Toma Hurduc este un fotograf de 23 de ani care surprinde neliniștile lumii contemporane printr-o perspectivă matură și surprinzătoare. În proiectul său „Two Suns”, combină documentarea realității cu interpretări suprarealiste pentru a pune sub semnul întrebării percepția noastră asupra efemerității, fricii și colapsului iminent.
Lucrările sale pot fi văzute în cadrul expoziției „DOOM MOOD”, deschisă la Galeria Is This Art? a Centrului de Resurse în Fotografie (CdRF) până pe 28 februarie, alături de creațiile Giuliei Mangione. Sub curatoriatul Angelicăi Maria și Matildei Ardeleanu, expoziția explorează fricile existențiale și instabilitatea lumii de azi. După București, expoziția va călători în Norvegia, la Nitja Center, ca parte a proiectului „Next Generation of Artists”, sprijinit prin Granturile SEE și Norvegiene – Fondul Național Bilateral.
"Toată arta pornește de la o suferință, de la lipsuri. Unde se pot separa lucrurile în două tabere este momentul în care alegi să lași lucrările tale să „transpire” aceste suferințe sau dacă alegi să le transformi în ceva pozitiv", spune Toma.
Toma Hurduc este un fotograf documentar, cu pregătire academică în cinematografie. Interesat de modul în care lumina formează imagini, Toma lucrează frecvent cu film alb-negru de 35mm, ca modalitate de a reda suprarealismul pe care îl vede în viața cotidiană.
Munca lui a fost expusă atât colectiv, cât și individual, în România și în străinătate, iar acesta a făcut parte din multiple programe de mentorat, cel mai recent fiind cu Annie Leibovitz și IKEA.
Povestim cu Toma, în rândurile următoare, despre anxietățile generației lui, suferința care stă la baza artei, incertitudine, fotografie, posibilele forme ale sfârșitului.
Cum te raportezi la frică
Mi-a fost greu să-mi dau seama, inițial, de ce mă tem. Primele luni în care am început să fotografiez pentru proiectul meu, Two Suns, am lucrat foarte instinctiv, mânat de o teamă și presiune invizibilă, reușind, într-un fel, să intru într-o stare de flux, unde fotografiam lucruri concrete care mi se păreau o reprezentare vizuală a fricilor mele.
Nu reușeam să pun degetul pe frici, dar simțeam că aceste simboluri și motive încep să apară în drumul meu. În paralel, am citit mult, de la istorie și politică la forumuri conspiraționiste, încercând să găsesc țapul ispășitor, într-un fel. L-am găsit, în urma cercetării și a discuțiilor cu oamenii din jurul meu, iar apoi am început să știu ce caut și ce vreau să fotografiez, astfel încât să construiesc narațiunea potrivită.
Ce înseamnă anxietatea existențială pentru tine
Cred că e greu să dau un răspuns generalizat. Sunt de părere că toată arta pornește de la o suferință, de la lipsuri. Unde se pot separa lucrurile în două tabere este momentul în care alegi să lași lucrările tale să „transpire” aceste suferințe sau dacă alegi să le transformi în ceva pozitiv.
Această anxietate existențială este prezentă printre oamenii generației mele, artiști sau nu. Probabil e și specifică vârstei și poate că e cu atât mai prezentă cu cât comunitățile din care fac parte au la bază un etos militant, o nevoie și dorință de afront. Ca să vorbești despre nedreptate socială sau economică trebuie, cred, să ai un cumul de experiențe care să conducă la formarea acestei anxietăți, pe care o poți folosi ca să ridici niște probleme și să adresezi întrebări, ca artist.
Până acum, anxietatea a fost mereu „the main driving force” din spatele practicii mele artistice. N-am prea fotografiat de drag, de frumos, doar foarte rar. Atunci aleg să las aparatul după umăr și să mă bucur. Aleg să fotografiez când mă doare, când e prea mult, pentru că doar așa pot să zbier, într-un fel, mai tare decât aș putea să o fac prin viu grai sau prin scris. Fotografiez atunci când anumite lucruri devin „prea mult” ca să le mai pot gestiona prin alte metode.
Generația ta & incertitudinile
Am tot dezbătut cu mine chestiunea asta, anume dacă doar generația mea e încercată de incertitudine, dar și de dorință acută de schimbare, deopotrivă. Cred că generațiile părinților sau bunicilor mei au fost, obiectiv, încercate de greutăți mult mai mari și mai aspre decât noi. Da, într-adevăr, am 23 de ani, iar începând cu 2020 am trecut printr-o pandemie, prin câteva invazii care ne-au bătut, mai mult sau mai puțin, după caz, în geam (și care ne-au afectat, ca ființe umane, fără doar și poate), cu o criză economică etc. Deci, am petrecut cinci ani, doar, trăind lucrurile astea. Din păcate, și cinci dintre cei mai importanți, după părerea mea, pentru noi, ca proaspăt adulți, ca oameni funcționali, independenți.
Pentru generația mea, lucrurile au început să o ia de la vale fix când noi am ajuns la punctul din viață în care suntem conștienți și ne doare. Criza din 2008 era doar un subiect despre care lătrau toți prezentatorii de categorie B ale unor emisiuni TV alarmiste, în ochii mei de copil care, pe fundal, învăța alfabetul. Criza de după COVID-19 a fost un subiect pe care l-am simțit pe pielea mea, m-a afectat, mă afectează, m-a durut, mă doare, mi-a spulberat imaginea idealistă a anilor de facultate în care, în sfârșit, se presupunea că am ocazia să-mi urmez visurile și calea pe care mi-am ales-o și pregătit-o. Trebuie să fii foarte ignorant să nu te doară și să nu vrei, atât cât poți și ai resursele, să te împotrivești nedreptăților și neajunsurilor pe care ești forțat să le accepți.
Cred că unde generația noastră se diferențiază de altele este faptul că, mulțumită părinților și bunicilor noștri care s-au luptat, literalmente, să schimbe lucruri, noi avem un precedent al schimbării. Generației mele i s-a dovedit că se poate milita, că se poate problematiza, că se poate ieși în stradă. Curajul acesta, o virtute imensă, este ceea ce împinge, într-o mare parte, etosul generației mele. Fix de aia mă supără când avem ocazia să ieșim în stradă, iar mulți nu ies. Fix de aia mă supără că există persoane care au platformă și pot ajuta la conștientizare și nu o fac, alegând să prioritizeze colaborări cu branduri de doi lei care nu acceptă să fie asociate cu figuri disruptive.
Anxietățile sunt aceleași. Cred că vor rămâne. Ce ne face pe noi speciali, cu ghilimelele de rigoare, este faptul că noi am putea să facem puțin zgomot. Nu știu cât vom reuși, când majoritatea preferă să stea în liniște și să fie hrănită cu terci de lingurița TikTok. De asta cred că cei care vor să schimbe și să facă ceva, fie prin mișcări civice, prin cercetare sau prin artă, trebuie să zbiere cât pentru doi oameni. Și asta e ok, căci avem resursele.
Dorința de a explora astfel de teme
Cred că nu este vorba de o dorință, ci mai degrabă este singura modalitate a mea de a-mi pune în ordine gândurile. Toate temele abordate de mine sunt interpretări personale ale unor chestiuni externe.
Concret, în Two Suns, îngrijorat de climatul politic și situația economică, am simțit că așa arată sfârșitul, în care omul de rând dispare, îngropat în reclame, reduceri sau roboți.
Colaborarea cu Giulia Mangione și cu curatoarele Angelica Maria și Matilda Ardeleanu
Colaborarea, atât cu Giulia, cât și cu curatoarele, mi-a limpezit multe dintre gândurile despre propriul meu proiect. Fiind atât de implicat în proiect (din propria-mi frică și îngrijorare), mi-a fost greu să-l privesc rațional, la persoana a treia, într-un fel.
Vorbind despre fotografiile mele cu Giulia, Angelica și Matilda și lăsându-le să le așeze, ordoneze, taie, intercaleze, am reușit să înțeleg și eu detalii și subtilități ale narațiunii.
Angelica și Matilda sunt parte din aceeași generație ca și mine, cred că de asta s-au conectat așa rapid cu proiectul. Țin minte prima discuție despre proiect, care a constat într-un monolog foarte scurt din partea mea, urmat imediat de replica: „Ah, simt la fel.” Datorită faptului că am simțit un click cu ele, am avut încredere să le încredințez o selecție generoasă de imagini din care ele să construiască o narațiune. N-am simțit nevoia de control, tocmai pentru că simțeam că și ele au aceleași frici și preocupări ca și mine.
Când am descoperit The Fall, proiectul Giuliei Mangione, am răsuflat ușurat, pentru că găsisem, în sfârșit, un alt artist cu preocupări similare. Înainte să începem lucrul pentru aceste două expoziții, când am petrecut foarte mult timp cu mine și imaginile mele, am început să cred că sunt singurul care simte că totul se va sfârși și mi-era frică să nu sun ca un conspiraționist cu o pancartă pe care-l vezi la semafor. Văzând proiectul Giuliei, referințele și cercetarea ei, m-a liniștit, m-a făcut să mă gândesc și mai mult la această chestiune, mi-a dat context și mi-a lărgit perspectiva.
Partea cea mai grea
Nu mi-a fost greu să obțin niciuna dintre imagini, din punct de vedere tehnic. Ce a fost într-adevăr greu, și ce este greu mereu atunci când incluzi fotografia de stradă în practica ta artistică, este să-ți păstrezi concentrarea. La început, mi-era foarte greu să rămân curios și pregătit după ce, zile la rând de bătut străzile, în fața mea nu a apărut imaginea pe care o căutam. Exista această concepție greșită, cum că imaginile pe stradă apar mereu, te pândesc pe după colț.
Trebuie să ai răbdare, să continui să te gândești la ce vrei să găsești pe stradă care să-ți susțină narațiunea și să fii pregătit să exploatezi momentul atunci când apare. Pentru acest proiect, am reușit să mă descotorosesc de această nerăbdare de a obține imagini și am ieșit zile în șir, făcând una sau două fotografii. În altele, câte 300. Am învățat să mă bucur de momentele în care am timp să gândesc și de procesul în sine.
Genul acesta de fotografie nu se întâmplă când apeși pe buton; o fotografie începe să se contureze cu mult timp înainte, apăsarea butonului fiind doar unul dintre pași, chiar cel mai facil dintre ei.
Dacă ar fi să alegi o imagine din expoziție care să rezume întregul concept „DOOM MOOD”
Am o imagine cu un copil care pare că fotografiază un câmp de luptă. Este imaginea care mi-e cea mai dragă, pentru că mă regăsesc în ea. Am petrecut mult timp gândindu-mă la această imagine după ce am făcut-o și cred că mi-e dragă pentru că reprezintă felul în care mă simt eu vizavi de tot ce se petrece acum în societate: neputincios, capabil doar să fotografiez.
Am întors imaginea pe toate părțile și m-am gândit că poate personajul fotografiază către marginea cadrului meu, unde ar putea să fie un cer albastru și flori. Apoi, m-am întrebat ce ar face acel băiat cu o poză cu un dezastru? La ce i-ar folosi lui și celor din jur? Ce caută el acolo?
Toate întrebările astea mi le-am pus și mie, referitor la practica mea. De aceea țin la această imagine, pentru că simt că m-am fotografiat, într-un fel, pe mine. Selfie.
Rolul fotografiei în documentarea anxietăților contemporane
Captarea oricărui fel de imagine mi se pare un subiect foarte straniu acum, de când cu democratizarea și accesibilizarea mijloacelor de surprindere, prelucrare și distribuire instant a imaginilor. Cred că fotografia, fiind acum atât de ușor de produs și reprodus, își pierde din veridicitate și caracterul de imagine-document, adevăr factual. E comic, întrucât cea mai mare virtute a fotografiei, la apariția sa, a fost tocmai capacitatea de a reda un adevăr.
Cred că fotografia acum se află în același punct în care era pictura atunci când a fost eliberată de presiunea realismului. Eliberarea fotografiei (prin pierderea încrederii colective în autenticitatea ei) de această presiune de a reprezenta un adevăr factual este cel mai bun lucru care i s-a întâmplat acestui mediu.
Programul de mentorat cu Annie Leibovitz
În urma unei discuții cu Annie Leibovitz, am înțeles, din spusele ei, că nu ar trebui să mă mai consume faptul că nu pot fi peste tot pentru că niciodată nu voi face toate fotografiile. Nuanțat și simplu, dar extraordinar de eficient pentru un tânăr fotograf ca mine.
Cred că cel mai util și important aspect pe care l-am învățat din acel program de mentorat a fost să am răbdare. Să am răbdare și încredere în instinctul meu ca artist, lucruri care m-au ajutat să nu mai caut să am rezultate instantanee, să obțin imaginile acum. Am înțeles, cu acest prilej, că lucrul la un proiect nu este reprezentat doar de momentele în care obțin imagini, ci de momentele în care înțeleg de ce am nevoie de acele imagini ca să spun o poveste.
De atunci, lucrez mult mai pragmatic și ofer mult mai multă importanță gândului decât ofer actului. Din punct de vedere cantitativ, fac acum mai puține imagini, dar mult mai utile, pentru că pot face diferența între ce caut și ce mă distrage.
