Vremurile în care trăim cer o abordare serioasă și în artă, crede Angelica Maria, studentă la secția Foto-Video a Universității Naționale de Arte din București, care explorează fotografia ca mijloc de exprimare a ideilor și mesajelor vizuale. În cadrul expoziției „DOOM MOOD”, Angelica, împreună cu colega sa curatoare Matilda Ardeleanu, propune un dialog vizual între anxietățile existențiale și percepția unui colaps iminent.
Expoziția îi aduce în prim-plan pe artiștii Giulia Mangione (Norvegia) și Toma Hurduc (România), care documentează fricile colective și individuale prin abordări contrastante – de la tensiunea subtilă la erupția bruscă.
"Lucrările alese pot fi considerate un semnal de alarmă: acum suntem oamenii din fotografiile lui Toma, uneori prea absorbiți de propriile noastre vieți pentru a fi complet conștienți de ce se întâmplă în jur, dar poate că ar trebui să fim (și) ca oamenii din fotografiile Giuliei și să acționăm", spune Angelica.
Deschisă la Galeria Is This Art? a Centrului de Resurse în Fotografie (CdRF) până pe 28 februarie, expoziția este parte a proiectului „Next Generation of Artists”, sprijinit prin Granturile SEE și Norvegiene - Fondul Național Bilateral în cadrul Programului RO-CULTURA. După București, expoziția va fi găzduită și în Norvegia, la Nitja Center.
În rândurile următoare, Angelica Maria povestește despre procesul curatorial, provocările colaborării cu artiștii și modul în care educația sa artistică a influențat selecția lucrărilor și dialogurile vizuale create.
Temele „DOOM MOOD”: anxietatea existențială și percepția unui colaps iminent
Am abordat temele cu atenție, concentrându-mă pe crearea unui limbaj vizual și încercând să nu neglijez acest aspect, astfel încât să mă bazez cât mai puțin pe cuvinte. Ca studentă la Foto-Video, o disciplină care este, în esență, o artă vizuală, acesta a fost unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat: să nu mă bazez întotdeauna pe cuvinte și să încerc să exprim ideile prin imagini. Consider că este esențial să poți transmite un mesaj vizual și să creezi o poveste doar prin intermediul imaginilor, fără a recurge la prea multe cuvinte. Este mult mai ușor să exprimi o idee verbal și mult mai provocator să o faci doar vizual.
Împreună cu Matilda, am ales dipticurile (tablouri alcătuite din două piese legate între ele, care se deschid precum o carte) astfel încât privitorul să poată înțelege conceptul expoziției și să-și formeze propria opinie înainte de a citi textul curatorial. Aceasta este o abordare pe care o aplic și eu când vizitez expoziții: mai întâi mă uit la lucrări și încerc să-mi formez o părere personală, iar abia apoi citesc textul pentru a vedea cum se schimbă percepția mea. Prefer lucrările care îmi permit să-mi imaginez și să-mi construiesc propria poveste, iar apoi, când citesc textul curatorial sau discut cu curatorii sau artiștii, se creează un dialog între ceea ce am crezut inițial și cum s-a transformat percepția mea după aflarea „adevărului”.
Credit foto: Alex Iacob
Colaborarea cu artiștii Giulia Mangione și Toma Hurduc
Când am colaborat cu artiștii Giulia Mangione și Toma Hurduc, cel mai mult m-a impresionat similaritatea conceptelor lor. Cunoscusem deja proiectul ongoing „Two Suns” al lui Toma, iar când am întâlnit-o pe Giulia și i-am descoperit proiectul „The Fall”, am fost cuprinsă de un entuziasm enorm. Este fascinant să dai peste doi artiști care abordează aceeași temă, dar din perspective diferite: Toma vorbește despre modul în care oamenii și peisajele urbane par să ignore inevitabilul, fiind absorbiți de haosul vieții lor. Pe de altă parte, Giulia prezintă oameni tensionați, care așteaptă, într-un fel, sosirea apocalipsei, lucru care îi determină să-și construiască comunități în care să se adăpostească și să supraviețuiască.
Însă ceea ce m-a atras cel mai mult a fost discrepanța vizuală dintre cele două abordări: imaginile lui Toma sunt dinamice, iar chiar și cele statice par să transmită mișcare, până în punctul în care poți „auzi” imaginile. Pe de altă parte, Giulia creează imagini care au o liniște aparte, care ușor se transformă într-un sentiment de neliniște, iar dacă te uiți îndelung, imaginile se transformă într-un platou de filmare - ceva artificial sau trucat.
Munca din spatele expoziției
Faptul că nu am avut experiență m-a transformat într-un burete care absoarbe cu ușurință informațiile. Primul lucru pe care l-am învățat a fost că ideile pe care le ai tu ca curator nu se vor potrivi întotdeauna cu viziunea artistului și că există o linie fină între a curatoria și a crea o nouă lucrare din lucrările altcuiva. Încă îmi este greu să văd diferența, dar în timpul proiectului am primit ajutor și sfaturi din partea echipei de la Nitja și a tutorelui Sorin Florea. A ajutat foarte mult și comunicarea constantă cu artiștii și, astfel, am reușit să ajungem la un numitor comun. Am învățat să ne comunicăm mult mai bine și mai clar ideile pe care le aveam.
Am trecut prin întregul proces de selecție a imaginilor și reselectarea acestora, iar după ce noi, curatorii, împreună cu artiștii, am fost mulțumiți de selecție, au urmat ore de gândire privind dimensiunile și exerciții de imaginație pentru a vizualiza cum vor arăta acestea în spațiu, cât de mari putem face imaginile fără a pierde din calitate sau cât de mici să fie. Textul a fost o parte distractivă din proces, dar și puțin stresantă; a fost prima dată când am scris un text curatorial. Uneori este complicat să îți pui ideile în cuvinte și să găsești cuvintele potrivite, dar am reușit!
Acum știu să răspund mai repede la e-mailuri, cum să scriu un e-mail în care să includ toate informațiile necesare, cum să îmi calculez timpul pentru a trimite lucrările la print fără să mă stresez că nu vor fi gata la timp. Totuși, am și un regret: pe la mijlocul proiectului, am devenit destul de stresată și poate nu m-am bucurat suficient de mult de proces așa cum ar fi trebuit. La următorul proiect de curatoriat voi încerca să fiu mai puțin stresată!
Credit foto: Alex Iacob
Direcția expoziției
Mi-am folosit pregătirea în educația artistică în expoziție prin crearea de dialoguri între perechile pe care eu și Matilda le-am selectat. Am încercat să aleg imagini care reprezintă cel mai bine textul expoziției „DOOM MOOD”, imaginile la care te uiți și care îți transmit anxietatea oamenilor și răspunsul lor la colapsul capitalismului sau la o potențială apocalipsă. Toate lucrările vorbesc despre acest subiect într-un mod unitar, dar au și dialoguri separate.
Un exemplu este perechea cu imaginea Giuliei Mangione, cu cadrul patului singuratic din deșert, și imaginea lui Toma Hurduc, cu cuplul căsătorit. Când am ales perechea, am vrut ca ea să vorbească despre cum oamenii din ziua de azi, chiar dacă aleg să se căsătorească sau doar să trăiască împreună într-o relație, mulți aleg să nu aibă copii din cauza lipsurilor financiare, schimbărilor climatice și anxietății pe care politica ți-o dă în fiecare zi. Cu toată instabilitatea vieții, se nasc din ce în ce mai puțini copii, iar din ce în ce mai mulți oameni îmbătrânesc și mor.
În mijlocul unor crize globale
Perioada în care trăim a influențat semnificativ selecția lucrărilor. Inițial, în primele noastre alegeri de perechi, am inclus câteva lucrări care aveau o fărâmă de umor. Totuși, la final am decis să nu le păstrăm și am rămas cu imagini care ni s-au părut că au un impact. Am ales asta deoarece, trăind în mijlocul unei crize globale, am simțit că umorul, oricât de subtil, nu își are locul acum.
Este adevărat că, uneori, este util să privim anumite probleme dintr-o perspectivă mai blândă, dar nu în acest moment. Acum este esențial să privim situația cu toată seriozitatea de care dispunem, iar acest lucru se reflectă și în expoziție. Lucrările alese pot fi considerate un semnal de alarmă: acum suntem oamenii din fotografiile lui Toma, uneori prea absorbiți de propriile noastre vieți pentru a fi complet conștienți de ce se întâmplă în jur, dar poate că ar trebui să fim (și) ca oamenii din fotografiile Giuliei și să acționăm. Să facem alegeri noi, să găsim modalități de a înfrunta haosul și de a supraviețui.
Credit foto: Alex Iacob
Experimentarea cu tehnici fotografice
Abordez foarte multe lucruri prin joacă. Mă gândesc la o idee și, în mintea mea, o modelez până o transform în ceva ce-mi place și mi se pare potrivit pentru mine. În timp ce priveam fotografiile celor doi artiști, aveam pe ecranul calculatorului o imagine mare, iar jos erau aliniate imagini mai mici. Acest lucru mi-a trezit o curiozitate: jocul cu percepția unei imagini.
Când imaginile sunt mici și pline de detalii, creierul încearcă să le recompună, creând o variantă care, probabil, nu este cea reală. Acest aspect m-a intrigat enorm. Mă uitam fix la imaginile minuscule și încercam să jonglez cu toți pixelii pentru a construi ceva coerent. Apoi, măream imaginea pentru a vedea dacă am reușit să ghicesc corect ce reprezintă. Odată mărită, descopeream multe detalii mai clare și începeam să le analizez, explorând fiecare pixel.
Așa am ajuns la o idee care va fi prezentată în expoziția din Norvegia, la Nitja Center din Lillestrøm. Vom avea două imagini pătrate, fiecare conținând câte cinci imagini mai mici. Acestea vor putea fi privite atât cu ochiul liber, cât și cu ajutorul unei lupe. Cred că am încercat să vin cu această viziune ușor diferită și din dorința mea arzătoare de a separa imaginile de perete. Suntem, cred, într-un moment în care trebuie să explorăm moduri mai neconvenționale de a expune imagini.
Cu ce vrei să rămână publicul
Reacția pe care mi-o doresc din partea publicului este un sentiment de neliniște, combinat cu un moment de reflecție asupra situației actuale. Vreau ca oamenii să devină din ce în ce mai curioși în legătură cu schimbările climatice și politice și să înceapă să se documenteze.
Viața e scurtă, trebuie să ne-o trăim din plin, dar, dacă nu știm ce să facem și cum să acționăm, cineva sau ceva ne-o poate fura când ne așteptăm mai puțin. Sper ca, în timpul expoziției, să putem crea discuții între oameni. Lucrul meu preferat la expoziții și vernisaje este mulțimea de oameni care se adună pentru a privi lucrările, a discuta despre ele și a iniția noi conversații. Astfel, această mulțime se transformă într-o comunitate.
Credit foto: Alex Iacob
Ce urmează
Sunt deschisă la orice. Cariera de artist mi se pare destul de instabilă, așa că am învățat că, dacă primesc o oportunitate, o accept și mă descurc. Mi-ar plăcea să continui o carieră în curatoriat, pe lângă cea de artist vizual. Chiar dacă m-am stresat, m-am și distrat foarte tare, iar ideea de a lucra cu artiști noi, care poate își găsesc mai greu o cale de a expune, mă entuziasmează enorm.
În plus, vreau să testez mai departe limitele unui curator și să înțeleg mai bine ce înseamnă exact să fii curator în prezent. Acest proiect m-a ajutat să-mi clarific direcția, atât în ceea ce vreau să fac, cât și în ceea ce vreau să transmit și să arăt mai departe. Abia aștept să descopăr ce mă mai așteaptă!
