[Rewind & Play] Andrei Măjeri: Mă tem și că va veni o vreme când oamenii nu vor mai avea nevoie de teatru. Spectacolul social pare să ne acapereze total

Anul acesta, Andrei Măjeri a învățat o lecție importantă – să se detașeze, inclusiv de spectacolele sale. Cât privește feedback-urile spectatorilor despre ceea ce montează el, a învățat să selecteze din ele ce are nevoie, mai ales că nu sunt cronici specializate. La obiceiuri bune, deprinse în 2024, trece mersul la sală, cu teamă deocamdată, să nu renunțe, căci singura constantă în viața sa rămâne teatrul.

O știre frumoasă a fost pentru el:

„Floricica Dansatoarea a declarat că dacă ar fi președintă, ar pune muzică la semafoare. Mi se pare absolut superb. O lume care dansează. O pot proiecta, o pot simți. Am nevoie de genul ăsta de visare, naivă. E despre noi toți”

A fost un an foarte încărcat pentru regizorul Andrei Măjeri. A avut proiecte noi, spectacolele sale au avut succes la public, a fost în festivaluri, a câștigat premii, printre care Uniterul pentru regie. Și-a încărcat bateriile acasă la Novaci, acolo unde l-a și găsit începutul lui 2024, și-a restabilit echilibrul interior lucrându-și grădinile, dormind și citind la soare.

Un scurt rezumat al lui 2024

Aleargă, Andrei, Aleargă! (un Run Lola Run neaoș) - așa aș boteza anul 2024. Nu știu dacă l-am trăit, sau dacă m-a trăit el pe mine. Din punct de vedere teatral, n-am cum să nu fiu mulțumit. Dar e artistul vreodată satisfăcut? Zeițe de categoria B și Cine l-a ucis pe tata? și-au atins culmile gloriei în acest an, am fost la festivaluri și am luat premii. Luai Uniterul, îl plimbai un pic pe la Botoșani și apoi îl dusei la mine la țară. Gurile rele ar spune că de aici se poate merge doar îl jos, dar eu nu-mi calculez cariera în vârfuri, ci mai degrabă în experiențele trăite alături de colaboratori și spectatori. Am avut o vară relativ liberă și am regizat două noi spectacole: Piese de rezistență și Mesia, iar acum lucrez la o nouă producție: Pădurea asumaților. Dacă 2024 ar fi un film, ar fi despre mine alergând, la propriu. Nu-mi aduc aminte când am respirat ultima oară.

Gânduri cu care ai început acest an

Cu gânduri de sănătate în primul rând. Iar aici am fost un pic încercat, un pic mai mult chiar. Începutul de an m-a găsit cu ai mei, în familie, iar apoi cu prietenii într-o excursie teatrală, la Londra. Din punct de vedere artistic, mi-am dorit să îmi depășesc limitele cu fiecare proiect, numai că nu m-am rugat în detaliu și uneori a fost vorba de limite bugetare, limite ale artiștilor colaboratori, dar și ale mele ca om în acele momente.

Ce a fost greu. Ce a fost urât. Ce a fost bun și frumos

Urâți au fost oamenii și frumoși tot ei. La fel și eu, și urât și frumos. Echilibrul mereu mi-l găsesc în prietenie. Am fost urât și când am dat vina, dar și când mi-am asumat-o excesiv, sacrificial chiar. Încerc să uit. Uneori reușesc. Mi-am găsit echilibrul acasă, la ai mei, la Novaci. Când n-am mai văzut lumina, i-am rugat să o reaprindem, mai ales pe fumători, care au mereu brichete la ei. Mă refer aici la Mesia, un spectacol făcut și din atmosfera dată de lipsa luminii, de umbră și penumbră și de un proces de lucru care ne-a cerut tribut tuturor. Sunt conștient că lucrez pe un teritoriu al invizibilului făcut vizibil, al efemerului și al emoției. Iar toți aceștia sunt factori cu potențial de explozie nucleară. Am câștigat timp bun petrecut împreună, joc și joacă. Am pierdut din teritoriul dedicat privatului.

Credit foto: Cornel Brad

Proiecte marcante

Piese de rezistență a fost întâlnirea mea cu mine, a regizorului cu dramaturgul. Și ultima mea premieră ca regizor angajat la Botoșani. A fost o bornă. Textul (câștigător al Concursului de Dramaturgie al Uniunii Scriitorilor) este format dintr-o suită de șapte monoloage, transpuse scenic în mini spectacole cu estetici diferite. E vorba despre un concept de „muzeu al războiului”, actorii fiind adevărate exponante, iar publicul luând parte activ la un show itinerant, chiar pe scena teatrului. Mult m-a bucurat această experiență inedită. Încerc mereu să avansez în arta regiei prin tactici de surprindere a receptorului, dar și provocându-mă să fac pași în lateral, să nu o mai iau pe unde e drumul bătătorit.

Reușitele

Insist: Piese de rezistență. Mai precis, monologul Crenolei Muncaciu, în personajul Hatidza, o mamă bosniacă. Reușita e de fapt că am avut intuiția în întâlnirile cu această fabuloasă actriță (Eroine, La Academie și acum la cea de-a treia colaborare) să o las major pe instinctul ei, unul dintre cele mai fine și mai puternice întâlnite de mine în teatrul românesc (și am lucrat cu peste 150 de actori și actrițe). Așadar, reușita e dată de reîntâlnirea cu această actriță a Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani. Aș menționa la reușite și festivalul Prapremier, din Polonia, undeva am fost cu spectacolul Cine l-a ucis pe tata? - deplasare cauționată de Institutul Cultural Român și Teatrul Metropolis. A fost magic. Ieșirile în afara granițelor sunt o probă de foc în fața unor publiculuri pe care nu le cunoaștem. Totodată, prezența în Festivalul Național de Teatru cu două spectacole, coperta revistei Teatrul Azi, zecile de articole, interviurile potente, coperta cărții de cronici a lui Călin Ciobotari, sutele de mesaje primite de la spectatori, toate acestea sunt evenimente și gesturi care mă emoționează. Și-au mai fost și altele.

Cele mai frumoase călătorii

Italia, Calabria, Scalea, vară. Dar și cele două trip-uri la Londra din începutul anului. Familie, prietenie, soare, teatru. Sunt extrem de atras de soare și de lumină. Nu prea repet în cutie neagră la teatru, decât când ne apropiem de premieră. Cu toate astea, nu sunt chiar fan căldură. Iată o altă contradicție bine somatizată. Îmi dau seama că vara mă încarcă, lecturile de vară se aștern cel mai bine în mine. Tihna e combustibilul necesar artiștilor. Nu am o logică romantică, specifică artiștilor bântuiți. O resping. Nu sunt deloc bântuit și nu bântui.

Trendurile care te-au enervat cel mai mult

Feedback-urile spectatorilor luate ca și cum ar fi cronici specializate. Am picat și eu în plasa asta. Bașca am senzația că e o luptă pierdută. Pe de-o parte, există o nevoie, o modă de a merge la teatru, te miri din ce motive, o senzație de tsunami chiar. Iar noi, de partea cealaltă, trebuie să livrăm, altfel suntem măturați și aruncați în gura social media. Eu mi-am construit o „casă în aer”, de unde selectez ce am nevoie din feedback. Sunt aerian cu juma de normă. Uneori fac pe surdul, alteori pe orbul, dar tot mai rar pe mutul.

Obiceiuri și rutine noi

Mai mult sport, am început să merg la sală și încerc să mă țin. Dar nu sunt o fire consecventă, așa că mi-e teamă să mă bucur încă, să o bifez la reușite. Singura constantă din viața mea e teatrul. Lucrez la grădinile mele, la casa mea și a părinților mei. Mi-aș dori să îi păstrez veșnic tineri, jucăuși și plimbăreți. Reușesc tot mai puțin.

Credit foto: Cornel Brad

Cea mai grea zi din acest an

Ziua unui accident în scenă, la teatru. Când nu puteam afla ce s-a întâmplat (eu nefiind acolo), când în mijlocul incidentului era buna mea prietenă Lorena Luchian. Prin aceste eveniment, am mai aflat câteva lucruri despre prietenie, falsitate și lipsă de umanitate. A da, și am mai învățat să nu îmi fie rușine că știu să scriu și că pot folosi asta să mă apăr. Ce suntem știm clar, redescoperim zilnic, dar cine suntem descoperim doar în astfel de momente. Sper ca lumea să mă știe nu ca pe un artist nu știu cum, ci ca pe un om cu vocația prieteniei.

Cea mai fericită perioadă

Copilăria, de care trag an de an, clar nu 2024 per se. Dar din 2024, aș spune octombrie, lună în care n-am lucrat la nimic nou, dar am alergat între conferințe, festivaluri și delegații. Îmi place oboseala asta.

Cea mai frumoasă știre

Floricica Dansatoarea a declarat că dacă ar fi președintă, ar pune muzică la semafoare. Mi se pare absolut superb. O lume care dansează. O pot proiecta, o pot simți. Am nevoie de genul ăsta de visare, naivă. E despre noi toți.

Cartea despre care s-a vorbit cel mai mult în jurul tău

Trilogia de poezie a Laurei Pavel, apărută la OMG, compusă din Trucuri urbane, Acțiuni și protocoale și Zona de surescitare. Le-am citit și răscitit. Mă bate gândul să fac un spectacol bazat pe poezii. Oare aș putea?

Credit foto: Mihai Smeu

Lumea noastră acum

E un an în care sistemele democratice au fost și sunt greu încercate. Social media și-a arătat influența negativă, iar lipsa investițiilor în educație își culege acum roadele. E horror. Mi-e mai mereu frică. Am avut două săptămâni în care spectrul politic m-a angoasat teribil. Rezultatul? Nu mai înțeleg nimic. Nu cred că Statul ne protejează suficient. Iar cultura clar nu e o prioritate. Și cu asta trebuie să lucrez, cu gândul că sunt o cantitate neglijabilă.

Ce te ține aproape de optimism

O să pară desuet, dar uneori credința (nu tot timpul, că a mea șovăie), alteori încrederea în oamenii de lângă mine. Sunt norocos. Cum spuneam și mai sus: familia, curtea de acasă, faptul că dorm bine, selfcare-ul etc.

Lecțiile lui 2024

Să învăț să mă detașez! Inclusiv de spectacole.

Temeri pentru 2025. Și speranțe

Extremismul, sărăcia, războaiele, dictatura. Mă tem și că va veni o vreme când oamenii nu vor mai avea nevoie de teatru. Spectacolul social pare să ne acapereze total.

Ești omul rezoluțiilor la final de an?

Nu prea sunt, dar hai că încerc. La fel ca toate participantele la concursuri de frumusețe (vechi trend prin deceniile trecute, probabil ceva necunoscut pentru Gen Z): And… world peace!