Regizorul Adi Voicu debutează în lungmetraj cu un film inspirat din realitate. Dintr-o realitate trăită chiar de el în urmă cu 12 ani, când a simțit pe propria piele abuzul de putere al autorităților. În 2012, Adi a participat la o demonstrație de la care a fost luat cu forța și urcat într-o dubă a poliției. Experiența, un adevărat calvar, a fost documentată de el și ulterior expusă în plan ficțional în „Captura”, un film care reușește să capteze diverse nuanțe ale violenței și fragilității umane.
"Sper ca spectatorul să depășească barierele percepției și să se gândească la anumite aspecte comune cu cele ale personajelor. Dacă lumea e praf, e praf din cauza noastră. Nu există lumea și noi, noi suntem lumea", spune Adi.
„Captura” se vede în cinematografele din România, iar noi povestim cu Adi Voicu, regizorul și scenaristul filmului, despre etapele de creație și munca actorilor pe platoul de filmare.
Apropierea de cinema și film
Pot să spun că am avut un parcurs natural, am asimilat și am avansat. În școala generală am trăit drama închiderii cinematografelor. Cădeau pe capete, unul după altul. Vecina noastră, doamna Chiujdea era în acea perioadă proiecționistă la cinema Patria și Popular, iar în final când au mai rămas două sau trei cinematografe și angajații cinematografelor au fost trecuți probabil în în șomaj sau la munca câmpului, doamna Chiujdea dacă nu mă înșel, a rămas ultimul proiecționist al orașului Brașov. Dânsa a proiectat ultimul film, nu mă întrebați care a fost, știu că după o vacanță de vară extrem de aventuroasă, m-am întors acasă și am aflat vestea că în oraș nu mai este nici un cinematograf deschis. În scurt timp Cinema Arta devenise sală de billiard, Cinema Astra sală de Bingo, Partia, Popular doar închise. Acestea erau cinematografele de centru, cele de cartier s-au stins fără prea multă vizibilitate. Cred că ultimul căzut a fost Cinema Modern, iar astăzi este singurul funcțional, în afară de sălile din mall.
Prin ’96-’97, eram clasa a zecea, am început să merg la Cineclubul de pe Colină, un loc amenajat la Universitatea Transilvania, unde vedeam filme foarte rare la vremea aceea, pe video. Am văzut De Sica, Visconti, Felini. Era un fel de istoria cinemaului, nu știu cine organiza vizionările, dar știa ce face. Selecția era pe diferite perioade, ulterior am aflat că aceste perioade erau numite ca neorealism Italian, nouvelle vague francez sau tinerii furioși din Anglia. Partea interesantă este că eu am început să văd film străin, mă refer la filmul cult, la începutul liceului, după ce sălile de cinema erau șterse și din istorie, iar apoi am descoperit cinemaul românesc: Pintilie, Daneliuc, Iosif Demian. Aceștia sunt autorii care mi-au atras atenția și prin ei am descoperit cinematografia românească despre care nu știam foarte multe, doar ce era promovat abuziv, dar total neinteresant pentru mine. După ce am intrat la Electronică și Telecomunicații la Politehnică, în București, mi-am cumpărat un aparat foto Zenith de la consignație și asta a fost. Anul următor dădeam examen la UNATC și ca prin minune, am intrat ultimul.
Etape importante de formare
Am intrat în 2000 la facultatea de film, secția Imagine, la clasa lui Florin Mihăilescu și Petre Petrescu. La regie era Elisabeta Bostan, la istoria filmului Viorica Bucur, iar Sorin Botoșeneanu ne preda cursul de fotografie. Prin anul trei am vrut să mă las de facultate și să mă apuc de fotografie. Aici cred că a fost momentul de cotitură în care nu am ales nici fotografia, nici operatoria, ci m-am orientat spre regie. Florin Mihăilescu (Cursa, Secvențe, De ce trag clopotele Mitică…) secundat de Petre Petrescu (Sezonul Pescărușilor, Senatorul Melcilor…) au fost cei care mi-au deschis ochii. Am avut norocul să am la clasă cei mai buni cineaști în materie de limbaj cinematografic. Aici s-a turnat fundația.
Mentori și întâlniri
Nu cred că se învață, regia de film este o nevoie. Am auzit că este practicată ca profesie sau ca moft, nu știu, eu nu o practic. O altă întâlnire fericită a fost când l-am cunoscut pe Cristi Puiu, cred că era anul 2004, încă nu făcuse Moartea Domnului Lăzărescu. A fost o întâlnire importantă, pot să spun că am pornit la drum cu Anca și Cristi Puiu. Metrobranding – O poveste de dragoste între oameni și obiecte, primul film cu finanțare CNC, pe care eu și Ana Vlad l-am câștigat, a fost cu Mandragora.
Metrobranding a fost o școală, din momentul în care am început prospecțiile, până l-am finalizat, a durat patru ani. Aceasta a fost perioada de formare, am fost la Archidoc, program postuniversitar în cadrul facultății de film franceze, Lafemis. A fost o perioadă cu multe întâlniri și un acces la informație pe care nu l-am mai avut până atunci. Lucrurile acestea se întâmplau în perioada 2006-2010.
Cum rămâi la curent cu noile tehnologii și tehnici de filmare
Nu sunt la curent cu tehnica în general. Sunt atehnic. Un atehnic în mijlocul aparatului tehnologic. Mă simt ca The Tramp, personajul lui Charlie Chaplin în Modern Times. Nu e de laudă, cred că astăzi e necesar ca omul să înțeleagă tehnologie.
Credit foto: Yan & Adi
Povestea din „Captura
Am început s-o spun exact la zece ani de la momentul protestelor și am încheiat “fraza” la un an după. Tot procesul a durat aproximativ un an jumătate. Așa s-au nimerit filmările, la 10 ani după evenimente și în aceeași peioadă Ianuarie- Februarie. Aici ne-a ajutat statul la domiciliu pentru doi ani de zile, că probabil am fi filmat mai repede. Finanțarea o aveam din 2018, o sută de ani de la marea unire.
Interesant este că povestea m-a ales pe mine, iar primul sinopsis a fost declarația de la poliție. Drumul cu duba jandarmeriei a fost terifiant, dar inspirațional. Am avut șansa să fiu ales de jandarmi, dar înainte să urc în dubă am fost forțat să șterg tot materialul pe care îl filmasem. Filmam la proteste.
Procesul de scriere a scenariului
În 2013 am avut scrisă prima variantă a scenariului, apoi am participat la mai multe programe de coproducție pentru completarea bugetului. În 2018 am filmat Ultimul drum spre mare, iar în 2019 eram pregătiți să începem pre-producția pentru Captura. După cum bine știm omenirea a luat o cu totul altă turnură, o turnură care a avut efect și asupra filmului. A trebuit să-l adaptez la noua realitate, lucru care nu a făcut altceva decât să îmi apropie și mai mult de realitate subiectul care brusc căpătase izul unui film de epocă. Pe lângă dezrădăcinare, abuz de putere, iubire imposibilă, lipsa de comunicare, atenție… am deschis o paranteză nouă, raportarea la realitate prin device-uri. Și atunci am mai dezvoltat un plan de citire despre granița din ce în ce mai difuză dintre ficțiune și realitate.
Detaliile care fac povestea să fie una reușită
Pe parcursul timpului până în filmare, am dat scenariul la citit. Părerile erau extreme, ori genial, superb, ai grijă să nu-l strici! Pe de altă parte, reacțiile erau: imposibil de făcut, te legi la cap cu o poveste care te depășește, mai bine te mai gândești. Eu am știut din prima fază de scenariu că risc la nivel de limbaj, abordarea fiind una total “greșită” din punct de vedere academic. Nu am filmat variante am vrut să merg cu experimentul până la capăt.
Pentru mine reușita filmului este reușita actorilor care au mers până la capăt, până aproape de dezintegrare. Dezintegrare la propriu. A fost batalion disciplinar. București, două zeci și două de nopți, în medie minus zece grade, cadre secvență de patru-cinci minute și o bună parte din film cu doisprezece actori la cadru. Yann Verburgh și Nicoleta Lefter și-au depășit limitele, lucru care m-a impresionat. Partea bună este că totul a fost surprins pe material de Krum Rodriguez cu multă sensibilitate și empatie pentru ceea ce se întâmpla în fața aparatului de filmat. Cred că a rezultat un film care nu poate fi povestit, trebuie văzut.
Tehnici și unghiuri de cameră
Am folosit două puncte de vedere: subiectiv, obiectiv. Camera obiectivă, ochiul autorului este fixă, la înălțimea actorului cu un unghi de cuprindere echivalent cu cel al ochiului uman. Faptul că am ales să filmez în format cinemascop, mi-a dat posibilitatea de a construi în profunzime și a varia formatul prin încadratură, modificând centrul de atenție prin corecții de camera, personaj pivotant și alte metode prin care am dat continuitate materialului având puncte de legătură în planurile trei chiar patru. A fost o surpriză la montaj când toate firele de legătură exitau în material, monteurul Ciprian Cimpoi a trebui să asambleze cu multă meticulozitate traseul invizibil al firului narativ.
Modul în care abordezi corpul uman în film și miza nudității
Nuditatea este asociată de cele mai multe ori cu vulgaritatea. Corpul nu este vulgar, este frumos. Am pus în cadru goliciunea omului în suferință. Personajele devin expresive și corpurile dezgolite vorbesc despre iubire, suferință, frică, dependența de celălat, proiecții în viitor, singurătate, abandon. Două trupuri, unul lângă celălat, conținând milă și reproș.
Cum ai lucrat cu actorii
Aici cel mai bine ar fi să răspundă actorii, eu sunt mândru de ei și e o bucurie să-i văd personaje în film. Captura cred că a fost și pentru ei, nu doar pentru mine o experiență dură și cel puțin interesantă. Am ajuns să coagulăm ca soldații în tranșee, înconjurați de inamic. Printr-un miracol am scăpat de asediu, iar miracolul acesta l-am trăit împreună și nu aș fi dorit să-l traiesc alături de alți combatanți.
În momentul în care actorul asumă convenția, este liber să se dezvolte, atunci atinge libertatea absolută. Eu intervin în momentul în care nu este o raportare justă cu realitatea imaginată sau dacă observ ticuri, gesturi repetitive care contribuie la identitatea personajului. Sunt situații în care actorii importă gesturi din alte proiecte, vin cu servite. Asta nu pot să accept. În rest libertate totală. Stai în convenție, respectă textul și fii liber.
Ce spune filmul tău despre lumea în care trăim
Filmul nu spune, ce înțelege spectatorul că spune, despre asta e vorba. Sper ca spectatorul să depășească barierele percepției și să se gândească la anumite aspecte comune cu cele ale personajelor. Dacă lumea e praf, e praf din cauza noastră. Nu există lumea și noi, noi suntem lumea și atâta timp cât compromisul este o practică generală de supraviețuire, sunt sigur că nu vom reuși să evoluăm. Dacă vom continua să câștigăm bani din maketing, război, droguri, trafic de influență și carne vie, nu pot să am o previziune pozitivă.
Captura vorbește despre captivitate, dar și despre conștientizarea detenției și a compromisului, pericolul este să nu ajungem să le acceptăm ca pe o condiție naturală de supraviețuire.
Cu ce îți dorești să rămână cei care vor vedea filmul
Aș vrea ca publicul să rămână cu o experiență. O experiență pe care s-o aprofundeze și să nu se oprească la primul nivel de citire.
Nu mi-am făcut nici un calcul cu filmul și se vede. Probabil am greșit sau așa trebuia să fie. În momentul de față sfatul meu este că nu trebuie să te apuci de filmat dacă nu ai un distribuitor asociat. În zilele noatre e recomandat să ai și un răsunet comercial.
