[Era Nesiguranței] Oana Băluță: Să nu uităm să punem o distanță critică și necesară între noi și rețelele de socializare care au devenit, din păcate, un spațiu toxic

Suntem martorii unor ani în care trecem dintr-o criză într-alta, iar acest trend pare că nu se duce prea curând din lumea noastră. În România, crizele s-au suprapus și duc la transformări accelerate în societate, care s-a împărțit în „tabere de luptă” – cei care mai cred încă în puterea democrației versus cei care au impresia că salvarea va veni de la „un om al poporului” ce propune voalat întoarcerea la un regim politic trecut. E drept, în cei 35 de ani în care am trăit în democrație, partidele aflate la putere nu au arătat că se gândesc prea mult la cetățeni, iar oamenii s-au săturat de promisiuni. De asta discursurile extremiste au devenit tot mai vizibile și liderii extremiști au căpătat tot mai mulți adepți.

Sunt fundamentale gândirea critică, alfabetizarea istorică și informațională, ca să putem recunoaște manipularea și să identificăm surse credibile de informare, crede Oana Băluță, activistă civică pentru drepturile femeilor, conferențiară la Facultatea de Științe Politice, SNSPA și cadru didactic asociat la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București.

"Extremiștii oferă narațiuni simple și maniheiste într-o lume care este infinit mai complexă. Teme precum sărăcia, migrația, inegalitatea economică, egalitatea de gen sau schimbările sociale și climatice sunt prezentate nu ca fenomene complexe, ci ca efecte ale unor „dușmani”, spune Oana.

Vorbim cu Oana în continuarea demersului nostru editorial despre crizele vremurilor contemporane și despre resurse pe care le putem accesa pentru a traversa această perioadă cu cât mai puține repercusiuni.

Etape formatoare și transformatoare, care te-au adus unde ești astăzi

Sunt anumite părți din biografie relevante pentru devenirea mea, le-am mai menționat și cu alte ocazii în spațiul public, în texte pe care le-am scris. Ca om, sunt un amestec de experiențe publice și private, de micro și macro experiențe.

Familia în care m-am născut a avut un rol foarte important, părinții mei, bunicii mei, în mod deosebit cei pe linie maternă, unchiul meu, mai exact fratele mamei. Mi-au oferit iubire, sprijin, un spațiu iubitor în care să mă pot dezvolta, să învăță și să explorez, să merg la școală, să mă așez pe picioarele mele. În primii ani ai copilăriei, am crescut la țară, undeva lângă București, apoi mergeam acolo în vacanțe, am avut lângă mine grădină, livadă, animale, ceea ce a contact enorm și este și acum relevant pentru mine. Relația pe care am dezvoltat-o cu mamaia a fost incredibilă și sunt profund recunoscătoare. E drept că vorbim rar înspre foarte rar despre doliu și moarte, dar experiențele transformatoare sunt legate și de pierderea treptată a unor membri ai familiei mele. M-a reașezat în viață și m-a făcut să îmi pun alte întrebări și să dezvolt legături diferite cu timpul, cu mine, cu cei din jur.

Prieteniile pe care le-am construit de-a lungul anilor care au creat un altfel de spațiu pentru vulnerabilitate și conectare autentică, prieteniile care s-au rupt au avut și ele rolul lor în devenirea mea. Relațiile pe care le-am dezvoltat mi-au readus aminte că e important să știi când să intri, dar și când să ieși ca să nu pierzi drumul înspre tine. 

Și în plan personal și profesional am învățat că nu e bine să rămâi încremenit într-un „proiect” - cum îi spun eu - dacă nu ți se mai potrivește. 

Pe plan educațional, școala și profesorii mei și-au pus amprenta asupra mea. Voi menționa masteratul de Gen și Politici Publice de la SNSPA unde am descoperit o altă lume și am găsit răspunsuri prin intermediul cărților și al profesorilor extraordinari, apoi perioda studiilor doctorale a fost iar esențială. La SNSPA am avut acces la cunoaștere despre politică, instituții, politici publice, dreptate de gen, feminism, drepturile omului. Mihaela Miroiu, coordonatoarea tezei mele de doctorat, Adrian Miroiu, Cristian Pîrvulescu au fost profesorii foarte importanți pentru mine în acea perioadă.

Activismul civic, mai ales pentru drepturile femeilor și împotriva violenței de gen, reprezintă o dimensiune esențială a formării mele. Am organizat și participat la proteste, iar cel din 2011, din fața Parlamentului, prin care ceream introducerea ordinului de protecție în legislație, a fost un moment marcant. Știu, au trecut niște ani de atunci. E bine să cunoaștem și să nu uităm că democratizarea unei societăți este strâns legată de drepturile femeilor, egalitatea de gen, recunoașterea demnității egale și a drepturilor minorităților. În siajul activismului civic, campania urii asociată Referendumului pentru familie mi-a arătat cât de ușor poate fi erodată democrația într-un stat. Ceea ce trăim astăzi confirmă acea lecție. În acest context, confruntările din spațiul public au fost formatoare, dar la fel de importante au fost solidaritățile și dialogurile care s-au născut.

Pe plan profesional, desigur că munca alături de studenți m-a modelat mult, fie în cadrul cursurilor și al orelor de seminar ori pe parcursul coordonării lucrărilor de disertație și licență. E un schimb reciproc, construiești o relație cu diferite generații de studenți. Predau la Facultatea de Științe Politice, SNSPA și la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, Acest rol rămâne unul dintre cele mai valoroase din parcursul meu.

Sunt suma celor spuse mai sus, dar și a celor nespuse.

Cum ai descrie vremurile pe care le trăim

Trăim într-o perioadă de transformare accelerată, în care crizele – economice, sociale, ecologice și politice – nu mai sunt excepția, ci par noua realitate. În România, asistăm la o suprapunere de crize: de la declinul încrederii în instituțiile democratice, la ascensiunea discursurilor extremiste, a partidelor și a unor politicieni care nu fac deloc o casă bună cu regimul democratic și la o fragmentare socială accentuată. Adaug celor scrise și lipsa de răbdare în dialog, dar și de civilitate în interacțiunile publice. Acestea nu au apărut peste noapte, doar că trecând și printr-un an electoral, observ convergența mai multor vulnerabilități ale societăților noastre. De asemenea, remarc o tendință mai mare de a accepta inacceptabilul, așa cum a fost salutul nazist al lui Elon Musk.

Pe plan global, vedem cum inteligența artificială și tehnologiile digitale reconfigurează nu doar piața muncii, ci și modul în care înțelegem adevărul și realitatea. Trăim într-o perioadă de incertitudine, de redefinire a valorilor, inclusiv a interacțiunilor din oameni ori dintre state. În timp ce scriu aceste rânduri, îmi vin în minte două cărți pe care le voi recomanda fiindcă ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce trăim: Elif Shafak, Cum să rămâi lucid într-o epocă a dezbinării și How Democracies Die, din 2018, scrisă de Steven Levitsky și Daniel Ziblatt.

Adevărul este că nu țin minte când am trăit o îngrijorare comparabilă cu cea din prezent. Înainte, când am mai trecut prin perioade dificile din punct de vedere politic și economic, speranța era mult mai puternică. Acum traversez un soi de descumpănire fiindcă observ cum puterea s-a concentrat în mâinile unor bărbați, oligarhi, în America lui Trump, cu incredibilă influență asupra economiei, tehnologiei, comunicării și o apropiere terifiantă de lumea politică. Iar ceea ce scriu nu se poate reduce la „să fie la ei, acolo”. Influențele acestei configurații se simt în Europa, în România.

Cele mai mari provocări

România se confruntă cu o degradare a spațiului public, unde dezinformarea, naționalismul, populismul câștigă teren. Tot în acest context, discursul instigator la ură față de minorități sexuale, sexismul în comunicarea publică devin din ce în ce mai normalizate. La fel și violența verbală. Iar anumite persoane care cred că femeile sunt inferioare bărbaților și mai puțin potrivite pentru anumite profesii, ocupații sunt în politică și iau decizii pentru viața noastră. Din păcate, o parte din aceste afirmații, precum și potențialul lor impact sunt minimalizate prin „așa este el, mai excentric”. Este cazul lui Becali, de exemplu, parlamentar AUR.

La noi și la nivel global, creșterea inegalităților, criza climatică și atacurile asupra drepturilor omului, în special ale femeilor și comunităților marginalizate, sunt provocări majore. Soluțiile nu sunt simple, dar cred totuși că ele includ o societate civilă activă, educație și gândire critică și politici publice care nu doar că răspund crizelor, ci și încearcă să le prevină. Teoretic, inclusiv presa are rolul ei. Din punct de vedere practic, la nivel domestic, speranța mea se îndreaptă mai degrabă înspre presa alternativă din România și către puțini jurnaliști din instituțiile mainstream.

Ce contează în vremuri incerte

Cred că este esențial să ne păstrăm echilibrul și să exersăm gândirea critică, să găsim surse care să ne hrănească rezistența și să cultivăm acele spații în care să putem totuși pune întrebări dificile.

Cred că mai contează să ne aducem aminte de ceva ce spunea Alice Walker – „the most common way people give up their power is by thinking they don't have any”, adică cea mai frecventă modalitate prin care oamenii renunță la puterea lor este prin a crede că nu o au.

Rutinele care ne ancorează în prezent, în cotidian, rețelele de sprijin, lectura și dialogul autentic ne pot ajuta să trecem prin ceea ce poate să pară haosul lumii. Desigur că împărtășesc din ceea ce mi se potrivește mie, nu am pretenția că e o rețetă pe care să o externalizez fiindcă se potrivește tuturor.

De asemenea, cred că este foarte important să nu uităm să punem o distanță critică și necesară între noi și rețelele de socializare care au devenit, din păcate, un spațiu toxic. Distanța aceasta nu înseamnă rupere sau ieșire completă fiindcă și aceste spații au nevoie de discursuri alternative. Iar dacă lași un loc gol, acesta va fi umplut și s-ar putea să nu ne placă acest conținut. E o conversație pe care o port adeseori cu mine: cum mențin linia fină dintre protecția vieții mele și o formă de prezență publică.

Și acțiunea e relevantă, de la implicarea civică, activismul pentru diferite cauze sau chiar gesturi mici care contribuie la binele comun.

Totodată, ceea ce spun nu ar trebui înțeles în cheia lui „descurcă-te singur”, e suficient. În contextul capitalismului neoliberal și al societăților noastre suficient de atomizate, preocuparea mea e să nu creștem presiunea de a face față oricărei crize prin efort personal, fără a cere schimbări structurale. Nu aceasta este ideea pe care vreau să o hrănesc. Viziunea aceasta are limite majore pentru că maschează inegalitățile sistemice și pune responsabilitatea exclusiv pe umerii indivizilor. De exemplu, în loc să se discute despre salarii corecte și politici sociale eficiente, oamenii sunt sfătuiți să își dezvolte „abilități de supraviețuire” în fața sărăciei sau crizelor climatice.

Abilități și aptitudini de ajutor în verificarea informațiilor

Gândirea critică, alfabetizarea media și informațională, dar și istorică sunt fundamentale. Trebuie să învățăm să identificăm sursele credibile, să recunoaștem manipularea emoțională și să analizăm datele din perspective multiple și să ne punem întrebări. De exemplu: Cine spune asta? Care este sursa? Ce credibilitate are platforma ori persoana? Sau care sunt dovezile? Se bazează pe fapte verificabile sau doar pe opinii?

E deosebit de important să încercăm să înțelegem ecosistemul informațional, rolul algoritmilor, să ne creștem capacitatea de a verifica informațiile. Cred că alfabetizarea media și informațională devine o componentă esențială a gândirii critice care trebuie cultivată din școală, așa cum se întâmplă în alte state.

Extremismul exploatează adesea trecutul pentru a justifica politici radicale în prezent. De aceea, cunoașterea istoriei este crucială în demontarea narațiunilor false cum sunt distorsionarea realității istorice, minimalizarea Holocaustului sau rescrierea rolului regimurilor autoritare sau a mișcării legionare. Cunoașterea istoriei democrațiilor noastre din prezent, a accesului femeilor și al altor grupuri la drepturi sunt esențiale pentru înțelege și demonta manipularea și distorsionarea datelor, a faptelor practicată de adepții extremismului de dreapta.

De unde vine fascinația românilor pentru personajele extremiste

Întrebările tale au răspunsuri complexe pe care nu am cum să le dezvolt aici, ci doar să numesc unele elemente.

Fascinația pentru personaje extremiste și populiste nu este un fenomen exclusiv românesc, ci face parte dintr-o tendință globală în creștere. Din SUA și Europa de Vest, până la America Latină și Asia, politicienii și partidele care promit soluții rapide, care exploatează furia, teama și frustrările sociale, câștigă teren. România nu face excepție, iar ascensiunea extremismului în spațiul public și politic este un simptom al unor probleme mai adânci, atât istorice, cât și actuale. După 1990, diferite persoane, de la intelectuali publici, lideri religioși au alimentat teme conservatoare, naționaliste care s-au trasformat în narațiuni și controverse care domină acum discuțiile din spațiul public. Cât de serios am purtat conversații dificile despre mișcarea legionară?

Extremiștii oferă narațiuni simple și maniheiste într-o lume care este infinit mai complexă. Teme precum sărăcia, migrația, inegalitatea economică, egalitatea de gen sau schimbările sociale și climatice sunt prezentate nu ca fenomene complexe, ci ca efecte ale unor „dușmani” ușor de identificat. De exemplu, străinii și minoritățile „ne iau locurile de muncă și identitatea” ori progresiștii și activiștii „ne distrug valorile tradiționale” ori instituțiile internaționale și elitele „ne impun reguli străine și ne amenință identitatea”. Extremismul crește și pe fondul unui nivel ridicat de neîncredere în instituțiile statului. În acest context, extremiștii se prezintă ca „salvatori” din afara sistemului, chiar dacă adesea fac parte din el.  Să nu uităm de nostalgia pentru trecut și mitizarea regimurilor autoritare, dar și de rolul social media și de radicalizarea din mediul digital unde se răspândesc teorii ale conspirației – de la „dictatura globală progresistă” la „oculta mondială”

Apărarea democrației

Extremismul nu dispare de la sine.

Nu putem combate acest fenomen doar prin ignorare sau prin interdicții, ci printr-un efort activ de educație, stimulare a gândirii științifice ca antidot pentru pseudoștiință, implicare civică și expunere a mecanismelor de manipulare. Democrația nu este un dat, ci un proces continuu. Dacă nu o apărăm prin, de pildă, participare, educație politică pentru a crește cultura democratică, solidaritate și mobilizare împotriva urii, gândire critică, jurnalism independent, ea poate fi erodată rapid – iar istoria ne arată că revenirea la democrație, la drepturi este mult mai dificilă. Erodarea democrației este incrementală, se petrece sub ochii noștri, așa cum bine arată Steven Levitsky și Daniel Ziblatt în How Democracies Die, din 2018.

O altă carte utilă în acest context care explică erodarea democrației în Polonia este „The End of the Liberal Mind: Poland's New Politics”, editată de Karolina Wigura și Jarosław Kuisz. Aici sunt mai multe articole care discută cartea și iliberalismul în Polonia, unul este al meu.

Polonia este un caz interesant care ne arată, sper eu, că e loc și pentru speranță. În 2023, partidul de guvernare Lege și Justiție (PiS) nu și-a mai menținut puterea. După opt ani de guvernare a acestui partid populist de dreapta și naționalist, a reapărut speranța de schimbare după erodarea drepturilor și libertăților, mai ales ale femeilor și persoanelor LGBT.

Ce facem cu învrăjbirea dintre noi

Polarizarea e amplificată de rețelele sociale, dar și de un discurs politic care mizează pe conflict.

În loc să caute soluții reale la problemele sociale, politicienii creează „dușmani comuni” – fie că e vorba de „globaliști”, „activiști woke”, „feministele anti-neam/credință/familie/etc.”, „birocrații europeni” sau „trădătorii de neam”, atacă societatea civilă pentru a discredita vocile critice.

Soluția nu este evitarea dezbaterii, ci un efort conștient de a cultiva dialogul constructiv și de a recupera valorile democratice în discursul public. Cred că e mai simplu de spus și de scris decât de făcut.

Un spațiu democratic sănătos nu înseamnă absența dezbaterii, ci capacitatea de a purta discuții fără a distruge legăturile sociale. Este necesar să promovăm: discuții bazate pe argumente și fapte, nu pe emoții sau atacuri personale, o cultură a ascultării, nu doar a răspunsului rapid și agresiv.

Îți dau exemple concrete. Dezbaterile pe teme devenite sensibile - educația sexuală, drepturile LGBTQ+, chiar și reformele economice - ar trebui să fie bazate pe date și studii, nu pe slogane și cadraje discursive fanteziste, manipulări emoționale.

Polarizarea nu va dispărea nici ea peste noapte, pentru că este susținută de factori puternici – tehnologia, discursul politic, structurile economice. Mă întreb însă, dacă nu ne antrenăm pentru dialog acum, ce alternativă avem? În loc să alimentăm indignarea permanentă, putem construi dialoguri?

Da, este mult mai simplu de spus decât de făcut.

Gândirea critică. Cum ne-o formăm?

Se construiește prin întrebări constante: Cine spune asta? Ce dovezi există? Ce motivații are sursa? A gândi critic înseamnă a fi activ în procesul de cunoaștere, nu doar un consumator pasiv de informație. Gândirea critică este exersată prin lecturi variate, nu doar dintr-un singur domeniu, dezbateri și discuții argumentate, în care nu căutăm doar să „câștigăm”, ci să înțelegem mai bine subiectul, Gândirea critică cere și reflecție asupra propriilor convingeri, fiind dispuși să ne modelăm opinia în fața unor dovezi.

Relația dintre gândirea critică și școală e relația dintre ideal și realitate. Gândirea critică și educația ar trebui să fie inseparabile. Școala este, teoretic, spațiul în care elevii, studenții învață nu doar informații, ci și cum să le analizeze, să le compare și să le folosească pentru a-și forma propriile concluzii. Cu toate acestea, în multe sisteme educaționale, inclusiv în România, relația dintre școală și gândirea critică este tensionată.

Școala ar trebui să formeze și cetățeni activi și autonomi din punct de vedere intelectual. Nu cred că mai e nevoie să spun cât de mult a eșuat sistemul de educație din România la acest capitol, nu-i așa? În lumea complexă și complicată în care trăim, cu multă dezinformare, școala ar trebui să fie un spațiu în care învățăm să gândim critic, ar trebui să fie un spațiu în care elevii și studenții să fie încurajați nu doar să fie buni la examene și teste, viitori buni angajați, ci și viitori adulți care au resursele necesare să ia decizii informate.

Întrebările de bază pe care ți le pui pentru a-ți forma o opinie corectă

Mă uit la cine beneficiază de o anumită narațiune, la consistența sursei, la datele concrete care susțin afirmațiile. Am învățat în interacțiunea cu studenții mei că e bine să dai exemple concrete.

De pildă, dacă un politician insistă că „România este amenințată de o conspirație globalistă”, mă întreb: Ce dovezi aduce?Ce ar avea de câștigat dacă cetățenii ar crede acest lucru? Cui îi folosește crearea unei stări de frică?

Discursurile manipulatoare se bazează pe emoții puternice, nu pe argumente raționale. Dacă un politician afirmă „Oligarhii globali vor să ne distrugă suveranitatea!”, mă întreb. Cine sunt acești „oligarhi globali”? Există dovezi clare sau este doar o idee vagă?
Ce se înțelege prin „distrugerea suveranității”? Care sunt faptele reale?
Pare să fie acest discurs o teorie a conspirației care creează un „dușman invizibil”?

Sau cum procedez când aud că „Feminismul modern nu mai este despre drepturile femeilor, ci despre distrugerea familiei”?

Cine spune asta și ce interes are? Este vorba despre un politician conservator care își bazează campania electorală pe „protejarea valorilor tradiționale”? Este o figură publică legată de organizații religioase sau grupuri care s-au opus drepturilor femeilor în trecut? Dacă sursa este cunoscută pentru poziții anti-feministe, este posibil ca afirmația să fie mai degrabă o tactică de mobilizare electorală decât o analiză obiectivă.

Există dovezi care să susțină că feminismul urmărește „distrugerea familiei” sau că, de fapt, feminismul susține egalitatea în cadrul familiei, respect pentru demnitatea și drepturile femeilor? Se creează panică prin expresii precum „distrugerea familiei”? Se introduce ideea unui „dușman imaginar” – feminismul – pentru a mobiliza o anumită categorie de votanți?

Când discursul nu oferă argumente raționale, ci se bazează pe emoție și teamă, aceasta este o strategie clasică de manipulare. Dacă ne uităm la contextual global mai larg, acesta ne arată că astfel de atacuri sunt o strategie recurentă împotriva drepturilor femeilor.

Cum îți cultivi reziliența

Reziliența este un proces continuu de adaptare. Pentru mine, e un echilibru între reflecție și implicare, între timp petrecut cu mine însămi și relațiile care mă susțin, activități variate în care mă implic.

Cum cultiv reziliența la modul concret?

Prin analiză și scris ca să înțeleg ce se întâmplă și ceea ce ni se întâmplă. Scrisul și analiza sunt pentru mine nu doar un mod de a documenta realitatea, ci și de a o înțelege și procesa.

Prin lecturi cât mai variate care includ științe politice, teorii politice feministe, filozofie, psihologie, literatură, permacultură.  Lecturile mă ajută să nu rămân captivă în anumite cadre de gândire.

Prin grădinărit care e un proces care implică răbdare, adaptare și cunoaștere, de exemplu a solului în care cultivi și a tehnicilor care îți permit creșterea calității solului, cunoaștere a plantelor și a modului în care se sprijină reciproc în procesul de creștere. E o lume întreagă care mi s-a deschis prin grădinărit unde am învățat despre (dez)echilibrul din ecosistem, relația dintre plante, insecte, sol, nutrienți ș.a.. De câțiva petrec mai mult timp în natură, am construit o grădină pornind de la principii din permacultură, am făcut și o grădină de flori. E o bucurie să văd anotimpurile în grădină și să refac traseul alimentelor de la sămânță la farfurie. V-am povestit mai multe despre Căsutz aici. Da, pot spune cu mâna pe inimă, că locul acesta, cu tot ce a adus el în viața mea este transformator, e o sursă de reziliență și de optimism. Iar dacă nu aș fi avut acest spațiu, mergeam înspre grădinile urbane care se dezvoltă și în București.

Interacțiunile cu studenții sunt pentru mine o sursă constantă de inspirație și de energie. Fie că sunt întrebări provocatoare sau discuții despre teme de actualitate, acest schimb mă face să rămân curioasă, alertă, să vreau să aflu mai multe și să înțeleg pentru a putea răspunde întrebărilor lor.

Discuțiile cu persoane care împărtășesc preocupări similare sunt o formă de reziliență. De pildă, o conversație cu o colegă despre misoginismul din spațiul public nu schimbă realitatea imediat, dar o face mai ușor de gestionat.

Prietenele și prietenii mei, familia îmi aduc echilibru. Filmele și arta mă ajută, sportul face parte constant din viața mea de ani de zile. În mod conștient îmi aduc aminte de sensul muncii și de ceea ce dă sens vieții mele în general.

Cum ar putea depăși România impasul în care se află

Prin consolidarea instituțiilor democratice, prin proiecte care se reclădească încrederea oamneilor și înstituții și alți oameni, în democrație, prin reforme în educație și prin implicarea în viața civică și în cea viața politică.

Salvarea nu vine din exterior, ci din capacitatea noastră de a refuza activ resemnarea și prin proiecte și politici concrete. Doar că acum sunt mai sceptică și mai rezervată din cauza rezultatelor alegerilor și de la noi și la nivel global.

Kit de supraviețuire - cărți, podcasturi, surse de informare

Nu-mi e prea simpatic termenul de supraviețuire. De cele mai multe ori, imaginea dominantă este a supraviețuirii ca luptă individuală, mai puțin reținem sensul de supraviețuire prin sprijin și solidaritate. Apoi, a trăi înseamnă mai mult decât a supraviețui.

Alături de ceea ce am menționat mai sus, sugerez câteva cărți care ne ajută să înțelegem mai bine lumea în care trăim și pe noi în ea.

Elif Shafak, 10 minute și 38 de secunde în lumea asta stranie
Azar Nafisi, Citind Lolita in Teheran
Viktor E. Frankl, Omul in cautarea sensului vietii
Marilyn Yalom , Irvin D. Yalom, O chestiune de moarte si de viata
Maria Ressa, Cum să înfrunți un dictator
Catherine Nixey, Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică
Caroline Criado Perez, Invisible Women: Data Bias in a World Designed for Men
Trevor Noah, Născut în afara legii. Amintiri dintr-o copilărie sud-africană
Ionela Băluță și Emanuela Ignățoiu-Sora (coordonatoare), Cum am devenit feministă
Sofi Oksanen, De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor

Podcasturi:
Wiser than Me, Julia Louis-Dreyfus
What’s Now, Trevor Noah
Vocea nației, Dragoș Pătraru.

Mai recomand și:
The Daily Show
The Late Show, cu Stephen Colbert

Surse de informare, o selecție 
Euronews, Politico, CNN, BBC, The Guardian, The New York Times, RFI, Dela0.ro, Recorder, Snoop, Casa Jurnalistului.