Timp de 30 de ani, a căutat umorul în publicitate și l-a redat în reclame care au devenit folclor urban. Acum, când glumele nu prea își mai găsesc loc în advertising, Bogdan Naumovici merge pe urmele comediei în film. „Țăndări” este lungmetrajul lui de debut și are drept inspirație România, țara în care viața bate mereu filmul. O comedie cu politicieni locali care își pariază bugetul pe un meci de fotbal, cu preotul care devine liberul arbitru, cu polițiști, măgari, oameni și icoane. "Țăndări" este produs de Hi-Fi Production și poate fi văzut din 28 ianuarie, în toate cinematografele din țară.
Bogdan are peste 100 de premii de creație și a regizat peste 300 de spoturi publicitare. În 2019 a făcut „Zimnicea”, scurtmetrajul lui de debut, selecționat și nominalizat la mai multe festivaluri internaționale de film.
"Publicitarul are norocul să adune toate studiile astea și să își vadă publicul 360 de grade, pentru că același om bea și bere sau suc, își cumpără și mașină, televizor, casă prin credit la bancă, merge și în vacanță, ba mai și votează! De-aia sper ca personajele din „Țăndări” să fie cât mai firești", spune Bogdan.
Povestim cu Bogdan Naumovici în continuare despre România, umor, publicitate și cum a fost experiența primului său lungmetraj, de la idee și scenariu, la casting, filmări și lucrul cu actorii.
Ideea
Am început să mă gândesc la a face film dintr-o frustrare, vedeam că nu mai e loc de umor în publicitate, că nimeni nu-și mai asumă să facă o glumă în reclame, de frică să nu fie tras la răspundere. Este evident că publicul nu s-a schimbat, caută în continuare umor și entertainment, vezi asta în tot ce se viralizează, în audiențele pe care le fac serialele bune la TV sau comediile românești în cinema, deci nu acolo e problema, ci la decidenți. Și atunci m-am hotărât să nu mai am decât publicul drept client pentru următorul meu proiect. Nu înseamnă că nu mai fac publicitate, dar mai fac doar publicitate care să-mi placă și mie, nu doar moderatorului de focus grupuri.
Pasul următor a fost să scriu un scenariu, ceea ce mi-a luat câteva zile, apoi au urmat vreo trei ani de adunat bani, ceea ce nu e deloc atât de simplu precum poate se vede dinafară.
Primul draft
Am citit la un moment dat o știre despre un sat în care sâmbăta se mai întrerupeau meciurile intercomunale de fotbal când trecea câte un cortegiu funerar, pentru că numai peste terenul de fotbal se putea ajunge la cimitir. Imaginea mi-a rămas în minte și când m-am apucat să scriu prima mea comedie de lungmetraj am pornit de aici. Eu scriu repede, cred că în vreo 4-5 zile am scris scenariul, care a mai suferit mici modificări în variantele lui ulterioare, determinate de locațiile găsite, de scenografie, de disponibilitatea unor actori pentru diferite roluri, dar nimic major. În linii mari, ce am scris „dintr-una”, cam aia vedem pe ecran.
Constrângerile bugetare ne-au obligat să pregătim foarte bine filmul, așa că am știut exact ce vrem să filmăm, iar lucrul cu niște actori excepționali ne-a ajutat ca în puține duble să obținem exact ce urmăream. Ca un amănunt, poate, relevant, am avut de tăiat doar 7 minute de la primul edit până la cel final.
Surse de inspirație în conturarea personajelor
Publicitatea, dacă îți place, îți dă ocazia să studiezi mulți oameni, din „socio-demografice” diferite, fie prin contact direct dar și prin studiile clienților, fiindcă fiecare își privește publicul din perspectiva propriei categorii. Publicitarul are norocul să adune toate studiile astea și să își vadă publicul 360 de grade, pentru că același om bea și bere sau suc, își cumpără și mașină, televizor, casă prin credit la bancă, merge și în vacanță, ba mai și votează! De-aia sper ca personajele din „Țăndări” să fie cât mai firești. Cred mult în comedia cu oameni, nu cu caricaturi, așa cum pare să fie moda acum, în jocul natural și credibil, de-aia am și ținut să fac primul meu film cu actori și nu cu influenceri, o altă modă de moment.
Castingul
În aproape 30 de ani de publicitate am lucrat cu nenumărați actori, am avut și proiectul Improvshow împreună cu Mihai Bobonete, am mai fost implicat și în emisiuni de televiziune, deci cam știam ce caut. În plus, stilul meu preferat de a face reclame se regăsește în film, așa că aveam de când am început să scriu scenariul niște suspecți de serviciu în minte.
Apoi, pentru că am amânat de vreo trei ori data filmării, că ba era pandemie, ba a început război peste gard, ba nu aveam suficienți bani, când în sfârșit am dat drumul la treabă, câțiva actori nu mai erau disponibili. Am strigat după ajutor și au răspuns imediat Laura Georgescu Baron, producătoarea filmului și Domnica Cârciumaru, directoarea de casting, care m-au salvat și care au întregit lista minunaților actori pe care o să-i vedeți în film. Printre ei, multe nume cunoscute din teatru, filme sau seriale de succes: Carmen Tănase, Tache Florescu, Alin Florea, Nicodim Ungureanu, Cristi Bota, Sergiu Costache, Gabriel Spahiu, Alex Conovaru sau Andreea Samson, dar și Dan Badea, care deși este mai cunoscut din stand-up, a terminat la clasa lui Dem Rădulescu, Cătălin Neamțu, unul dintre „tăticii” improvizației de la noi sau magicianul Robert Tudor, omul cu doar un semestru de actorie, dar o combustie comică spontană de excepție.
Debutul în lungmetraj
Cum îmi spunea bunul meu prieten Dan Chișu: „Sunt oameni care fac și oameni care comentează. Tu mereu ai făcut.” Când am învățat să înot, pe la 6 ani, instructorul de la Ștrandul Tineretului nu avea cine știe ce metodă, ne arunca în bazinul de 3 m și striga „Înoată!”. Cam așa și cu filmul ăsta. Am zis că îl fac, iar apoi nu a mai fost decât o chestiune de cum și când.
Laura mă știe de peste 25 de ani, am lucrat împreună la Leo Burnett și s-a băgat din prima, așa cum s-a băgat și la „Zimnicea”, scurtmetrajul pe care l-am făcut acum 5 ani. Cel mai dificil a fost să adunăm finanțarea. Echipa era aproape toată cunoscută, cu cei mai mulți am lucrat la reclame, actorii au fost ireproșabili, iar surprizele au fost mai degrabă plăcute și au ținut de norocul nostru proverbial când vine vorba de filmări.
Primul sat în care am făcut scouting de locații a avut terenul de fotbal lipit de cimitir, băiatul popii, întâlnit întâmplător pe stradă s-a dovedit cel mai bun coordonator de figurație și căpitanul uneia dintre echipele de fotbal din film, iar furtuna din penultima zi de filmare, care mă lăsa cu filmul neterminat, s-a oprit fix pentru cele două ore de care mai aveam nevoie.
Din constrângerile financiare de care vorbeam mai sus, am filmat doar 9 zile, ceea ce probabil o fi vreun fel de record pentru un lungmetraj, însă am tras vreo 1100 de duble, în 12 locații din 4 localități, cu vreo 16 actori plus vreo 200 de figuranți, cu două camere, dronă, steadicam, filmări de noapte sau de zi.
Iar ultima veste, tot plăcută, a fost că Damian Drăghici a fost de acord să facă muzica pentru „Țăndări”. Mulțumesc, maestre!
Cumva, marea mea surpriză a fost ca atâția oameni buni să accepte să vină într-un proiect de debut. Sper să nu-i dezamăgesc.
Colaborarea cu actorii
Aici cred că e locul în care eu mă descurc cel mai bine ca regizor amator. Cred că am un simț al firescului sau poate dimpotrivă, al nefirescului, care mă face foarte sensibil la actoria groasă, la caricatură, la exagerare, țipete sau vulgarități nejustificate. Iar în acest demers către natural m-am întâlnit foarte repede la jumătatea drumului cu toți actorii. Am stabilit de la început că absolut toți vor avea minutele lor la prim-plan pe ecran, așa că sunt suficiente microexpresiile și actoria de film, nu de teatru, că îmi doresc de la ei să „joace oameni”, ceea ce se vede din ce în ce mai puțin în comediile românești, că vreau să vorbească firesc, dar limpede, nu în barbă și sper că le-am descris suficient de bine personajele lor, intențiile și motivațiile fiecăruia, încât să le devină repede familiare.
Cât am regizat reclame eram și „agenție”, deci nu aveam de ce să trag multe duble pentru a-mi justifica rostul sau banii, iar meteahna asta, de a trage puține duble și de a mă opri când simt că „o avem” am păstrat-o și la film. S-ar putea ca și chestia asta să-mi fi făcut viața ușoară cu actorii, care au simțit că știu ce vreau și că nu îi chinui aiurea.
Filmările
Cel mai greu de filmat a fost meciul de fotbal. De altfel, i-am și consacrat două zile din cele nouă de filmare. Mi-am propus de la început să nu încerc să arate ca un meci de fotbal „de la televizor” pentru că nu e o transmisiune sportivă, ci o comedie, iar dacă spectatorul intra într-o comparație cu ce vede el marțea și miercurea în Champions League, o pierdeam și îl pierdeam. Nu mă interesează să urmăresc faze și scheme de joc, ci reacții, accidente, detalii amuzante. Asta a determinat filmarea meciului cu două camere și un steady, toate în mișcare, la detaliu sau la prim-planuri și un montaj pe măsură. Dacă la toate astea mai adăugăm și furtuna din a doua zi de meci, înțelegem mai bine cât de ușurați am răsuflat când am zis „gata, hai acasă, îl avem”.
De plăcut, mi-au plăcut prim-planurile de care e plin filmul. Cred că e comedia românească cu cele mai multe prim-planuri și gros-planuri. Și nici măcar o reacție care să mă zgârie, care să mi se pară nefirească. Sunt tare curios dacă publicul va aprecia treaba asta, dacă se va apropia de personaje așa cum am intenționat când am ales să le filmez așa.
Acuma, sigur că au fost și momente în care am râs cu poftă, când am văzut icoana 3D din biserica din Crucea de Piatră, pe Dan Badea, un polițist ridicat de funia clopotului în aer sau cum doi dintre actori erau terorizați de măgărușul cuminte căruia se chinuiau să-i pună pe cap o pâlnie imensă pentru „răget direcțional”, dar parcă tot prim-planurile mi-au plăcut mai tare.
Cât de greu e să îi faci pe români să râdă
Nu cred că e greu deloc să-i faci pe români să râdă. Dimpotrivă, mie mi se pare că râd prea mult la ce nu merită, vezi unele dintre scălâmbăielile brainless de pe TikTok, ca să dau un singur exemplu. Provocarea cred că în ziua de azi e să-i faci să râdă la ceva mai deștept decât o înjurătură sau imitatul lui Becali. Adică, așa cum o văd eu, ai două variante: te duci tu la nivelul masei sau încerci ca, încet-încet, să le ridici exigențele într-ale umorului. Gustul publicului e ca un resort, cât timp faci un efort și îl ții întins, totul e ok. Când te lenevești și îi dai drumul, el revine la poziția inițială, de inerție.
Așa am făcut la începutul anilor 2000 în publicitate. Nu numai eu/noi, ci și alți câțiva colegi din alte agenții, am început să facem reclame din ce în ce mai deștepte, mai funny, mai „de premiu”. Și, ce să vezi, publicul le-a înțeles, le-a apreciat, le-a răsplătit cumpărând produsele respective, umplea Sala Palatului sau Polivalenta la Noaptea Devoratorilor de Publicitate, apăreau reviste, emisiuni sau rubrici în toată presa despre reclame. Devenise o industrie în care era cool să lucrezi. Cam asta cred că se poate întâmpla și cu filmul comercial românesc. Sigur că era mai simplu în publicitate, aveai zeci de reclame bune pe an, iar la filme poate maxim 10-12 anual, dar nu e păcat să nu încerci, să reduci totul la cel mai mic IQ comun și să-i „dai consumatorului doar ce cere”? Oh wait, cam asta face publicitatea acum.
Top 3 comedii din topul tău personal
Probabil că locul 1 va fi pentru totdeauna adjudecat de „Top Secret!”. Îmi amintesc și acum când l-am văzut, a fost singura dată când am derulat instantaneu înapoi caseta și am mai dat o dată play fiindcă scăpasem din poante când râdeam. Mi-ar fi plăcut tare mult să fiu o musculiță pe perete când s-a scris acel monument al umorului. Sigur, anul era 1984, cu mijloacele tehnice de atunci, dar în materie de delir comic, îl consider inegalabil.
Mai pe nou, „The Hangover” (primul). Proaspăt la vremea lui, din aceeași familie ca delir (”Moamă, ce-ar fi ca ăștia, în tripul lor, să fi furat azi noapte un tigru? Cum, tigru, al cui tigru?! Știu, al lui Mike Tyson!!!”), cu un timing și un ritm al glumelor excepțional.
Iar de la noi, mi-e greu să aleg între seria „B.D.”, „Operațiunea Monstrul”, „Secretul lui Bachus” și „Astă seară dansăm în familie”. Știu, sunt boomer, dar vă provoc să-mi arătați, în afară poate de „Filantropica”, o comedie românească de după Revoluție care să îmbine cu atâta talent actoria cu replica memorabilă, comedia de situație cu cea de moravuri, de limbaj sau chiar bufă, pe alocuri.
