Doar dacă revizităm trecutul și îl înțelegem cât mai bine, putem încerca să nu îi mai repetăm greșelile, spun actorii Alex Călin, Olimpia Melinte și Mara Bugarin, parte din echipa Moromeții 3. Filmul s-a lansat pe 22 noiembire în cinema, lansare precedată de mai multe evenimente speciale în întreaga țară. Acțiunea filmului se petrece în anul 1954, unul de încercare pentru Niculae Moromete (Alex Călin) care devine copleșit de iubirea tumultoasă cu o femeie măritată (Olimpia Melinte), criza de conștiință politică și pierderea încrederii în breasla literară. Apariția providențială în viața lui a unei tinere poete (Mara Bugarin) îi oferă o cale de ieșire din dilemele profesionale și personale, inspirându-l să publice romanul Moromeții.
"Sper ca spectatorii să plece din sala de cinema cu o înțelegere mai profundă a rădăcinilor noastre, cu dorința de a-și suna sau revedea părinții și bunicii, și cu convingerea că istoria nu este doar despre trecut, ci este ceva ce putem scrie noi, azi, aici, acum", spune Olimpia Melinte.
Moromeții 3 este distribuit în România de Transilvania Film, iar orogramul complet din cinema poate fi găsit pe pagina distribuitorului, unde va fi updatat săptămânal.
Am povestit cu cei trei actori distribuiți în rolurile principale despre provocările pe care le-au întâmpinat în construirea personajelor lor, toate inspirate din realitate, dar și despre istorie și tulburările prezentului.
Provocarea cea mai mare în construcția rolului
Alex Călin: Să spunem că au fost două provocări mai mari.
Prima: să încerc să încorporez epoca și contextul social și politic la nivel de comportament al personajului, dar totuși să fac în așa fel încât să nu fie o reprezentare care să pună distanță față de spectatorul de acum.
A doua: să nu mă focusez mai mult decât e cazul pe o imitare a lui Preda, poate și din frica de a pune o presiune suplimentară pe mine, ci pe construirea unui om pe care spectatorul să îl creadă și cu care să empatizeze. Niculae este un personaj care pleacă de la scriitorul Moromeților, are suficient de multe lucruri în comun cu el, dar pînă la urmă filmul nu trebuia să fie un biopic.
În cazul ambelor provocări, am ales să fac o documentare cât se poate de bună, atât în ceea ce privește epoca și contextul în care trăiesc personajele din film, cât și în ceea ce-l privește pe Marin Preda, dar să las aceste informații să se vadă pe alocuri, atunci când este cazul și să încerc să construiesc alături de colegii și colegele din distribuție, în primul rând, relații adevărate, pe care spectatorul contemporan să le creadă și cu care să meargă de-a lungul filmului.
Olimpia Melinte: Una dintre cele mai mari provocări în construcția rolului a fost să surprind dualitatea Verei. Este un personaj aproape cameleonic, iar trecerea de la masca socială pe care o poartă în fața lumii la vulnerabilitatea din spațiul intim a fost o adevărată încercare. Această discrepanță a generat multe discuții și controverse atât în cadrul repetițiilor, cât și pe parcursul propriile mele căutări. A fost nevoie de multă atenție pentru a păstra echilibrul între aceste două fațete și pentru a-i oferi Verei complexitatea necesară.
Mara Bugarin: Este un film de epocă, anii ‘50, ca să fiu mai exactă. Personajul meu, Aurora, a vrut să scape din sat, ca să devină cineva – „Vreau să fiu poetă!”, îi enunță ea lui Niculae. Deja avem trei părți ale istoriei noastre – tentaculele comunismului, condiția femei (de la țară și apoi la oraș), lumea literară – pe care am vrut să le reprezint cât de reale și interesante cu putință. M-au ajutat mult în acest sens repetițiile cu colegii mei (Olimpia Melinte și Alex Călin) împreună cu domnul Stere Gulea. Am dezbătut mult pe baza memoriilor celor trei personalități, de la care am pornit: Marin Preda, Aurora Cornu și Nina Cassian. Iar unde relatarea lor era incompletă pentru noi, venea dl Gulea cu o poveste din epocă, un fragment de presă sau o nouă carte de citit. „Scrisori către Aurora” a fost pentru mine cartea de temelie în construcția Aurorei.
Prin scrisorile lui Preda către ea, prin ochii lui, am cunoscut-o, pentru prima dată, pe această femeie impresionantă. Independența, inteligența, curajul și frumusețea ei. Iar în rândurile ei m-am izbit de umorul și ironia Aurorei. Ea nu s-a născut să fie fericită, mărturisea, dar totuși a dus o viață plină și atât de diversă. A scris, a jucat, a regizat, s-a plimbat de la Paris la New York. La finalul vieții, încă putea să fie la fel de magnetică și ghidușă, după cum am văzut-o chiar într-un interviu-portret gândit și pus în practică de Stere Gulea.
Cum ar suna sinopsisul filmului din perspectiva personajului tău
Alex Călin: Într-o Românie aflată într-o perioadă de mari frământări, eu, Niculae Moromete, un scriitor apreciat până mai ieri de regimul comunist, descopăr, cu ocazia unei vizite în satul natal, realitatea dură a vieții poporului, iar trezirea propriei conștiințe mă obligă să înfrunt nu doar pierderea celor dragi și a prietenilor, dar și riscul de a-mi pierde cariera și libertatea.
Olimpia Melinte: Vera și Niculae fug din țară în căutarea libertății, dar odată ajunsă în Anglia, Vera își urmează instinctele și devine spion, incapabilă să se dezică de natura ei duală și de jocurile de putere. :)
Mara Bugarin: Aurora își caută locul într-o lume aflată în plină transformare, unde colegii ei din breasla literară se îndepărtează din ce în ce mai mult de valorile ei ca poetă – nu mai caută adevărul, emoția, viața în ceea ce scriu, ci sub presiunea regimului comunist, livrează texte la comandă. Viața ei e o luptă singuratică, în care încearcă să își păstreze demnitatea și să găsească frumosul, acolo unde pare că a dispărut. Textele unui tânăr scriitor promițător îi dau speranță. Iar din apropierea lor rezultă una dintre capodoperele literaturii românești „Moromeții” și o poveste pură și profundă de iubire.
Reacții
Alex Călin: În general oamenii l-au primit cu multă deschidere, deși suficienți ne-au mărturisit și faptul că veniseră cu diverse prejudecăți - fie legate de ceea ce ar putea să mai aducă nou încă o parte a seriei Moromeții, fie legate de Preda, fie de faptul că suntem acești câțiva tineri de care nu auziseră înainte și care avem rolurile de mai mari întindere din film.
Totuși, cam peste tot unde am fost prezenți la discuțiile de după proiecții, feedbackul a fost unul foarte bun, ba chiar emoționant uneori, atunci când apăreau din partea spectatorilor diverse mărturisiri provocate de film. Oamenii rezonează mult cu duritatea acelor vremuri pe care fie le-au trăit personal, fie le-au fost povestite de membri ai familiei. Alții sunt cuceriți de poveștile de dragoste, empatizează cu situațiile complicate prin care trec personajele sau sunt cuceriți de muzică sau de redarea fidelă a vremurilor respective.
Cel mai plăcut feedback, pe care chiar îl primim des, este legat de necesitatea filmului în prezentul complicat pe care îl trăim și mulți spectatori ne spun că ar trebui văzut de întreaga familie, dar mai ales de cei care vorbesc despre acea perioadă sau acel regim fără să cunoască tragediile pe care le-a provocat.
Olimpia Melinte: Am fost primiți cu multă bucurie în toate orașele unde am avut proiecții speciale, iar discuțiile cu publicul au fost bogate și pline de substanță. Oamenii au fost profund interesați de situația politică a anilor ‘50 și au făcut imediat conexiuni cu realitățile actuale, discutând despre cenzură, compromisuri și modul în care se putea naviga prin acea epocă fără a-ți pierde complet libertatea interioară. De asemenea, au fost aduse în discuție teme legate de feminism, atât cel din perioada comunistă, cât și cel de azi, dar și despre familie și rolul fundamental al nucleului familial. Cred că tocmai această combinație – între politică, identitate și relațiile umane – este ceea ce rezonează cel mai mult cu publicul.
Mara Bugarin: Depinde mult de generația și experiența publicului. Cei mai maturi, care au trăit perioada respectivă, cu cenzura, durerea și frica ei, își împărtășesc amintirile și trăirile cu noi. Ei se regăsesc în poveștile și emoțiile transmise, simțindu-se reprezentanți ai acelei lumi. În schimb, tinerii descoperă și învață o lume pe care nu o cunosc, iar acest proces de învățare le deschide drumul spre noi curiozități. Toți sunt încântați să vadă latura umană a personajului Marin Preda, iar acest lucru a generat mai multe discuții, inclusiv despre reprezentarea scriitoarelor și poetelor în programa școlară. Am fost întrebată ce nume feminin din literatura română aș alege pentru un „bio pic”. Publicul este unul deschis, nu doar la dezbateri politice, dar și la a împărtăși emoții și impresii după vizionarea filmului.
Pe platourile de filmare
Alex Călin: Prima zi de filmare a fost una specială. Trăiam un amestec de uluială că mi se întîmplă ceea ce mi se întâmplă, emoții și îndoieli că voi fi în stare să fac acel rol și tot ce mi-am propus cu el și bucurie mare, mare de tot. Ziua respectivă am filmat la Sinaia, cam cu 3 săptămâni mai devreme decât era prevăzut inițial pentru că a devenit important să prindem zăpada înainte de a se topi. Practic am aflat cu 2 - 3 zile înainte că trebuie să filmăm mai repede și de aici emoțiile și îndoielile, pentru că mi se părea că ies în fața camerei înainte de a fi pregătit. Din fericire totul a decurs bine și m-am bucurat pe deplin de prima țigară fumată în rolul lui Niculae, undeva în pădurea din preajma Castelului Peleș, dar și de secvența filmată alături de colega Mara Bugarin. Foarte importante au fost încurajările și răbdarea echipei, dar în speciale ale domnului Gulea, care a fost acolo lângă mine mereu.
Olimpia Melinte: Dacă ar fi să aleg o singură zi de filmare, ar fi cea în care am filmat pe „prispa Moromeților”, alături de Horațiu Mălăele. A fost un moment cu totul special, nu doar pentru că am avut privilegiul să-i fiu parteneră de… prispă, ci și pentru că fiul meu, Sasha, a fost alături de mine în acele zile. Să-l am aproape pe set mă emoționează întotdeauna, iar prezența lui a făcut ca această experiență să fie și mai prețioasă. E genul de amintire care se pune pe raftul de sus al memoriei!
Mara Bugarin: Ziua de filmare în clădirea istorică unde am filmat secvențele din redacție a fost o adevărată călătorie în timp. Totul m-a transportat instantaneu în acea lume: mirosul specific al încăperii, culoarea pereților, înălțimea impunătoare a tavanului și zgomotul tocurilor mele pe podeaua de piatră. Pe pereți, erau așezate atent semne ale partidului, se simțeau ca mărturii ale unei perioade care își lăsase amprenta asupra locului și a noastră, chiar dacă au fost puse ulterior. Costumul meu – atât de elegant și, în același timp, impunător – se potrivea perfect cu funcția Aurorei. Pantalonii, părul prins, atitudinea de femeie pusă la punct, pregătită de orice – toate detalii care mă ajutau să o aduc pe Aurora la viață. Simțeam o mândrie imensă să fiu acolo, să mă plimb în pantofii ei pe acele holuri, ca și cum aș fi fost o parte din acea eră, pentru o zi.
Era o senzație de invincibilitate atunci când, în fața unui comentariu nepotrivit al șefului, Aurora refuză să fie redusă la tăcere. Îmi părea că, în acel moment, refuzul ei nu era doar personal, ci și un gest cu un mare impact social și politic. Refuza să fie subordonată în redacția anilor ’50, să fie pusă într-un colț al lumii în care doar bărbații aveau cuvântul. Atunci, cred, m-am îndrăgostit și eu de Aurora – o femeie puternică, care nu lăsa nimic să o doboare.
Cu ce speri că vor pleca spectatorii din sala de cinema
Alex Călin: Sper să plece cu ceva întrebări, dar și cu responsabilitatea de a face fiecare ceea ce ține de el pentru ca țara asta să nu se mai întoarcă niciodată acolo, la vremurile acelea. După cum putem vedea zilele astea, glonțul ne poate trece pe la ureche oricând și riscăm ca nefiind dispuși să ne cunoaștem istoria, să o repetăm în mod tragic.
Olimpia Melinte: Sper ca spectatorii să plece din sala de cinema cu o înțelegere mai profundă a rădăcinilor noastre, cu dorința de a-și suna sau revedea părinții și bunicii, și cu convingerea că istoria nu este doar despre trecut, ci este ceva ce putem scrie noi, azi, aici, acum.
Mara Bugarin: Acum, după rezultatele alegerilor prezidențiale și în pragul celor parlamentare, sper ca oamenii să își găsească un loc de repaus, un refugiu de siguranță în interiorul sălii de cinema, după tot stresul și tensiunea resimțite de noi toți în ultimele zile. Aș vrea ca, dincolo de o pauză necesară, să preia mesajul profund al filmului, care ne vorbește despre urmările devastatoare ale cenzurii, ale unui sistem politic opresiv, lipsit de empatie față de cetățenii acestei țări. Este un apel la conștientizare: trebuie să luptăm pentru a ne păstra libertatea și să nu ignorăm nevoile celor mulți dintre noi. Să fim vigilenți, să ținem ochii deschiși și să nu ne lăsăm manipulați. Este greu, la fel cum se vede și în film, dar dacă nu învățăm din trecut, riscurile de a ne întoarce într-o istorie prea crudă sunt mari. Îmi doresc ca acest film să amintească oamenilor cât de important este să alegem cu înțelepciune, pentru că liderii pe care îi alegem pot schimba destinul unei țări și viețile tuturor. Îi rog să nu uite.
