele luni au fost efectiv o nebunie. Îmi aduc aminte că după ce am semnat actele de vânzare cumpărare, am plecat la Sibiu la concertul lui Steven Wilson și deși e unul dintre artiștii noștri preferați și eram foooarte excited că-l vom auzi live, amândoi vorbeam doar despre cum o să ne întoarcem să ne facem budă în fundul curții (până la aia în casă), despre cum o să scoatem sârmele ghimpate din gard și despre cum o să cosim iarba cu coasa.

Bine…dupa ce am cântat cu toți plămânii în Piața Mare din Sibiu: We have got, we have got the perfect life, am aterizat în realitatea șantierelor și a trebuit să jonglăm cu multe necunoscute, cu dificultăți, stres, griji până am văzut casa pe picioare stabile. E o construcție veche, de peste 80 de ani și să o transformăm în acasă a fost greu.

Când am luat-o, avea o gaură cam de 2 metri în acoperiș, o parte din talpa de piatră fugită de sub ea, polata desprinsă de construcția principală, așa că operația ne-a costat multe fire albe.

Credit foto: Cătălin Georgescu

Traiul rural. De la distanță vs realitate

Înainte să plecăm din oraș, eram convinși că odată mutați la țară, o să urcăm non-stop pe munte, că fiecare săptămână o să ne aducă o nouă drumeție, un nou traseu de explorat. Dar viața, oriunde s-ar desfășura ea, are talentul de a te fura cu tot felul de “treburi” și te prinde rapid în malaxorul “vai câte am de făcut”. Așa că, până ne-am dezvățat de ritmul alert, până ne-a intrat în rutină și în vene, a trebuit să fim la fel de intenționali cu ieșirile în natură ca atunci când eram în oraș.

Cine este cel mai fericit dintre voi cu această schimbare

Niciunul. Amândoi suntem cei mai fericiți din familie cu această schimbare. Fără nicio îndoială, dacă nu eram amândoi împliniți cu asta cred că ar fi fost provocator să ne construim o viață aici. Vorbim des despre asta și suntem recunoscători că am avut curajul, șansa și norocul de a ne găsi în primul rând și apoi de a face această schimbare în viețile noastre.

Viața voastră acum

Viața noastră s-a schimbat complet. E greu să cuprind această schimbare într-un răspuns coerent și scurt. Însă cea mai importantă diferența vine din timpul pe care îl petrecem afară. Care nu ne-a schimbat doar rutina, dar ne-a schimbat și pe noi ca oameni. Viața aproape de natură ne-a schimbat percepția asupra felului în care trăim, în care muncim, în care ne raportăm la timp, la joacă, la libertate, la tot felul de lucruri mici și mari.

Ne place să dăm drumul la găini, să le închidem seara, să le facem curat. Ne place să tundem livada, să o culegem, să o curățăm. Ne place să plantăm în grădină, să udăm, să ne hrănim din ea. Ne place să ne plimbăm prin sat, pe lângă sat și mai departe de el. Ne place să încercăm tot felul de chestii: să ne facem gard de nuiele, să ne construim singuri atelier, să ne facem mobilă.

Provocările

Sincer? Provocarea cea mai mare nu are legătură cu mutarea noastră la țară, ci mai degrabă cu crescutul de oameni mici. Pentru noi e cel mai frumos rol de pe pământ, dar și cel mai greu. Iar faptul că locuim aici, face totul mult mai ușor. Nimic nu-i poate îmblânzi pe cei mici mai bine și mai ușor ca natura. Acolo se calmează, acolo devin creativi, acolo cresc, de acolo învață, și cred că tot de acolo învățăm și noi.

Ah! ba da! mai e o provocare. Câteodată e dificil să lucrezi în casă, la laptop, când afară te invită constant la plimbare. Și mai duc lupte de alea interne în care mă cert că de ce pisici stai în casă și lucrezi când afară au înflorit merii, dar după îmi aduc aminte că-mi place și ceea ce fac, iar afară oricum se joacă cei mici și dacă mă prind cu serviciul în curte s-a terminat orice șansă de a lucra.

La categoria distracții trebuie să zic iar de târgul de la Domnești. E cel mai mare târg din zonă, e săptămânal, și găsești ORI-CE, de la șlapi, viniluri și plante, la mâncare de găini, mașinuțe de colecție și hainele de lână second hand la 5 lei bucata. Ah! Și să nu uit de gogoșile uleioase care sunt the best!

Obiceiurile noi care îți fac bine

Drumețiile. Fie prin pădure, fie prin livezi și dealuri. Sunt de departe preferatele noastre în perioada asta. Imaginează-ți că acum câteva săptămâni ne-am întâlnit cu o gașcă de căprioare și cu o turmă de 6 zimbri. Pentru mine, astea sunt efectiv comori.

Ce îți lipsește, dacă îți lipsește ceva, din viața de la oraș

Sunt multe lucruri care îmi lipsesc din viața la oraș. Uneori îmi lipsește confortul și atunci facem escapade urbane “ca să avem o pauză de la făcut focul” de exemplu. Îmi lipsesc prietenii (mai ales iarna când de la 5 e întuneric și nu mai e plină curtea în fiecare weekend) și îmi lipsesc planurile spontane cum ar fi “hai într-o oră la cafea” sau “hai mâine pe la Vlad pe la librărie”.

Din perspectivă profesională unde e mai bine

În punctul ăsta al vieții mele, profesional îmi e mai bine la sat. Funcționez mult mai productiv și eficient când am la îndemână mediul care pe mine mă face curioasă, curajoasă și creativă. Practic, cea mai importantă sursă personală de inspirație, ritm, structură, conexiune este la o distanță de un hol și o ușă.

Însă, tot ce am învățat despre comunicare am învățat la oraș, iar faptul că acum o pot face de la distanță e un privilegiu și sunt conștientă de asta.

Credit foto: Cătălin Rulea

Pe Instagram totul pare pitoresc. Ce nu se vede în pozele care taie respirația

Asta e ceva ce mă preocupă în mod personal. Pentru că viața la țară nu este în niciun caz cea prezentată pe hashtagul #viatalatara sau #mutatlatara sau #rurallife sau mai știu eu ce alt trend.

De exemplu, azi la noi a fost cu țevi înghețate (că a dat cu minus 15 noaptea) și cu rămas fără instalația de căldură jumătate de zi, făcut focul în sobă din casă până să putem refolosi centrala. A mai fost și cu adus zeci de bidoane de apă de la fântâna din sat că noi avem două puțuri dar în niciunul nu avem apă potabilă. Iar în rest, pe lângă cafele pe prispă, zeci de specii de păsări în livadă, tolăneală pe iarbă, mure, zmeură, ciuperci la discreție din stocul naturii, ai și mult noroi de șters, lemne de spart, iarbă de tăiat (e incredibil cât de repede crește înapoi), frig de îndurat, piele uscată, buze arse și multe altele.

De câteva luni scriu un newsletter, Ruralități îi zice - despre ce caut eu la țară - și acolo am o categorie numită 10 motive pentru care să nu te muți la munte unde încerc să fac dreptate greutăților care vin la pachet cu acest stil de viață. E felul meu de a mai diminua valul de idealizare. Uneori și eu tind să fac asta, pentru că un răsărit peste muntele împădurit chiar este breathtaking, iar felul în care bate vântul printre fagii de lângă casă chiar este earworming și faptul că îmi trăiesc viața unde mă simt cea mai fericită mă face să mă uit doar la magia locului. Dar e și hardcore. Și ca orice alt loc, fie că e urban, retras, la munte, la mare, în provincie, în capitală, “la țară” vine cu plusuri și cu minusuri.

Întreținerea unei gospodării montane

E ceva ce ne place. Deși la început eu am fost destul de anxioasă vizavi de casă. Mă cam speriau crăpăturile noi, geamurile care nu erau etanșe, ploile torențiale care mai băgau uneori apă pe sub acoperiș. Dar acum îs mult mai relaxată.

Însă administrarea unei case, a unei gospodării montane, într-un sat fără infrastructuri complexe, e ambițios. A trebuit să ne facem fântâni (una nu a fost îndeajuns și nici cu două nu stăm prea bine cu apă), să instalăm o mini stație de epurare și panou solar, să ne punem centrală pe lemne și sistem de încălzire, iarna gătim în casă și avem butelie, urmează sistem de colectare a apelor pluviale, panouri fotovoltaice. Iar dacă se strică ceva, se ocupă administratorii…adică noi :)).

Însă partea mea favorită este că baletul ăsta ne face și mai atenți la ce înseamnă să faci parte din natură, la ce înseamnă să consumi și să împarți resurse. Eram și în urban atenți la aspectele astea, dar aici relația între lași apa să curgă aiurea la chiuvetă și azi nu mai uzi roșiile ori nu mai faci duș că nu mai e apă în fântănă este mult mai strânsă.

Compostăm mai ușor, reciclăm mai ușor, reutilizăm mai ușor, mâncăm local și de sezon mai ușor - nu tot timpul, dar o facem cu o mai mare naturalețe.

Revelațiile pe care le-ai avut de când cu mutarea la sat

Pfff, multe. E grea rău întrebarea.

Dar zic de câteva fise care mi-au picat recent: (1) Că nu există vreme rea. Ploaie? E bună pentru pământ. Caniculă? E bună pentru roșii. Viscol? Bine că e umezeală, să nu înghețe solul. Bine…singurul lucru cu adevărat nasol e să nu mai plouă 2 luni și ceva ceea ce s-a și întâmplat. (2) Că natura e cel mai bun playground pentru copii. Nu e nevoie de multe, doar de libertatea de a explora fără să te întrebi dacă deranjezi pe cineva la parter. (3) Că liniștea nu înseamnă neapărat tihnă. Da, e fain să nu auzi tramvaie, claxoane și sirene, dar liniștea satului are propriul soundtrack: motocoase, cocoși cu personalitate, drujbe matinale. Și, cumva, în mijlocul ei, începi să înțelegi că tihna nu vine din exterior, ci din cum te așezi tu în locul ăla.

Sfaturi pentru cine vrea să devină din orășean, sătean

Nu prea știu. Motivele pentru care cineva și-ar putea dori asta sunt atât de diferite și diverse încât de multe ori sfaturile nu au nicio legătură cu “de ce” ul real al celui care face mutarea. Iar orice neprevăzut care se întâmplă între “sunt orășean” și “sunt sătean” și care te prinde nepregătit, are un rol important în a te testa pe tine însuți și de a verifica cǎ decizia luată e în concordanță cu tine.

Însă îmi place mult să vorbesc despre conservare, despre construcții, despre peisaj cultural, despre bugete, despre ce am căutat noi când ne-am mutat, despre ce mâncăm la țară, așa cǎ pot da sfaturi cerute pe subiectele astea oricând.

Viața într-o comunitate mică

Asta e un pain point despre care am vorbit foarte recent în newsletterul meu cu vești, fabule și nimicuri de pe Valea Vâlsanului.

Pentru noi nu e ceva simplu și efortul trebuie să fie constant. Efort de implicare, efort de comunicare, efort de acceptare, de răbdare, de adaptare și de regenerare. Ca orice relație interumană, să faci parte dintr-o comunitate îți ia timp și energie.

Avem planuri, avem idei și sper ca următorii ani să fie și despre cum contribuția la binele comunității.