Cum poate vorbi dansul despre criza ecologică, relația complicată dintre om și natură, supermarketul uman și lanțul emoțional de aprovizioare? Căutând inspirația pe urmele holobiontului, spun artistele Alina Tofan, GCV și Lucía Callén. În luna noiembrie, la Galeria 15 Design, Plastic Art Performance Collective a prezentat un eveniment imersiv prin care explora legăturile invizibile dintre specii și interdependența care susține viața pe Pământ, având la bază conceptul de holobiont – entități formate din organisme ce coabitează într-o simbioză vitală.
"Criza și amenințarea supraviețuirii ecosferei stă în instrumentele oamenilor, tot mai sofisticate de-a lungul timpului, cu care am vânat progresul și creșterea infinită lipsită de consecințe. Mă refer la toate mijloacele - materiale și imateriale, cu care transformăm, simbolic și concret, planeta în aprovizionarea nesecată a supermarketului uman de nevoi", spune GCV.
Am stat de vorbă cu Alina Tofan, GCV și Lucía Callén despre cum pot fi ameliorate relațiile om - natură, prin dans și alte forme de expresie.
Ideea spectacolului
GCV: <Holobiont> e conceptul central cu care am pornit în acest proiect, central în aceeași măsură pentru viziunea și filosofia noastră, ca grup (Plastic Art Performance Collective). E o noțiune vehiculată în biologie în anii 1940-60 (și popularizată mai apoi de Lynn Margulis în anii ‘90). În fapt, un holobiont este definit ca un ansamblu simbiotic format dintr-o gazdă și alte specii care trăiesc în ea sau în jurul ei, care formează împreună o unitate ecologică.
O colecție unitară de specii, sau un consorțiu, format dintr-un macrobiom și un microbiom, între care există interacțiuni complexe - de hrănire, apărare, evoluție (de exemplu, împart vitamine, energie sau nutrienți). Plantele, animalele și oamenii sunt asemenea exemple de holobionți. De altfel, există 39 de trilioane de microorganisme în corpul uman (bacterii și archaea), fiecare având propriul genom unic. Numărul de celule microbiene de pe suprafețele epiteliale este cel puțin echivalent cu numărul de celule umane, dacă nu chiar mai mare.
Într-un salt de la biologic la poetic (sau chiar ontologic!), am putea spune că aproximativ jumătate din noi... nu suntem deloc noi. De altfel, recunoașterea omniprezenței și importanței microorganismelor și a complexităților de interdependențe din lumea vie ne îndeamnă să regândim modul în care înțelegem individualitatea (biologică) și <unitățile primare>. Pornind de la această noțiune, precum și integrând alte concepte sau procese adiacente: - am tradus în cele două creații performative (prima, de la Galeria 2pe3 în iunie, și a doua, la Galeria15Design în noiembrie)
Pentru mai multe despre ”holobiont”, dar și alte concepte și procese care stau la baza acestui proiect <simbiogeneză>, relații de mutualism, co-devenire, corpul-chimeră și altele - vă invităm chiar să aruncați o privire spre ”îndrumarul” creat de noi, la intersecția tuturor practicilor și viziunilor artiștilor invitați în proiect.
Un spectacol mai puțin obișnuit
Alina Tofan: În ceea ce creăm în cadrul Plastic Art Performance Collective punem mare accent pe a privi corpul și mediul ca fiind dimensiuni inseparabile. Corpul performer-ului nu este văzut ca fiind centrul de atenție. Așa că pornim procesul creativ din a privi totul unitar. Am observat că și eu și GCV avem ca semnătură personală imersivitatea și cum pentru noi, nu contează locul, contează cum îl reconfigurăm pentru a potența mesajele pe care vrem să le transmitem cu arta noastră. De aceea, acord o mare importanță artiștilor pe care îi invit în proiect, analizez cine e potrivit pentru ce și ce poate aduce sub viziunea conceptelor pe care le propunem.
Felul în care creez și cred că e valabil și pentru GCV este unul construit pe straturi, pe stimulare senzorială continuă, cu accent pe imprevizibil, dialog între mai multe medii de exprimare artistică, pe formate hibrid de lucru și pe participativitatea spectatorilor care devin din simpli observatori, participanți care generează performativitate.
Cea mai mare amenințare pentru specia umană și cea animală
GCV: Dacă e să trasăm un istoric al acestei “amenințări”, ea vine din separare, mai precis din epoca iluministă - în declararea rațiunii (în sensul cartezian) ca superioară altor moduri de ființare și declararea materiei ca inertă. Ramificațiile acestei narațiuni despre omul superior separat de natura -resursă- (non-sentientă, exploatabilă, care e acolo doar pentru comoditatea noastră) e originea acestei amenințări - pe care aș numi-o criza locului nostru în univers.
Criza acestui sens și implicit amenințarea supraviețuirii ecosferei stă în instrumentele oamenilor, tot mai sofisticate de-a lungul timpului, cu care am vânat progresul și creșterea infinită lipsită de consecințe. Mă refer la toate mijloacele - materiale și imateriale, cu care transformăm, simbolic și concret, planeta în aprovizionara nesecată a supermarketului uman de nevoi. Rezultatele se văd limpede în jurul nostru. Consecințele le respirăm, călcăm sub picioare, simțim pe piele și ingerăm.
Nu cred că e util să vorbim despre vinovăție (deși ecocidul - iată, în sfârșit devine recunoscut internațional drept crimă și curând vom putea cu adevărat trage la răspundere culpabili), ci mai degrabă, ceea ce propunem noi e un mod foarte ”la firul ierbii” de a conviețui și a înțelege alte specii - nu doar cea animală. De a exista și a crește împreună cu celelalte forme de viață. Și totul pornește de la curiozitate, mirare și disponibilitatea de a asculta.
Prin întrebarea: “cum e să fii frunză? Cum se simte să fii albină? Ce înseamnă să fii râu, munte? șamd. Antidotul uneltelor care taie, domesticesc, separă, îndiguiesc, supraconsumă sunt întrebările despre cum este să exiști altfel decât uman. Și răspunsurile sunt însele legăturile invizibile care ne stau sub picioare, bogăția de viață dintr-un singur bulgăre de pământ, Infinitele procese de cauzalitate și interdependență prin care tot ce e viu în jurul nostru ne arată că suntem, în fapt, noduri în această vastă diversitate. Probabil amenințarea va dispărea când vom înțelege că suntem doar unul dintre noduri din această complexă rețea a vieții - și nu cel mai important. Iar dacă e vreo importanță pe care să ne-o acordăm, un rol pe care să ni-l asumăm (din nou) ar fi acela de custozi și gardieni ai lumii vii - ai bogăției și complexității ei.
Soluții de reconectare cu natura
GCV: Pentru fiecare din noi, în colectiv, dar și împreună, s-au dezvoltat câteva tipuri de practici. Unele mai formalizate, altele mai puțin. Înainte de a vorbi despre cele personale, însă - vreau să menționez că Ideea de ”reconectare cu natura” mă duce, din nefericire și din defect profesional, în zona unor practici pe care spiritul meu critic și documentaricesc nu le poate privi fără suspiciune. Suntem deja conectați la natură! Nu e undeva în afara noastră, într-un vid la care să aspirăm. Ci suntem deja parte din ea. Ceea ce e esențial azi, mai mult ca oricând, e să ne reamintim asta și să reactivăm firele (miceliale, de sub picioare, cât și cele conceptuale și comunitare). Doi, aș vrea să cred că atunci când spunem natură - nu o ocolim și pe cea urbană. Sau pe cea din stomacul nostru!
Pentru soluții practice, mi se pare că accesul e prin copilărie, prin starea de curiozitate și mirare. Eu am fost una dintre acele copile pe care le găseai mereu aplecate asupra ceva, cu orele, investigând. O frunză, un puf, un fir de praf. Am sentimentul că multe, mulți dintre cei care citesc acum au avut acest privilegiu. Iar cu mama care întreținea un laborator luxuriant de biologie în fosta mea școală generală - cabinetul de curiozități (în sensul fascinației magice și nu în sens colonial) era universul meu preferat. Nu e neapărat necesar să ai retroproiectoare, acvarii, lupă și plante tropicale gigant pentru a te îmbogăți cu natura (deși, recunosc, de când am un microscop - ce jucărie poate fi mai fabuloasă?-, pot duce acest privilegiu la imersiune completă). O seară de ”discuții” cu planta ta de acasă, atingeri prelungite ale unor suprafețe de mușchi pe o piatră umedă, o plimbare într-o grădină de bloc (dacă, de exemplu, stai în Drumul Taberei), face cât o drumeție pe munte sau la pădure, dacă ai în bocceluță curiozitate și sete de amănunt. Sau, pentru că e în ton cu atelierul meu din proiect - o sesiune de împrietenire cu microbiomul pielii, pentru ceva mai radical! În fapt, cu orice inspirație, aducem în noi produsul prețios al fotosintezei atâtor plante, aerul respirat de milioane de alții și altele, vântul care poartă mici-mici ființe din cine știe ce colț al lumii. Nicio soluție nouă sub soare, doar relația pe care vrem să o avem cu tot ce ne înconjoară.
Astfel că, din posibile exerciții de comunicare zilnică cu entități biologice mai-mult-decât-umane și din experimente senzoriale, îmi trag și eu ceea ce aș numi totuși fără formalizare - o serie de mici practici.
Crezi că teatrul ar putea fi scos din sala de spectacole?
Alina Tofan: Sigur că da. Cred că e nevoie, mai ales, în contextul politic actual, care ne-a arătat cât de șubredă e democrația sub pericolul extremismului, de cât mai multe manifestări artistice în spațiul public. Arta în spațiul public e vitală în democrație, naște dialog direct, aduce toate categoriile de oameni împreună, chestionează și interoghează libertatea prin simplul fapt că se poate întâmpla. E un motiv de celebrare.
Din păcate, spațiul public nu e în totalitate accesibil performerilor. Totuși, îl folosim și la noi. Mai puțin decât în alte țări, dar se întâmplă. Tipul nostru (al artiștilor din acest proiect) de performativitate se petrece cu precădere în spațiul natural. Acolo repetăm, filmăm și performăm de cele mai multe ori. Performând, de-a lungul timpului, în medii naturale atât de diverse, atât din România, cât și din Spania, Portugalia, Norvegia, Bulgaria, Maroc, am încercat să îmi răspund la tot felul de întrebări legate de transferul pe care îl fac din natură către galerie/scenă și invers. Ce se păstrează, ce se pierde. Este, cu siguranță, mai solicitant să performezi în natură sau pe străzi/spații urbane exterioare decât într-un spațiu închis, pe care îl controlezi în totalitate.
Revelații în urma show-ului
Lucía Callén: Una dintre principalele revelații a fost importanța de a oferi timp și spațiu pentru explorarea personală, menținând totodată o conexiune continuă cu mediul și cu grupul. Prin munca senzorială și atenția cultivată pe parcursul procesului, am observat cum performerii—chiar și cei fără experiență profesională în dans—au reușit să își acceseze potențialul de mișcare. Această aliniere între explorarea individuală și rezonanța colectivă a evidențiat esența conceptului de holobiont: recunoașterea interconectivității dintre sine și mediul înconjurător. Ne-a învățat că rafinarea capacităților noastre senzoriale și de percepție nu doar că îmbunătățeșc abilitățile noastre de mișcare, ci și aprofundează înțelegerea relației noastre cu ceilalți și cu lumea naturală.
Cum pot transmite dansul & corpul concepte complexe
Lucía Callén: Dansul, în special prin metode precum Synaptic Butoh, metoda pe care eu o dezvolt și pe care am folosit-o, oferă o modalitate puternică de a întrupa conceptul de holobiont. Explorarea rizomului, inspirată de Deleuze și Guattari, permite o tranziție de la mișcarea individuală la co-corpul colectiv, unde apar forme hibride de expresie performativă. Acest proces reflectă dinamica sistemelor sociale și a ecosistemelor, punând accent pe colaborare, adaptabilitate și interdependență.
Prin concentrarea pe conștientizarea senzorială și atenția acordată mediului înconjurător, ieșim din izolare și ne reconectăm cu ritmurile și nevoile atât ale spațiilor naturale, cât și ale altor ființe. Dansul devine un mediu pentru a dizolva granițele dintre sine și mediul înconjurător, cultivând empatia și o relație mai sustenabilă cu natura.
Cercetarea artistică din cadrul proiectului
GCV: Cercetarea din proiect s-a conturat arborescent. Pe de o parte, a existat o cercetare de mișcare, un training intensiv al grupului de artiști, format din Alina, Porter Ellerman și Teresa Marti Romani (artiști muzicieni și performeri), coordonați de Lucia Callen (Sombras) - coregrafă, performer, dansatoare butoh.
Apoi, în dreptul meu, un experiment de biodesign și co-creație cu plante. Sunt profund inspirată de dezvoltările biogarmentry din ultimii ani (Neri Oxman e referința noastră principală, dar și ceea ce se întâmplă în laboratoare din FabLab Olanda sau Spania în experimentele cu biomateriale). Concret, mi-am propus ca, timp de 3 luni, să urmăresc procesul de germinare a unor semințe și transformarea lor în microplante. Am simulat condițiile de încolțire sub sol (umiditate, temperatură, lipsa sursei de lumină) și apoi am creat ”pieile” - costumele performerilor care au pornit de la noțiunea de co-evoluție, co-mișcare. Dorința a fost să înțeleg cum poate acest înveliș viu să influențeze mișcarea și ce tip de calitate imprimă ei. Cerințele pe care le-am avut au fost ca materialele folosite: să nu producă deșeu - să poată fi absorbite înapoi în mediu, să poată permite mișcarea, fără a o constrânge, să evolueze în timp, permițând degradarea firească, să vorbească despre inter-conexiune și inter-ființare. Au rezultat, după ceva erori și agonii, patru ”costume germinante” create pe o bază de tifon și lână din surse responsabile, unde au încolțit: ridichi, linte, grâu.
Lucía Callén: Construcția materialului coregrafic/performativ a fost structurat în jurul metodei Synaptic Butoh, care aprofundează conceptul de rizom. Am început cu cercetarea individuală a mișcării, încurajând performerii să exploreze propriile lor dinamici ritmice și conexiuni senzoriale. Treptat, am trecut la lucrul cu co-corpul, explorând cum mișcările individuale rezonează și se integrează în cadrul grupului. Exercițiile axate pe percepția senzorială, atenția față de spațiu și ritmul colectiv au contribuit la dezvoltarea unui corp hibrid—o entitate dinamică și interconectată, capabilă să răspundă colectiv. Această abordare nu doar a aprofundat vocabularul de mișcare al performerilor, ci a și cultivat o sensibilitate față de interacțiunea dintre stimuli interni și externi, aliniindu-se cu ethosul interconectivității promovat de holobiont.
Rolul dansului contemporan în cultura actuală
Alina Tofan: Exprimarea corporală e vitală. Felul în care mergem, ne mișcăm și dansăm arată nivelul nostru de libertate interioară, dar și colectivă. Tehnologia, social media ne iau din timp tot mai mult, la fel și munca pe calculator. Corpul e principala resursă regenerativă în contextul tuturor crizelor: sociale, politice, economice, de mediu... Cred în dans, cred în emoție. Văd dansul butoh ca fiind un imperativ în antrenamentul meu pentru că nu mă pot desprinde total de aceste crize pe care le trăim.
Formarea mea, direcția din care performativitatea mea vine este din actorie, cu interes către toate tipurile de mișcare și practică susținută și îmi doresc pentru viitor să reușesc să am timpul și posibilitatea de a mă specializa cu adevărat în dansul butoh. Art performance-ul indiferent din zona din care vine (teatru, dans, muzică sau artă vizuală) este, pentru mine, cea mai democrată formă de expresie artistică care permite spectatorului o altă interacțiune, diferită de statutul de spectator așezat pe un scaun, în sala de spectacol. E o formă de artă vie care există doar acolo unde există libertate, care creează disconfort, care nu încearcă să răspundă și să ofere soluții, ci, pune accent pe gândirea critică. E o formă de artă de care avem nevoie ca de aer și nici nu știm.
Responsabilitatea artiștilor
GCV: Pentru ca arta să vorbească despre dezechilibrul de putere dintre uman și non-uman, despre dispariția unor specii, despre efectele devastatoare ale intervențiilor umane asupra mediului, e nevoie să readucem în centrul creației și în mijlocul discuției publice toate acele legături care ne permit să fim, să ne hrănim, toate acele ființe care ne susțin existența. Și mai mult decât orice, cred eu - simbioza. Pentru a lucra pentru cu complexitatea simbiotică, cu ciclicitatea materiei, e nevoie mereu, ca artiști, să o reamintim și să o trăim, dincolo de scenă, galerii, evenimente sau interviuri. Lucrul cu sine, prin practici proprii, subîntinde orice efort exterior.
Apoi, procesul intern are nevoie să fie dublat apoi de unul pragmatic, concret: folosirea resurselor deja existente, spre deosebire de crearea unora noi. Decoruri din materiale biodegradabile, sau, cel puțin - valorificând materiale vechi. Există atâta deșeu cu potențial de a se transforma în opere expresive, iar asta nu e deloc o idee nouă. Artiști din toată lumea o fac dintotdeauna. Pentru o artă cu adevărat responsabilă, cred că e nevoie de a renunța la obsesia noului, care intră într-una și aceeași paradigmă descrisă mai sus. Conștiința și practica ciclicității materiei - a traseului unui bun de la concept, la toate implicațiile sociale, economice ale producției, la refolosință și reintegrare în mediu sunt esențiale unui demers în armonie cu mediul.
Reacția publicului
Alina Tofan: Am fost plăcut surprinși să vedem un interes mare din partea publicului bucureștean la ambele evenimente. Au fost diferite, însă ambele au atras și public internațional, ceea ce mă bucură tare. E un semn de normalitate într-o capitală europeană. Spectacolul din vară, de la Galeria 2/3 a fost atipic pentru publicul de la noi, prin dansul butoh, încă nepopular aici. A fost atât de corporal și visceral încât publicul chiar s-a simțit că a fost ca într-un vis. Am simțit cât de important e să ai un grup atât de bine consolidat, care urmează aceleași valori ca artiști și oameni. A fost o experiență extraordinară, pe care sper să o repetăm.
Pentru evenimentul final, de la G15Design, am performat fizic singură, a fost interesant pentru mine să văd ce a păstrat corpul meu din materialul explorat alături de Lucia. Trec printr-un proces în care ca artistă, simt că mediul devine extensie a corpului meu, că totul are un ecou al mișcării și al vocii mele. Așa că au contat mult sculpturile Larisei Tofan, video-urile create de Ioana Buraga, GCV și Teodora Rotaru. Parte din mine, ca de obicei, extensie a sentimentelor mele, creația sonoră realizată de Ștefan Blănică. Acesta a lucrat cu date colectate în timp real de la o ferigă și transformate în muzică.
A fost interesant că am avut și experiența de a prezenta solo-ul meu performativ în cadrul unei expoziții de artă și știință din Berlin, MYCHOPSYCHOSIS (curatoriată de SYLIA). Cred că orice lucrare artistică devine mai valoroasă cu cât este expusă în fața unui public diferit, din culturi diferite. Sper să mai pot găsi contexte în care să pot prezenta asta și sper ca românii să înțeleagă importanța experiențelor internaționale și să fim sprijiniți mai mult în aceste demersuri. Pentru viitor, ne mână doar încrederea radicală într-un viitor mult mai deschis pentru artă, explorare și cercetare artistică. Până atunci, realitatea e că ne bate lipsa susținerii financiare, a subfinanțării culturii independente, a lipsei de oportunități pentru artiști.
